Prejudiciul moral suferit ca urmare a faptei proprii a autorului articolului. Afectarea demnităţii şi onoarei, precum şi a dreptului la imagine, afirmaţiile mincinoase având drept unic scop crearea unei opinii publice nefavorabile pentru partea reclamantă

• Constituţia României: art. 30 alin. (6)
• NCC: art 1349
• NCC: art. 1357 alin. (1) şi (2)
• NCC: art. 252
• NCC: art. 70
• NCC: art. 72
• NCC: art. 75 alin. (2)
• NCP: art. 207
• NCP: art. 295
• NCP: art. 297
• NCP: art. 367
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată la data de 09.12.2020, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, precum și înlăturarea articolului denigrator din data de 5 martie 2020, existent pe pagina de x „B.”, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 71-72, art. 253 alin. (4), art. 1349, art. 1357 și art. 1381-1386 C. civ..

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1305 din 9 iunie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține, potrivit situației de fapt stabilite de instanțele de fond, necontestată în cauză, că la data de 05.03.2020 intimatul a distribuit de pe pagina sa de x un articol, preluat de pe pagina de x „Corupția de Dâmbovița”, în cuprinsul căruia se arată că recurentul, intitulat „făptuitor”, alături de numitul C., au întocmit un raport de specialitate privind micșorarea redevenței aferentă unui contract de concesiune publică, care a fost băgat sub nasul unui șef de serviciu și semnat fără discernământ. În continuare, articolul face referire în exclusivitate la persoana numitului C., iar în final se arată că, în opinia autorului articolului, ambele persoane sunt încadrate la infracțiunile prevăzute de art. 367, art. 297, art. 295 și art. 207 din C. pen., fiind denumite „băieți deștepți” care fură cetățenii în propriul oraș.

Articolul anterior menționat a fost distribuit într-un context special, acela al alegerilor locale desfășurate în anul 2020, recurentul ocupând la acea dată funcția de Secretar General al Primăriei Municipiului Târgoviște, fiind contracandidat al intimatului la anumite funcții publice.

Printr-o primă critică formulată, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a afirmat că decizia recurată conține motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte curtea de apel reține caracterul denigrator al articolului distribuit de către intimat și responsabilitatea nu numai a autorului, ci și a persoanei care face posibilă aducerea la cunoștință publică a unor afirmații defăimătoare la adresa altei persoane, iar pe de altă parte, că intimatul nu și-ar fi însușit conținutul articolului denigrator.

Critica nu este fondată.

Referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intervine casarea unei hotărâri, pentru motive de nelegalitate, „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de față, instanța de apel a reținut că în cuprinsul articolului se regăsesc și afirmații la adresa reclamantului cu caracter denigrator, acesta fiind denumit făptuitor și acuzat de săvârșirea mai multor infracțiuni, nedovedite prin niciun mijloc de probă, că pârâtul nu este autorul acestui articol, respectiv că fapta ilicită imputată constă în redistribuirea de către pârât, pe propria pagină de x, a respectivului articol, ce a generat cunoașterea acestuia de către un public distinct.

Curtea a considerat, contrar primei instanțe și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, că responsabilitatea pentru publicarea unor afirmații defăimătoare la adresa unei persoane revine nu numai autorului acestora, ci și persoanei care face posibilă aducerea la cunoștința publică a acestor informații, însă a constatat că, distribuind respectivul articol, intimatul nu și-a însușit conținutul său, din moment ce nu există vreun element care să confirme această afirmație, nefiind efectuate de către pârât alte comentarii suplimentare pe propria sa pagină de x din care să rezulte opinia sa asupra conținutului articolului.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a redat considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, de natură a face aplicarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât, conform celor expuse, a făcut distincție între responsabilitatea ce revine autorului afirmațiilor defăimătoare și fapta intimatului, care a vizat strict redistribuirea articolului cu caracter ofensator la adresa recurentului pe propria sa pagină de x, fără însușirea conținutului său.

Astfel, utilizarea de către curte a unor considerente pur teoretice, deduse din jurisprudența instanței de contencios european, însoțite de aplicarea acestora în raport de situația de fapt dedusă judecății nu conturează temeinicia susținerii recurentului în sensul existenței unor motive contradictorii. De altfel, se constată că analiza hotărârii recurate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră convingătoare și în acord cu exigențele unui proces echitabil fondul pretențiilor formulate, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 C. civ. și a făcut trimitere în cererea sa la aspecte de ordin teoretic și jurisprudențial cât privește limitele libertății de exprimare. De asemenea, acesta a criticat aplicarea greșită a art. 10, respectiv, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 30 alin. (6) din Constituția României, republicată, susținând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1349 C. civ., respectiv că sunt incidente prevederile art. 1357 alin. (1) și (2) din același act normativ.

Examinând legalitatea hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, Înalta Curte reține că:

Potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 C. civ., iar, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Art. 75 C. civ. prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convențională statuează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Or, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora.

În jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației – aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare, instanța de contencios european a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul și contextul mesajului critic; buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate; distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată.

Depășind aceste considerații teoretice, Înalta Curte observă, potrivit situației de fapt necontestate în cauză, că pârâtul nu este autorul articolului din 05.03.2020, preluat de pe site-ul Corupția de Dâmbovița, fapta ilicită imputată acestuia constând în redistribuirea, pe propria pagină de x, a respectivului articol, generând posibilitatea ca informația considerată prejudiciabilă să fie cunoscută și de acele persoane ce accesează pagina de pe respectiva rețea de socializare aparținând pârâtului.

Făcând distincție între postarea, de către autor, a unui articol cu caracter denigrator, și redistribuirea lui, instanța de apel a constatat, raportat la probele administrate, că intimatului nu îi revine nicio responsabilitate cu referire la conținutul articolului publicat, ca atare a statuat asupra inexistenței unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă.

Curtea a examinat, din perspectiva art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare prin acțiunea de redistribuire, dacă sunt respectate criteriile specifice utilizate în jurisprudența instanței europene, și anume contextul factual ce a determinat preluarea și distribuirea articolului, scopul cu care intimatul a acționat, tema abordată, conținutul articolului, considerat de recurent ca fiind unul tendențios, întrucât i-au fost atribuite calități ce țin de latura penală.

În recurs, recurentul a susținut că, prin simplul fapt al distribuirii articolului pe propria pagina de x, intimatul și-a însușit conținutul denigrator, prezentând ca fiind certe informațiile din cuprinsul lui.

Înalta Curte reține că instanța de contencios convențional a stabilit că, atunci când comunicarea de informații sau dezbaterea unor subiecte de interes îmbracă forma reproducerii afirmațiilor unui terț (prin repostarea și distribuirea unui material, ca în cazul de față, sau prin redarea unui interviu), nu se exclude de plano o analiză de conținut asupra materialului acuzat pentru caracterul său defăimător doar justificat de împrejurarea că acesta ar aparține altcuiva decât cel care îi asigură redarea. Aceasta, întrucât practica repostării/copierii și distribuirii de materiale cu mesaj violent sau denigrator este adesea utilizată ca mijloc de ascundere a responsabilității transmiterii de informații ofensatoare.

În situația pendinte, o astfel de analiză de conținut s-a făcut de către instanța de apel, astfel cum s-a arătat anterior, care a apreciat că dreptul la informare s-a realizat în limitele convenționale, fără consecințe de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale invocate de recurent prin cererea de chemare în judecată.

S-a afirmat și faptul că afirmațiile intimatului sunt cele ale unei persoane obișnuite, exprimate într-un spațiu public, care pot fi aduse ușor la cunoștința unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile convenționale consacrate în ceea ce îi privește pe ziariști, respectiv, că, în acest caz, protecția dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spațiul public on-line se consideră un formator de opinie. Or, pentru a se considera că o persoană care transmite în spațiul public informații despre o persoană publică a acționat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credință, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăți de valoare, iar în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simț, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbește.

Recurentul a susținut, în acord cu cele expuse anterior, că articolul distribuit de către intimat este centrat pe afirmații factuale, iar nu pe judecăți de valoare, fără ca acesta să dovedească în vreun fel corespondența lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credință a acestuia în lansarea în spațiul public a unor afirmații de o asemenea gravitate. Intenția care l-a animat pe intimat a fost aceea de a afecta imaginea recurentului, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general și de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Înalta Curte reține că, în viziunea Curții Europene, presa este unul din stâlpii democrației, având rolul esențial de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general, dar și un veritabil mijloc de menținere a echilibrului democratic între forțele politice din viața publică a unei societăți. De aceea, presa are în jurisprudența instanței europene, relativă la libertatea de exprimare, un rol privilegiat, fiind destul de greu admise atingeri aduse acesteia, presei fiindu-i îngăduită o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare.

În schimb, o persoană particulară care acționează pe cont propriu în cercul său de relații, prin preluare de materiale informaționale din mediul online și distribuirea acestora în scopul asigurării comunicării lor unui număr mai mare de receptori, nu se poate spune că se află sub imperativele care influențează activitatea presei (urgența comunicării informației fără a o mai supune unei verificări, obligații deontologice de prezentare a informației, scopul în realizarea căruia acționează), decât dacă s-ar fi dovedit că și-a asumat misiunea de a servi interesului general prin denunțarea unor fapte antisociale și aducerea lor la cunoștința autorităților.

Ca atare, nu este eronată distincția indicată de recurent sub aspectul limitelor libertății de exprimare recunoscute unei persoane particulare față de un jurnalist.

Cu toate acestea, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și pentru a opera sancționarea intimatului în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum a solicitat recurentul, afectarea reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectarea vieții private, împrejurare nedovedită în cauză în raport de circumstanțele deja expuse.

În situația de față, în care instanța de apel a realizat o verificare în conținut a materialului acuzat ca fiind ofensator, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat preluarea și distribuirea articolului, recurentul nu este îndreptățit a formula astfel de apărări în cazul în care nu s-a reținut o faptă ilicită a acestuia în calitate de autor al articolului postat pe propria pagină de x.

Aceasta întrucât, în ceea ce îl privește, fapta imputată este distinctă de cea a autorului articolului încriminat, iar consecințele acesteia nu se identifică cu cele ale publicării pe site-ul ziarului a acestui articol.

Referitor la îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, recurentul a susținut că instanța de apel a constatat în mod nelegal că nu s-ar fi dovedit producerea acestuia. A învederat că, în cazul prejudiciului moral de natura celui reclamat în speță, dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanțele specifice cauzei, prezumția simplă fiind la rândul său un mijloc de probă, soluția adoptată, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral care nu poate fi probat în mod direct. Or, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a pretins de la recurent realizarea unor probe directe ale suferinței psihice la care a fost supus ca urmare a faptei ilicite a intimatului.

Înalta Curte constată că, în privința prejudiciului, curtea a reținut că, potrivit art. 1349 C. civ., partea care solicită acordarea de daune morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului. Or, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „prețului” suferinței fizice și psihice, ci înseamnă identificarea tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile, fiind necesar a se arăta ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor, în societatea respectivă.

De asemenea, instanța de apel a considerat, în acord cu soluția pronunțată de tribunal, că articolul în discuție a fost adus la cunoștința publicului larg, inițial, prin intermediul paginii de x „Corupția de Dâmbovița”, prejudiciul reclamantului fiind produs deja, cu ocazia postării acestuia de către autor, și că nu s-a făcut dovada de către reclamant că ar fi suferit un prejudiciu suplimentar, cauzat exclusiv de distribuirea articolului, în raport cu numărul de accesări de pe propria pagina a pârâtului ori cu alte elemente relevante în acest sens.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului nu sunt fondate din această perspectivă.

În discuție, așa cum a arătat și instanța de apel, nu este prejudiciul moral suferit de către recurent ca urmare a faptei proprii a autorului articolului, care deja s-a produs la data publicării articolului, ci un potențial prejudiciu suplimentar, pretins generat de fapta ilicită a intimatului, care este cauzat exclusiv de redistribuirea articolului cu consecința accesării conținutului denigrator de către mai multe persoane, în raport de care se pretinde afectarea demnității și onoarei, precum și a dreptului la imagine, afirmațiile mincinoase având drept unic scop crearea unei opinii publice nefavorabile pentru partea reclamantă la momentul desfășurării alegerilor locale.

Deși nu poate fi exclusă ipoteza producerii unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită distinctă, respectiv de distribuirea de către intimat a articolului denigrator, existența acestui prejudiciu nu poate avea ca premisă atingerile de ordin nepatrimonial aduse părții pretins vătămate de conținutul articolului preluat prin intermediul paginii de x „Corupția de Dâmbovița”, ci trebuie identificat, de partea care se pretinde prejudiciată, în mod concret, în ce constă vătămarea adusă imaginii sale publice prin faptul redistribuirii pe o pagina a unei rețele de socializare a acelui articol.

În principiu, în raport de obiectul material și juridic al acțiunii pendinte de acordare a daunelor morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial cum este dreptul la demnitate (onoare, reputație) sau dreptul la imagine, poate fi prezumată ca certă doar existența unui prejudiciu, nu și întinderea lui.

În acest caz, ceea ce se apreciază, pe baza probatoriului administrat, este intensitatea și gravitatea leziunii și, coroborat, întinderea reparației. Or, sub acest aspect, daunele reclamate de recurent constă în prejudiciul nepatrimonial produs de conținutul articolului, cu referire, așadar, la fapta ilicită săvârșită de autorul articolului, iar nu de intimatul de față, pentru care, astfel cum a constatat instanța de apel, nu a probat un prejudiciu suplimentar.

În consecință, având în vedere că în cauză recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului, prevăzute de art. 1357 C. civ., în mod legal instanța de apel a validat soluția tribunalul privind respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru cele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2765 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă se vădește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Sursa informației: www.scj.ro.