O scurtă istorie a procedurilor de pre-insolvenţă în România (Partea I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Sindicii trebuiau să urmărească plata (răfu­irea) datoriilor către creditori, dar puteau fi, în același timp, împuterniciți cu continuarea urmă­ririi întreprinderilor falitului. Adunarea credito­rilor la care trebuiau să participe 3/4 dintre creditori și judecătorul‑comisar ce dădea această împuternicire hotăra întinderea, perioada pentru care era dată împuternicirea și sumele ce puteau fi cheltuite. Falitul și creditorii puteau formula opoziție împo­triva hotărârii acestei adunări, însă opoziția nu era suspensivă de executare (art. 275).

Creditorii uniți trebuiau să se întâlnească cel puțin o dată pe an, moment în care sindicii dădeau socoteală, ei putând fi menținuți sau înlocuiți (art. 279). Procedura se finaliza printr‑o adunare a creditorilor, când, în prezența falitului, sindicii dădeau socoteală, iar creditorii își exprimau punctul de vedere cu privire la iertarea falitului. Atunci se încheia și un proces‑verbal, moment ce marca desființarea de drept a unirii creditorilor (art. 280).

Judecătorul‑comisar prezenta tribunalului pro­cesul‑verbal al ultimei adunări a creditorilor, pre­cum și propriul raport asupra falimentului și împrejurărilor lui, tribunalul hotărând dacă falitul era sau nu vrednic de iertare. Dacă falitul nu era iertat, fiecare creditor avea dreptul să pornească o urmărire silită personală împotriva persoanei sau averii falitului, iar dacă falitul era iertat, el era „apărat de arestare din partea credito­rilor fali­mentului”, putând fi urmărită doar averea sa
(art. 282).

Nu erau vrednici de iertare faliții de rea‑credință, bancrutari frauduloși, cei condamnați pentru furt, înșelăciune, precum și cei însărcinați cu banii obștești (art. 283).

Instanțele respingeau cererile prin care negustorii datornici intenționau să doneze averea lor către creditori, pentru acope­rirea datoriilor^[31].

Condica de Comerciu cuprinde și alte norme^[32] referitoare la procedura falimentului, însă nu vom mai face analiza acestora întrucât depășește tema pe care noi ne‑am propus‑o să o abordăm.

2.3. Codul comercial de la 1887

Inspirat de Codul comercial italian apărut în 1882, Codul comercial de la 1887 reglementează în Cartea a III‑a procedura de faliment. Cartea cuprinde opt titluri^[33], în Capitolele 2 și 3 ale celui de‑al șaselea titlu sunt reglementate două tipuri de con­venții care se pot încheia între debitor și creditorii săi, de această dată una pre‑faliment și două post‑faliment. În categoria convențiilor pre‑faliment intră moratoriul pre‑faliment (art. 840‑842), iar în categoria convențiilor post‑faliment intră mora­toriul post‑faliment (art. 832‑839) și concordatul (art. 843‑858).

Întrucât ponderea în reglementare o au dispozițiile refe­ritoare la înțelegerile post‑faliment, ca și în cazul Condicii de Comerciu de la 1840, vom prezenta pe scurt procedura de faliment stabilită de Codul comercial de la 1887.

2.3.1. Falimentul^[34] în Codul comercial de la 1887

Falimentul unui comerciant se putea deschide ca urmare a cererii făcute de unul sau mai mulți creditori, de debitor^[35] sau chiar din oficiu^[36].

Comerciantul care s‑a retras din comerț putea fi declarat în faliment, însă numai în decursul a 5 ani de la acest eveniment și numai când încetarea plăților a avut loc în timpul exercițiului comerțului sau chiar în anul următor pentru datorii decurgând din același exercițiu [art. 702 (707) alin. (1)]^[37]. Totodată, se putea declara falimentul după moartea comerciantului, însă numai în decursul anului de la acest eveniment [art. 705 (707) alin. (2)].

Un extras al sentinței declarative de faliment se afișa în termen de 24 de ore la ușa tribunalului și se publica în mai multe locuri^[38] stabilite de art. 926 (934) C. com.

Prin sentința declarativă de faliment se numea judecătorul-comisar^[39], se ordona punerea de sigilii, se numea sindicul^[40] provizoriu, se stabilea termenul (nu mai mare de 15 zile) pentru înregistrarea creanțelor, data și ora de verificare a creanțelor, se punea în vedere falitului să depună bilanțul și registrele, dacă nu a făcut‑o prin cerere de deschidere [art. 703 (708)]. Prin aceeași sentință se suspenda curgerea dobânzilor, se ridica dreptul de administrarea asupra bunurilor falitului [art. 712 (717) alin. (1)] și se putea dispune, în anumite circumstanțe^[41], arestarea sa.

Falitului i se interzicea accesul în localurile unde se aflau bur­sele și nu se putea depărta de domiciliul său fără permi­siunea judecătorului‑sindic.

Din ziua declarării falimentului, acțiunile care aparțineau falitului nu puteau fi exercitate decât de către judecătorul‑sindic, afară de acelea care privesc drepturile lui exclusiv personale sau care sunt străine falimentului și nici o acțiune în contra falitului privitoare la bunurile sale mobile sau imobile și nici un act de executare asupra acelorași bunuri nu putea fi intentat sau îndrep­tat decât în contra judecătorului‑sindic, iar acțiunile începute continuau împotriva acestuia din urmă.

2.3.2. Moratoriul post‑faliment

Un moratoriu post‑faliment era admisibil doar dacă proce­dura de faliment se deschidea la cererea creditorilor sau din oficiu, nu și la cererea debitorului.

Moratoriul^[42] era o instituțiune juridică prin care se acorda comerciantului o amânare de plată, pentru a putea face față obligațiunilor luate – suspendându‑se în timpul duratei lui orice act de urmărire și intentare a oricărei acțiuni în contra comer­ciantului, afară numai dacă nu rezulta din acte posterioare acor­dării moratoriului [art. 837 (839)]. De cele mai multe ori, el presupunea o situație critică momentană în care se găsea comer­ciantul, situațiune care putea izvorî fie dintr‑o nelichiditate a activului față de pasiv, fie dintr‑o insuficiență datorită unor evenimente grele prin care trecea comerțul lui.

Pentru a obține moratoriul, comerciantul trebuia să facă dovada că încetarea plăților a fost consecința unor evenimente extraordinare și neprevăzute, arătând, în același timp, că activul depășește pasivul [art. 832 (834), art. 840 (842)]. După obți­nerea moratoriului, înăuntrul unui termen de 6 luni, care putea fi prelungit în anumite cazuri până la un an, comerciantul tre­buia să‑și execute obligațiunile luate, sub sancțiunea declarării în stare de faliment.

Astfel, în cele 3 zile care urmau publicării sentinței decla­rative de faliment, pronunțată ca urmare a cererii creditorilor sau din oficiu, falitul putea solicita tribunalului, numai dacă depunea registrele, bilanțul și o listă nominativă cu toți cre­ditorii, în care se arăta domiciliul și cuantumul creanței, suspendarea executării acestei sentințe sau, altfel spus, cererea de moratoriu. Așadar, legea îi pretindea debitorului deplină onestitate și îl obliga să acționeze rapid, pentru a nu agrava starea de încetare de plăți în care se află. În jurisprudență, s‑a admis că art. 832 (834) C. com. face din neregularitatea re­gistre­lor comerciale un fine de neprimire al cererii de mora­toriu, fine de neprimire care are a se aplica în toate cazurile, iar nu numai când registrele nu ar fi sincere și reale^[43].

Pentru a soluționa cererea de moratoriu, președintele tribu­nalului convoca prin intermediul falitului judecătorul‑comisar și creditorii, înainte de termenul stabilit pentru verificarea creanțelor^[44]. În urma acestei ședințe se încheia un proces‑verbal care cuprindea mai multe elemente: numele creditorilor, cuantu­mul creanțelor lor, susținerile fiecărui creditor și ale judecăto­rului‑comisar cu privire la certitudinea fiecărei creanțe, la moratoriu și duratei lui, la măsurile de conservare și modurile de lichidare prin bună înțelegere a bunurilor, la persoanele cărora se încredințează administrarea și supravegherea patrimo­niului falitului pe timpul moratoriului.

După această primă adunare se dezbătea cererea de suspen­dare a executării falimentului, în contradictoriu cu falitul, judecătorul‑sindic și creditorii ținând cont de dorința exprimată de majoritatea creditorilor. Dacă cererea de suspendare se admitea, tribunalul lua mai multe măsuri legate de termenul de executare, modul de plată a datoriilor, precum și numirea unei comisii de supraveghere, actualul comitet de creditori, cu ajutorul căruia proceda la lichidarea pasivului în modalitatea stabilită de tribunal, „sub direcțiunea judecătorului‑comisar”.

În privința creditorilor privilegiați și a statului, moratoriul nu avea niciun efect [art. 837 (839) alin. (2)].

Dacă, după acordarea moratoriului, se descopereau, în timpul executării lui, datorii nedeclarate de falit sau creanțe declarate fictiv ori dacă acesta nu îndeplinea obligațiile care i‑au fost impuse în privința administrării și lichidării patrimo­niului său sau dacă s‑a făcut culpabil de fapte de dol ori de rea‑credință ori dacă activul său nu mai oferea speranța plății integrale a datoriilor sale, tribunalul putea revoca, chiar din oficiu, moratoriul și prescria măsurile necesare pentru continuarea procedurii falimentului [art. 839 (841) alin. (2)].

Dacă cererea de moratoriu nu era admisă, se fixa termen pentru verificarea creanțelor, în cadrul procedurii de faliment.

2.3.3. Moratoriul pre‑faliment

Dacă falitul îndeplinea condițiile prevăzute la art. [art. 832 (834)], putea solicita tribunalului un moratoriu înainte de deschi­­derea procedurii de faliment. Dacă tribunalul găsea cererea întemeiată, convoca creditorii, numai târziu de 15 zile, și stabilea măsurile ce se impuneau. Dacă nu erau incom­pa­tibile se aplicau în continuare dispozițiile de la moratoriul post‑faliment.

Dacă tribunalul aprecia că cererea de moratoriu nu era întemeiată, se „pășea” fără întârziere la declararea falimentului.

Dacă în timp de 6 luni al unui moratoriu falitul își plătea o parte considerabilă dintre creanțe și dacă mai mult de jumătate dintre creditorii rămași exprimau un vot favorabil, se mai putea da un moratoriu pentru încă 6 luni.

2.3.4. Concordatul post‑faliment

Conform art. 843 (845) C. com., era posibil un concordat post‑falimentar, așa cum remarca doctrina interbelică, „legiui­torul, prin acordarea concordatului, a voit să vie în ajutorul falitului, demn de protecție și care este victima unor împrejurări de strâmtoare, din cauza unor împrejurări trecătoare”^[45]. Prin omologarea concordatului de către tribunal, starea de faliment înceta, cu toate efectele ei.

Concordatul din Codul comercial de la 1887 se aseamănă foarte mult cu cel din Condica de Comerciu de la 1840.

Concordatul se putea încheia oricând, judecătorul‑comisar era dator să insiste în încheierea acestuia. Dacă nu se obținea consimțământul tuturor creditorilor se convoca la cererea sindicului, falitului sau a unui număr de 1/4 dintre creditori de către judecătorul‑comisar. În această adunare falitul prezenta toate relațiile legate de faliment și propunea măsurile de redresare. Concordatul se încheia dacă 3/4 dintre creditori aderau la el. Creditorii privilegiați dacă aderau la concordat trebuiau să renunțe la privilegii. Orice parte interesată putea cere omologarea lui, iar creditorii care nu au aderat la el putea face opoziție înainte de omologare. Tribunalul se pronunța prin aceeași hotărâre și asupra opoziției (dacă exista) și asupra omologării. Dacă se admitea opoziția, concordatul era anulat. Dacă opoziția se făcea cu rea‑credință, oponentul era amendat.

Omologarea concordatului îl făcea opozabil pentru toți creditorii, inclusiv pentru cei din afara țării. După ce sentința de omologare rămânea definitivă, înceta starea de faliment și încetau atribuțiunile sindicului și ale delegațiunii creditorilor (comitetul creditorilor de azi). Sindicul dădea socoteală falitului și îi preda registrele contabile. Pentru acesta se încheia un proces‑verbal. Tribunalul judeca contestațiile ivite.

Concordatul, deși omologat, va putea fi anulat de tribunal, la cererea sindicului sau a oricărui creditor, după ce va asculta în contradictoriu pe sindic și pe falit, dacă se descoperă după omologare că s‑a exagerat în mod fraudulos pasivul sau că s‑a disimulat o parte importantă din activ.

Dacă falitul nu îndeplinește concordatul, sindicul, în numele creditorilor care nu au fost îndestulați cu sumele cuvenite prin concordat, va putea cere rezilierea lui. Rezilierea concordatului nu libera pe fideiusori de obligațiile asumate.

Actele făcute de falit, în urma omologării concordatului și mai înainte de anularea sau rezilierea lui, nu vor putea fi decla­rate nule decât numai daca vor fi fost făcute în frauda dreptu­rilor creditorilor.

Creditorii anteriori concordatului redobândeau în întregimea drepturilor lor față de falit și puteau participa la masa falimen­tului numai în proporțiile stabilite de art. 858 (865) C. com.

Aceeași critică referitoare^[46] la eficiența măsurii moratoriului se poate face și cu privire la eficiența concordatului. Nefiind conceput ca măsură de prevenție a falimentului, care să inter­vină înainte ca starea de încetare de plăți să fie constatată de tribunal, concordatul post‑falimentar nu a dat rezultatele scon­tate, motiv pentru care a și fost abandonat.

Rezultatele slabe ale acestor proceduri de evitare a efectelor falimentului – ceea ce a dus, de altfel, la abrogarea lor – se ex­plică prin implicarea excesivă a judecătorului‑sindic și a tribu­nalului, prin procedurile de judecată complicate, prin lipsa sanc­țiunilor concrete pentru tergiversare și prin faptul că atât mora­toriul, cât și concordatul falimentar presupuneau că debitorul este deja falit (în încetare de plăți), deci în situație iremediabil compromisă.