O scurtă istorie a procedurilor de pre-insolvenţă în România (Partea I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cel care supraveghează procedura falimen­tului nu este judecătorul-sindic^[21], ci judecăto­rul‑comisar^[22], care este însărcinat a grăbi și pri­veghea lucrările și cârmuirea falimentului, întoc­mind în acest sens rapoarte, el putând fi înlocuit de tribunal, în orice moment al procedurii^[23].

Pentru a nu dosi bunuri, prin hotărârea de deschidere a procedurii de faliment se lua măsura punerii de sigilii asupra bunurilor, precum și măsura arestării falitului, la sediul poliției sau la domiciliul său, sub paza unui slujbaș al poliției (art. 201). El putea fi eliberat dacă depunea o cauțiune (art. 216). Falitul putea dobândi, el și familia lui, ajutoare de hrană care erau hotărâte de tribunal pe baza propunerilor sindicilor (art. 217). La cercetarea registrelor, participarea falitului, personal sau prin vechilul^[24] său era obligatorie, imposibilitatea pre­zen­tării personale trebuind bine motivată (art. 219). Falitul, dacă era eliberat din arest, putea, în limitele stabilite de judecătorul‑comisar, să lucreze alături de sindici, dându‑le lămuririle necesare (art. 231).

Dacă cheltuielile cu procedura de faliment sau cu arestul falitului nu erau îndestulătoare, atunci jude­cătoria făcea un împrumut ce era socotit o datorie privilegiată, ce se achita cu prioritate din bunurile valorificate ulterior (art. 205).

Prin hotărârea de deschidere a procedurii de faliment se desemna unul sau maximum trei sindici^[25] vremelnici. Ulterior, nu mai târziu de 15 zile de la data hotărârii de faliment, într‑o ședință cu toți creditorii, după ce judecătorul‑comisar afla părerea creditorilor și întocmea propriul raport, tribunalul desemna, definitiv, unul sau mai mulți sindici (maximum trei), care puteau fi și cei desemnați anterior ca vremelnici. Sindicii puteau fi înlocuiți cu respectarea unei anumite proceduri și se alegeau dintre creditori, dar puteau fi desemnate și persoane care nu erau creditori, însă nu dintre rudele falitului până la gradul patru^[26]. Aceștia erau remunerați de către tribunal la finalizarea procedurii, după ce dădeau socoteală, în baza unui raport întoc­mit de judecătorul‑comisar (art. 206).

Sindicii trebuiau să lucreze împreună, dar, prin decizia judecătorului‑comisar, un sindic putea îndeplini anumite respon­sabilități. Ei sigilau bunurile falitului, făceau inventarul lor^[27], le scoteau la vânzare de îndată (art. 213 și art. 214), cu învoirea judecătorului‑comisar, pe acelea supuse stricăciunii, scăderii pre­țului sau care presupunea cheltuieli exagerate, prin bună tocmeală sau prin mezat, adică licitație. Judecătorul‑comisar preda sindi­cilor registrele contabile în care făceau înregistrări (art. 215), ei conducând întreaga activitate a falitului.

Dacă bunurile mișcătoare sau nemișcătoare ale falitului erau urmărite, sindicii puteau încheia învoieli cu creditorii urmă­ritori. Dacă bunul nu era prețuit sau avea o valoare mai mare de 300 de lei, învoiala se făcea cu acordul tribunalului. Falitul se putea opune acestei învoieli, iar în cazul bunurilor nemișcă­toare, opoziția sa era suficientă pentru sistarea învoielii.

Banii încasați din vânzări și chirii, după scăderea cheltu­ielilor, erau depuși de sindici la tribunal, pentru fiecare zi de întârziere ei fiind obligați la dobândă. Distribuirile se făceau în baza cererii sindicilor cu aprobarea judecătorului‑comisar numai după soluționarea opozițiilor la acestea, dacă existau. Tribunalul putea dispune și distribuiri pe baza unui plan făcut de sindici, confirmat de judecătorul‑comisar (art. 233).

După pronunțarea „hotărârii asupra dărei pe față a fali­mentului” creditorii trebuiau să înfățișeze la tribunal zapisele și documentele originale pentru sumele ce vor avea să primească, împreună cu copii sub a lor iscălitură, documente care se predau la grefă (art. 235). De asemenea, creditorii care nu aveau cunoștință de deschiderea procedurii de faliment față de o anumită persoană erau încunoștințați asupra acestuia fapt, prin publicarea unui anunț în Buletin și prin adrese din partea judecătoriei, atrăgându‑li‑se atenția ce au de făcut, în termen de 20 de zile de la publicarea în Buletin, ei înșiși sau vechilii lor, pentru a‑și recupera creanța (art. 236 teza întâi).

Având în vedere modalitățile de deplasare, căile de comu­nicație ale vremii, termenul statornicit pentru depunerea decla­rațiilor de creanță, făcut public prin Buletin era majorat cu câte o zi pentru fiecare 6 ore de deplasare între locul așezării tribunalului și locul unde locuia (sălășluia) creditorul, pentru creditorii din Țara Românească și, apoi din 1864, din Moldova, iar pentru creditorii din afara Țărilor Românești, termenul era de 120 de zile (art. 236 teza a doua).

Creditorii înscriși la masa credală, dar și debitorul puteau formula contestații împotriva creanțelor creditorilor^[28].

Jurnalul de adeverire l‑am identificat ca fiind actualul tabel al creditorilor, în care se arăta domiciliul (sălășluința) credito­rului sau a vechilului său, izvorul creanței și dacă creanța era acceptată sau înlăturată (prigonită) de la masa credală (art. 239). Pe originalul fiecărui zapis sau document ce repre­zenta dovada creanței, sindicii scriau o formulă^[29] ce semnifica acceptarea creanței la masa credală sub care semnau împreună cu judecătorul‑comisar. Creditorul trebuia, în 8 zile de la cerce­tarea creanței sale, să confirme, în fața sindicilor și a judecătorului‑comisar, că acea datorie este a sa.

Art. 242 prevedea că dacă datoria este prigonită (înlăturată) de la masa credală, judecătorul‑comisar va putea, fără a chema înaintea lui pe creditor, să supună, prin raportul care îl face, pricina la tribunal, ca să o judece într‑un termen (soroc) scurt. Tribunalul va putea să poruncească să se facă cercetare asupra împrejurărilor, de față cu judecătorul‑comisar și să cheme înaintea sa persoanele care ar putea să dea lămuriri cu privire la certitudinea creanței înlăturate.

Dacă tribunalul nu poate judeca cu desăvârșire (definitiv) asupra creanței prigonite, „va porunci, după împrejurări, fie să se amâne sau să se facă adunarea creditorilor pentru facerea concordatului, adică a învoielii între creditori și falit” (art. 243). Dacă tribunalul va porunci facerea adunării, creanța înlăturată va participa la adunare în cuantumul stabilit prin hotărârea de convocare a adunării, urmând ca ulterior cuantu­mului ei să se definitiveze (art. 243 teza ultimă).

Cercetarea unei creanțe înlăturate de la masa credală putea fi dată și în competența altor tribunale – polițienesc, criminal sau corecțional. Însă dacă cercetarea era făcută de tribunalul polițienesc, creditorul înlăturat putea participa la adunarea de facere a concordatului; dacă cercetarea era făcută de tribunalul criminal sau corecțional, creditorul nu putea participa la această adunare, până la soluționarea pricinii (art. 244).

Dacă garanția creditorului unei creanțe garantate cu o ipo­tecă era prigonită, atunci acesta putea participa la procedură ca un creditor chirografar (art. 245).

2.2.2. Concordatul în Condica de Comerciu de la 1840

Capitolul VI din Titlul I al Cărții a II‑a este „Pentru concor­dat și unire”. Art. 251‑270 sunt alocate concordatului, iar art. 271‑284, unirii creditorilor.

După cum s‑a văzut anterior, în art. 243 din Condica de Comerciu de la 1840 întâlnim prima definiție legală a concor­datului, respectiv învoiala între creditori și falit.

În termen de 3 zile de la definitivarea tabelului creditorilor, în care sunt trecute inclusiv creanțele „primite vremelnic”, printr‑un anunț în Buletin și prin adrese făcute către creditori, tribunalul va aduna toți creditorii „spre a chibzui asupra facerii concordatului” (art. 248). La adunarea prezidată de judecăto­rul‑co­misar puteau participa toți creditorii, inclusiv cei cu creanțe trecute vremelnic în tabel, personal sau prin vechili, precum și falitul, dacă nu era arestat. Falitul trebuia să fie pre­zent personal, „și nu va putea să‑și orânduiască vechilul, decât numai pentru pricini bine cuvântate și primite de judecătorul-comisar” (art. 249).

În această adunare sindicii prezentau un raport, semnat de ei și judecătorul‑comisar, în care prezentau procedura, lucrurile săvârșite până la acel moment.

Învoirea nu se putea încheia decât după parcurgerea etapelor prezentate mai sus, între creditorii reprezentând cel puțin trei pătrimi din totalul creditorilor, „orice împotrivă lucrare fiind fără tărie”.

Creditorii ipotecari, privilegiați sau zălogași, deci care bene­ficiau de cauze de preferință, puteau lua parte la adunarea pentru facerea concordatului numai dacă renunțau la garanțiile lor, iar dacă acești creditori votau pentru concordat se consi­dera că s‑au „lepădat” de orice asigurare pe care o aveau, fiind priviți ca creditori de rând (art. 252).

Dacă falitul era condamnat pentru bancrută frauduloasă (vicleană), concordatul nu se putea încheia, creditorii putând amâna, numai cu majoritatea creditorilor în număr și în sumă, luarea unei hotărâri cu privire la concordat până când falitul era judecat definitiv pentru bancrută.

În schimb, dacă falitul era condamnat pentru bancrută (sim­plă), concordatul se putea încheia, creditorii putând să amâne, la fel ca la bancruta frauduloasă, luarea unei hotărâri.

Toți creditorii puteau formula opoziție la facerea con­cordatului, ce trebuia adusă la știința sindicilor și falitului, în termen de 8 zile de facerea concordatului, în caz contrar neținându‑se seama de ea. Opoziția trebuia „întemeiată pe cuvinte destoinice”. Dacă în procedură fusese desemnat un singur sindic, iar acesta formula opoziție la concordat, trebuia desemnat alt sindic care să îndeplinească formalitățile legate de judecarea opoziției la concordat. În situația în care erau în curs de judecată alte pricini de a căror soluționare depindea soluțio­narea opoziției, aceasta era amânată până la soluționarea celor­lalte pricini, dovada existenței pricinilor trebuind făcută de creditorul oponent (art. 256).

Numai după trecerea celor 8 zile necesare formulării opo­zițiilor tribunalul de comerciu putea proceda la confirmarea („adeverirea”) concordatului. Judecătorul‑comisar depunea un raport în care explica tipul de faliment la care era supus falitul și își expunea punctul de vedere cu privire la admisibilitatea con­cordatului^[30]. Prin aceeași hotărâre, tribunalul trebuia să soluționeze opozițiile și să se pronunțe asupra concordatului. În cazul admiterii unei opoziții, concordatul era desființat (art. 257).

Concordatul nu era adeverit dacă erau încălcate regulile care‑l guvernau sau „când pricini atingătore de interesul publi­cului ori ale creditorilor se vor părea destoinice de a opri concordatul” (art. 259).

Concordatul avea, după adeverirea lui, un caracter obliga­toriu pentru toți creditorii, înscriși sau neînscriși în bilanț, cu „zapise adeverite sau neadeverite”, chiar și pentru cei din afara principatului (principatelor).

Odată ce hotărârea de concordat rămânea definitivă, slujba sindicilor înceta. Ei dădeau, în prezența judecătorului‑comisar, socoteală falitului, predându‑i acestuia averea, registrele, lucru­rile, „sub luare de chitanță”. Și slujba judecătorului‑comisar înceta după ce acesta întocmea un jurnal al întregii activități desfășurate (art. 263). Tribunalul hotăra și în pricinile născute în urma predării bunurilor și înscrisurilor către falit.

Odată concordatul confirmat, acesta nu putea fi desființat decât „numai pentru pricină de vicleșug descoperită în urma adeveriri, și izvorâtă ori din scăzământ a sumelor ce are să ia falitul, ori prefăcută adăugire a datoriile lui” (art. 262).

Desființarea concordatului pentru viclenie sau pentru condamnarea falitului la bancrută frauduloasă înlătura orice răspundere la care puteau fi angajați fideiusorii falitului.

În situația în care falitul nu putea duce la înde­plinire obli­gațiile din concordat, tribunalul proceda la desființarea acestuia, chemându‑i și pe garanții perso­nali (chezașii) ai falitului. Desființarea concordatului nu elibera de răspundere pe garanții personali ai falitului, care s‑au obligat, în tot sau în parte, alături de acesta la îndeplinirea obligațiilor de concordat.

Condamnarea falitului pentru bancrută fraudu­loasă sau desființarea concordatului avea drept consecință numirea de către tribunal, prin hotărârea de desfiin­țarea concordatului, a unui judecător‑co­misar și a unuia sau mai multor sindici vremelnici. Sindicii pu­neau peceți, cu ajutorul poliției, procedau la o cata­grafie (inventariere) suplimentară a bunu­rilor falitului și făceau un bilanț suplimentar. Noii creditori erau chemați, prin Buletin, ca în termen de 20 de zile să depună dovezile creanțelor lor (art. 266).

Creanțele anterioare deschiderii procedurii de fali­ment nu mai erau cercetate, ci numai cele născute după deschiderea acestei proceduri. Creanțele achi­tate până la desființarea con­cor­datului, total sau parțial, erau înlăturate de la masa credală, total sau parțial (art. 267).

După definitivarea noului tabel al creditorilor, se putea încheia un alt concordat, iar creditorii hotărau dacă înlocuiau sau nu sindicii numiți vremelnic prin hotărârea de desființare a concordatului.

Actele încheiat de falit între data confirmării concordatului și data desființării lui erau menținute, cu excepția celor înche­iate „la întâmplare de vicleșug împotriva drepturilor credi­torilor”.

În cercetările noastre am descoperit, în Arhivele Naționale, un contract de concordat și o reînnoire de concordat al soției supraviețuitoare a unui falit, ambele încheiate sub imperiul Con­dicii de Comerciu de la 1840, însă descoperirea noastră s‑a limitat doar la a le fotografia, întrucât, scrise de mână fiind, într‑un alfabet de tranziție, ce combină scrierea latină cu cea chirilică, cu semne greu de înțeles, a fost imposibilă deslușirea conținutului acestora de către un nespecialist în asemenea scriere.

2.2.3. Unirea creditorilor

În cazul în care concordatul nu se putea încheia, atunci creditorii încheiau un act, numit unire, prin care ei luau toate măsurile pentru a se despăgubi pe cât posibil din averea falitului (art. 271) și care stabilea, practic, modul de valorificare a bunu­rilor și recuperarea creanțelor acestuia, în vederea acoperirii dato­riilor. Se observă astfel că, spre deosebire de concordat, actul numit „unire” se încheia doar între creditorii falitului.

Creditorii puteau fi de acord ca o parte din averea falitului să‑i fie dată drept ajutor lui și familiei sale, sindicii propunând cota ce i se cuvenea, tribunalul hotărând în acest sens.

Dacă falimentul privea o tovărășie, adică o asociere de negustori, concordatul se putea în­cheia cu unul sau mai mulți membri ai tovărășiei. Unirea creditorilor avea în vedere averea tovă­rășiei, și nu averea fiecărui negustor în parte ce făcea parte din tovărășie, însă negustorul, mem­bru al unei tovărășii falite, care încheia, în nume propriu, un concordat cu creditorii tovărășiei, con­­cordat ce nu avea în vederea unirea credito­rilor, răspundea cu averea personală și nu mai răspun­dea solidar cu ceilalți negustori ai tovă­rășiei.