Modalităţi şi proceduri de aprobare a accesului cetăţenilor români la serviciile medicale acordate pe teritoriul altor state membre ale UE. Interzicerea finanţării retroactive a tratamentelor efectuate în străinătate de către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a comisiei Ministerului Sănătăţii

• Constituția României: art. 34 alin. (1)
• Legea nr. 46/2003: art. 2
• Legea nr. 46/2003: art. 30 alin. (1)
• Legea nr. 95/2006: art. 7
• NCPC: art. 22 alin. (4)
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 480 alin. (6)
• NCPC: art. 488 pct. 5 şi 8
• NCPC: art. 491
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 9 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2013 la 18 octombrie 2013, astfel cum a fost precizată, reclamanta A., prin curator B., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerului Sănătății, Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București, Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale si Autoritarii Judecătorești (Casa OPSNAJ) și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumelor reprezentând cheltuieli privind asistența medicală nedecontată în cuantum total de 233.666,58 euro (echivalent în RON 1.051.650 RON).

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 504 din 16 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul principal formulat de reclamantă conține critici atât cu privire la decizia intermediară nr. 1044/2019 prin care a fost admis apelul, anulată sentința și reținută cauza spre rejudecare, cât și cu referire la decizia nr. 688/2021 prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește decizia nr. 1044/2019, motivele de recurs au fost subsumate de către recurentă ipotezelor reglementate de prevederile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Argumentând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a anulat în mod nelegal sentința pri­mei instanțe cu motivarea că nu s-a procedat la calificarea acțiunii, în condi­țiile în care, singura problemă a sentinței apelate era aceea referitoare la consi­derentele străine cauzei, respectiv la cele ce o vizau pe pârâta Casa OPSNAJ împotriva căreia reclamanta a renunțat la acțiune.

În acest context, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că pentru calificarea obiectului și temeiului juridic al acțiunii ar fi fost necesar acordul tuturor părților și că, prima instanță s-a considerat învestită atât cu o acțiune întemeiată pe Ordinul nr. 50/2004 dar și cu o acțiune întemeiată pe calitatea de asigurat, deși din actele dosarului rezulta că reclamanta a renunțat la judecată celui de-a doua acțiuni. Or, acest ultim aspect nu impunea, în opinia recurentei, anularea sentinței.

Critica este nefondată, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultând faptul că instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, constatând că legislația națională conține trei acte normative care prevăd modalități și proceduri diferite de aprobare a accesului cetățenilor români la serviciile medicale acordate pe teritoriul altor state membre ale UE, respectiv de rambursare a cheltuielilor legate de asemenea servicii, instanța de apel a apreciat că, deși reclamanta și-a precizat acțiunea în mod expres, arătând că a solicitat sumele de bani ce fac obiectul cererii în temeiul Ordinului nr. 50/2004, fără a fi îndeplinite cerințele impuse în asigurarea principiilor disponibilității, contradictorialității și a dreptului la apărare, prima instanță a soluționat acțiunea combinând dispozițiile celor trei acte normative distincte, fără a stabili în prealabil modalitatea în care acestea sunt aplicabile speței și fără a indica în motivarea sentinței îndeplinirea condițiilor proprii reglementate prin fiecare dintre acestea.

Prin urmare, ceea ce a reținut instanța de apel a fost faptul că nu a existat un acord expres al reclamantei cu privire la restabilirea calificării juridice a acțiunii, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta procedase la precizarea cererii de chemare în judecată, prima instanță ignorând totodată respectarea principiului contradictorialității la stabilirea calificării juridice exacte a temeiului și obiectului acțiunii.

Pe de altă parte, nu este validă nici afirmația recurentei potrivit căreia o motivare parțial străină cauzei nu este aptă să conducă la anularea hotărârii, fiind suficientă înlăturarea considerentelor ce exced obiectului cauzei.

Or, dispunând anularea sentinței în temeiul prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a avut în vedere o serie de argumente care relevă o altă rațiune decât cea invocată de către recurentă în adoptarea acestei soluții, și anume aceea că, deși prima instanță a soluționat fondul cauzei admițând acțiunea, aceasta nu a verificat integral cererile și apărările părților prin raportare la temeiurile juridice invocate și reținute, mijloacele de probă, motivele și apărările invocate. Așadar, nu faptul că hotărârea apelată conținea și considerente străine cauzei a fost motivul determinant care a condus la soluția anulării cu reținerea cauzei spre rejudecare.

În conținutul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta include și critica vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul în care, făcând un raționament excesiv, aceasta a reținut diferite aspecte referitoare la calitatea motivării primei instanțe, precum: neindicarea probelor din care rezultă procedurile speciale efectuate de reclamantă la clinicile din Germania, argumente străine de concluziile raportului de expertiză medico-legală, argumente echivoce și contradictorii privind recomandarea transferului, absența oricărei motivări a soluției de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea transportului rutier și aerian și contravaloarea cazării unui însoțitor, lipsa verificării apărărilor privind calitatea procesuală pasivă a fiecărui pârât.

Deși subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce vizează ipoteza în care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, critica formulată de recurentă se referă, evident, și la interpretarea și aplicarea în mod deficitar a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel analizată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se reține că în structura hotărârii judecătorești, considerentele vor cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Recurenta susține caracterul excesiv al interpretării și aplicării acestui text de către instanța de apel, în cenzurarea hotărârii primei instanțe, exemplificând cu o serie de aspecte pe care le consideră inoportune.

Dincolo de faptul că asemenea alegații nu sunt în măsură să susțină nelegalitatea sau nulitatea hotărârii, căci o interpretare, care este în opinia recurentei excesivă, nu echivalează cu una care încalcă prevederile legale și cu atât mai puțin norme de procedură care să determine nulitatea hotărârii, Înalta Curte consideră că într-o atare situație, este necesară circumstanțierea componentei motivării hotărârii.

În acest sens, constată că motivarea trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanțiind astfel aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la o interpretare și aplicare „în mod excesiv” a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu extinderea conținutului obligației motivării hotărârii judecătorești reglementată de această normă legală, ci a făcut o justă analiză a motivelor de apel, a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, prin prisma probelor administrate, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Pe de altă parte, a cenzura modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, nu este permis în calea de atac a recursului în cadrul căreia pot fi evocate exclusiv aspecte de nelegalitate și nu de netemeinicie a hotărârii recurate, așa încât nu pot fi reținute ca întemeiate criticile privind modalitatea excesivă de analiză și de validare sau invalidare a unor probe, cu referire specială la concluziile raportului de expertiză medico legală sau o argumentație contradictorie și ambiguă a conținutului unui înscris, respectiv a adresei din 3 decembrie 2014 a Spitalului Universitar București

Totodată, nefondată este și susținerea recurentei referitoare la absența motivării unor cereri ce sunt admise sau apărări ce sunt respinse căci, prin prisma prevederilor invocate, Înalta Curte reține că, în acord cu jurisprudența sa constantă, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României).

Ca urmare, o motivare viciată din perspectiva dispozițiilor legale și a jurisprudenței CEDO este incidentă doar în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esențiale ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu realativ toate susținerile și apărările formulate de părți ceea ce înseamnă că, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

În aceste condiții, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția instanței de apel nu poate conduce la incidența niciunuia dintre motivele de nelegalitate anterior evocate.

Un alt motiv de recurs pe care recurenta îl susține ca fiind incident în privința deciziei nr. 1044/2019 este cel încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și se referă la încălcarea art. 2 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 46/2003 și art. 34 alin. (1) din Constituție.

Și această critică va fi respinsă. Din perspectiva faptului că este recurată o hotărâre intermediară, pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ. care reglementează ipoteza anularii sentinței și reținerii cauzei pentru rejudecare, încălcarea unor dispoziții legale și constituționale care consacră dreptul la ocrotirea sănătății și la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate, dispoziții care au fundamentat aspecte ce au fost analizate în rejudecarea pe fond a cauzei, în mod evident, o asemenea critică ar fi putut fi valorificată în cadrul căii de atac formulată împotriva deciziei nr. 688/2021.

Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 688/2021, motivele invocate au fost subsumate ipotezelor prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, un prim motiv de recurs vizează încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituție care garantează drepturile și libertățile cetățenilor și a fost încadrat de recurentă în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ce are în vedere situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, cum normele constituționale evocate de către recurentă nu pot fi asimilate regulilor de procedură la care se referă textul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., critica este nefondată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile Ordinului nr. 50/2004 și jurisprudența CJUE reflectată în hotărârea CJUE (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010 în cauza Georgi Ivanov Elchinov c. Natsionalna zdravnoosiguritelna kasa.

În opinia recurentei, necesitarea de a primi îngrijiri de urgență într-o unitate spitalicească reprezenta un motiv sufici­ent pentru rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă, astfel că, susținerile instanței referitoare la situația medicală, ce a durat în țară o perioadă de o lună de zile, inexistența unui eveniment fortuit sau instantaneu, agravarea bruscă a stării de sănătate, acutizarea patologiei cerebro-vasculare, complicația de tulburare a circulației lichidului cerebrospinal in­tervenită la o lună după transfer și altele asemenea, sunt făcute cu în­călcarea jurisprudenței CJUE.

Se mai arată de către recurentă și faptul că, starea foarte gravă și pericolul iminent pentru viața, în contextul unor deficiențe cronice notorii ale sistemului medical românesc, justificau măsura urgentă a transferului în străinătate și imposibilitatea recurentei și a aparținătorilor acesteia de a solicita autorizarea prealabilă pentru acest transfer.

Critica recurentei este nefondată.

Observând analiza realizată de instanța de apel referitor la incidența jurisprudenței CJUE în soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că a fost realizat un riguros demers de interpretare și aplicare a acesteia, inclusiv din perspectiva hotărârii pronunțate în cauza Georgi Ivanov Elchinov, la care se face trimitere în motivele de recurs, și a efectelor acesteia în privința legislației naționale.

Astfel, a reținut curtea de apel că interpretarea prevederilor art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 50/2001, ce interzic în toate situațiile finanțarea retroactivă a tratamentelor efectuate în străinătate de către bolnavi care nu au avut aprobarea prealabilă a comisiei Ministerului Sănătății, este contrară prevederilor dreptului comunitar, așa cum s-a statuat prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 5 octombrie 2010, pronunțată în cauza Georgi Ivanov Elchinov, ce a arătat că articolul 49 CE și articolul 22 din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă în alt stat membru.

În considerentele aceleași hotărâri, CJUE a arătat că, deși dreptul Uniunii nu se opune în principiu unui sistem de autorizare prealabilă, este totuși necesar, pe de o parte, ca toate condițiile stabilite în vederea acordării unei astfel de autorizări să fie justificate în raport cu obiectivul de a asigura pe teritoriul statului membru vizat un acces suficient și permanent la o gamă echilibrată de îngrijiri spitalicești de calitate, de a asigura un control al costurilor și de a evita, în măsura în care este posibil, orice risipă a resurselor financiare, tehnice și umane. Pe de altă parte, se impune ca aceste condiții să nu depășească ceea ce este în mod obiectiv necesar în vederea realizării acestui scop și ca același rezultat să nu poată fi obținut prin norme mai puțin constrângătoare, iar un astfel de sistem trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat, astfel încât să limiteze exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale pentru ca aceasta să nu fie utilizată în mod arbitrar.

Concluzionând, ceea ce a statuat CJUE în această cauză este faptul că o reglementare națională care exclude în toate cazurile rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă îl privează pe asiguratul social, care, din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgență într-o instituție spitalicească, a fost împiedicat să solicite o astfel de autorizație sau nu a putut aștepta răspunsul instituției competente, de rambursarea de către această instituție a cheltuielilor efectuate cu îngrijirile menționate, deși condițiile unei astfel de rambursări ar fi îndeplinite.

Or, aceste considerente, invocate de către recurentă ca fiind aplicabile în prezenta cauză, au fost reținute ca atare de către instanța de apel care a procedat ulterior la interpretarea și aplicarea lor concretă, atât în contextul întregii jurisprudențe a CJUE în domeniul de aplicare a dispozițiilor referitoare la libera prestare a serviciilor, inclusiv a serviciilor medicale, cât și al circumstanțelor concrete ale cauzei.

Astfel, corect a reținut curtea de apel faptul că, pornind de la principiile trasate în jurisprudența CJUE, lipsa autorizării prealabile nu împiedică, în mod automat, rambursarea cheltuielilor, în situația în care reclamanta dovedește că din motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea de a primi îngrijiri de urgență într-o instituție spitalicească, a fost împiedicată să solicite o astfel de autorizație sau nu a putut aștepta răspunsul instituției competente.

În verificarea îndeplinirii acestor condiții s-a reținut că, fără îndoială, la data deplasării, reclamanta se afla în imposibilitatea obiectivă de a formula orice cerere, având în vedere afecțiunea medicală suferită și starea sa neurologică.

Însă, dispozițiile naționale cuprinse în Ordinul nr. 50/2004, dau posibilitatea formulării unei cereri de aprobare a trimiterii la tratament medical în străinătate și „aparținătorilor” persoanei bolnave, în această categorie fiind incluse rudele până la gradul IV, inclusiv, context în care, instanța de apel a considerat în mod just că, în cauză nu s-a invocat împrejurarea că reclamanta este o persoană singură, fără a avea rude de gradul IV, apte să îndeplinească formalități administrative, iar din actele dosarului, coroborat cu precizarea depusă în apel, a reieșit că reclamanta are doi copii majori B. și D., precum și un frate E..

Prin urmare, în mod just a concluzionat instanța de apel că, deși starea de sănătate a reclamantei era una gravă, ce nu îi permitea formularea unei cereri, nu s-a putut reține o imposibilitate obiectivă de solicitare a autorizației de deplasare, de către membrii familiei, pentru o situație medicală ce a durat în țară o perioadă de o lună de zile, nefiind în discuție nici un eveniment fortuit sau instantaneu.

Așadar, din perspectiva motivului de recurs invocat de recurentă, respectiv acela vizând greșita interpretare și aplicare a jurisprudenței CJUE și a dispozițiilor Ordinului nr. 50/2004, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, decizia recurată fiind apărată de criticile de nelegalitate formulate, în condițiile în care, pe de o parte, s-a reținut că lipsa unei autorizări prealabile nu exclude, de plano, dreptul la rambursarea cheltuielilor suportate pentru realizarea îngrijirilor medicale și a tratamentului în străinătate, dacă se probează o imposibilitate obiectivă de solicitare a acesteia, iar pe de altă parte, s-a constatat că doar reclamanta s-a aflat într-o asemenea situație, nu și membrii familiei sale, cărora legislația internă le reglementează această posibilitate.

Totodată, aspectul privind modalitatea defectuoasă a stabilirii stării de fapt reale și a interpretării probatoriului nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, prevederile art. 488 C. proc. civ. limitând cenzurarea exclusiv la nelegalitatea hotărârii, fără a-i da posibilitatea de a antama și netemeinicia acesteia.

În concluzie, recursul principal declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1044/2019 și deciziei civile nr. 668/2021 va fi respins ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

Referitor la recursul incident declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 668 A din 22 aprilie 2021, Înalta Curte reține că s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, doar cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a CNAS.

Recursul este nefondat întrucât, raportat la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale în străinătate, iar CNAS este potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 95/2006, instituția care efectuează rambursarea acestor cheltuieli, curtea de apel a respins în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, urmând ca analiza pe fond a pretențiilor reclamantei să determine în ce măsură acestea sunt justificate în contradictoriu cu această pârâtă.

Este nefundamentată susținerea recurentei potrivit căreia în cauza prezentă, instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, căci, în mod evident, cenzurarea acestor aspecte ține de soluționarea pe fond a cauzei și nu de stabilirea calității procesuale pasive a acesteia.

Așadar, în temeiul dispozițiilor art. 491 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 C. proc. civ., recursul incident va fi respins ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.