Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.578 views
Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”.
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) teza a II-a C. proc. pen., respectiv lipsa autorizării prealabile a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (ca parchet mai întâi sesizat) cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatulul A. pentru infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, care, fiind săvârşită pe teritoriul Bulgariei, atrăgea incidenţa art. 9 C. pen.
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, parchetul a susţinut că, deşi, într-adevăr, în cauză lipseşte autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, care era necesară raportat la faptul că infracţiunea prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 320 alin. (1) C. pen. a fost comisă în Bulgaria, soluţia instanţei de apel de încetare a procesului penal este nelegală, întrucât punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o infracţiune pentru care legea penală română se aplică în temeiul principiului personalităţii sau realităţii, fără autorizarea prealabilă a organului competent, constituie o ipoteză de nelegalitate sancţionabilă exclusiv în procedura de cameră preliminară, care nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior acestei faze procesuale, fără a se aduce în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate de judecătorul de cameră preliminară.
Oral, la termenul de dezbateri din 10 ianuarie 2023, reprezentantul Ministerului Public a invocat, suplimentar argumentelor detaliate în scris, neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din C. pen. şi, ca atare, a cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., ca urmare a faptului că, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu şi cum rezultă din probatoriul administrat, infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale a fost comisă pe teritoriul României.
Aceste completări susţinute oral de reprezentantul Ministerului Public nu pot fi, însă, avute în vedere de către instanţa de recurs în casaţie întrucât, fiind făcute cu încălcarea termenului prevăzut de lege pentru formularea şi motivarea căii de atac, nu au făcut obiectul evaluării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, care a fost tranşată prin încheierea din 25 octombrie 2022, în limitele menţionate în cuprinsul respectivei hotărâri.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, din interpretarea dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., care stabilesc că motivarea căii de atac trebuie să se facă în chiar cuprinsul cererii de declarare a recursului, rezultă că motivarea, precizarea sau modificarea cererii de recurs în casaţie se poate realiza numai în interiorul termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. în care poate fi exercitată calea de atac, termenul de motivare a căii de atac suprapunându-se peste termenul de exercitare a recursului în casaţie atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă.
Ca urmare, motivele de recurs în casaţie formulate după expirarea termenului de exercitare a căii extraordinare de atac nu pot fi avute în vedere de către instanţa de control judiciar, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea unui drept procesual cu nerespectarea termenului instituit de lege atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
Aceasta înseamnă că exercitarea dreptului la recurs în casaţie – în forma şi în condiţiile expres prevăzute de lege, inclusiv în privinţa motivării cererii de recurs – trebuie să intervină în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., admiterea ipotezei contrare echivalând cu recunoaşterea de efecte juridice unei cereri de recurs în casaţie care eludează exigenţele art. 437 C. proc. pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte notează că aceste susţineri suplimentare se grefează pe pretinsa reţinere eronată, de către instanţa de apel, a situaţiei de fapt, Ministerul Public aducând în discuţie necesitatea reanalizării elementelor factuale vizând locul săvârşii infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi a reevaluării materialului probator sub acest aspect, chestiune care nu poate fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.
Practic, instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor.
Aceasta înseamnă că, în speţă, Înalta Curte trebuie să se raporteze la statuările definitive ale instanţei de apel referitoare la locul săvârşirii infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale pe teritoriul Bulgariei, situaţie constatată pe baza unor elemente factuale care nu mai pot cenzurate în recurs în casaţie.
Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanţa de apel a stabilit această stare de fapt, a fiabilităţii lor ori a eventualelor contradicţii dintre ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, şi concluziile instanţei, pe de altă parte, este proprie unei evaluări de fapt a cauzei, care nu poate fi valorificată prin prisma niciunuia dintre cazurile de recurs în casaţie limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul acestor considerente de principiu, procedând la evaluarea exclusivă a motivelor scrise de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, Înalta Curte constată caracterul lor neîntemeiat.
În acest sens, notează, prioritar, că susţinerile parchetului nu se grefează pe o eventuală inexistenţă a impedimentului la punerea în mişcare a acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., valorificat în apel, ci pe imposibilitatea constatării acestuia direct în calea de atac. Parchetul a considerat că punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o infracţiune pentru care legea penală română se aplică în temeiul principiului personalităţii sau realităţii, fără autorizarea prealabilă a organului competent, constituie o ipoteză de nelegalitate sancţionabilă exclusiv în procedura de cameră preliminară, care nu mai poate fi repusă în discuţie ulterior acestei faze procesuale, fără a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate de judecătorul de cameră preliminară.
Înalta Curte constată că autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat prev. de art. 9 alin. (3) C. proc. pen. reprezintă o condiţie de procedibilitate necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul infracţiunilor pentru care legea penală română se aplică în temeiul principiului personalităţii, condiţie a cărei neîndeplinire poate pune în discuţie nulitatea actului procesual prev. de art. 309 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, a actelor de urmărire penală subsecvente în raport strict cu acuzaţia menţionată.
Or, deşi, în principiu, evaluarea chestiunilor de legalitate a actelor de urmărire penală intră în competenţa jurisdicţională expresă a judecătorului de cameră preliminară, instanţei de judecată (fie în fond, fie în apel) nu-i este interzis să cenzureze acele vicii de legalitate care nu doar că afectează actele procesuale, ci constituie, concomitent, şi impedimente la exercitarea acţiunii penale în conformitate cu dispoziţiile art. 16 C. proc. pen.. Această ultimă categorie de împrejurări poate conduce la concluzia lipsei de temei sau de obiect a acţiunii penale, chestiuni circumscrise, aşadar, însuşi modului de rezolvare a fondului cauzei şi nicidecum doar aspectelor de legalitate cenzurabile în camera preliminară, conform art. 342 C. proc. pen.
În limitele configurate, o astfel de evaluare a impedimentelor la exercitarea acţiunii penale nu echivalează cu o eventuală recenzurare de către instanţa de apel a aspectelor tranşate în mod efectiv în camera preliminară.
A admite ipoteza contrară ar echivala, implicit, cu a admite posibilitatea lăsării neaplicate a unor dispoziţii imperative referitoare la soluţiile aplicabile în diferite ipoteze reglementate de legea procesual penală. Aceasta în condiţiile în care dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) Cod procedură permit în mod expres cenzurarea unor astfel de încălcări în faza de judecată, prin dispunerea unei soluţii de încetare a procesului penal, în condiţiile art. 396 alin. (6) C. proc. pen., printre altele, pentru lipsa autorizării prealabile a procurorului general în cazul infracţiunilor guvernate de principiul teritorialităţii sau realităţii.
În contextul acestor considerente, Înalta Curte notează că, în speţă, constatând, în calea ordinară de atac a apelului, că punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 48 alin. (1) raportat la art. 320 alin. (1) C. pen., s-a făcut în lipsa autorizării prealabile a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, deşi aceasta era obligatorie, potrivit art. 9 alin. (3) C. pen., în condiţiile în care fapta a fost săvârşită pe teritoriul Bulgariei, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa impedimentului la punerea în mişcare a acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., dispunând încetarea procesului penală faţă de inculpat cu privire la această infracţiune.
Tranşarea acestei chestiuni direct în apel nu aduce în discuţie autoritatea de lucru judecat a încheierii pronunţate în procedura de cameră preliminară, întrucât, aşa cum rezultă din încheierea nr. 257 din 10.08.2021, pronunţată de Judecătoriei Gura Humorului în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă la data de 18.08.2021, judecătorul învestit în această fază procesuală iniţială nu a evaluat şi cenzurat problema lipsei autorizării procurorului general prevăzută de art. 9 alin. (3) C. pen.
Deopotrivă, în pofida celor invocate de Ministerul Public, o astfel de abordare nu se află în contradicţie nici cu rezolvarea regăsită în decizia nr. 46/RC din 4 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată ca jurisprudenţă relevantă, întrucât aspectele tranşate prin această ultimă hotărâre sunt sensibil diferite de cele asupra cărora s-a pronunţat instanţa de apel prin decizia recurată în speţă.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de unitatea de parchet sus-menţionată împotriva deciziei penale nr. 819 din data de 25 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
