Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
2.154 views
Examinând apelurile declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi F. împotriva sentinţei primei instanţe, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 417 şi art. 420 alin. (8)-(10) din C. proc. pen., Înalta Curte constată toate apelurile declarate în cauză, ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.
IV.1. În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti:
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat în cauză rezultă că prima instanţă a stabilit judicios situaţia de fapt, urmare a unei minuţioase evaluări asupra mijloacelor de probă în condiţiile expuse cărora le-a conferit valoarea probatorie statuată de standardul naţional dar şi al blocului de convenţionalitate în condiţiile arătate, constatând că faptele de instigare la favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 47 rap. la art. 269 alin. (1) din C. pen. şi instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. reţinute în sarcina inculpatului A. nu sunt prevăzute de legea penală, că faptele de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. şi instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. reţinute în sarcina inculpatului B. nu sunt prevăzute de legea penală, că faptele de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. şi de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. reţinute în sarcina inculpatei C. nu sunt prevăzute de legea penală, că fapta de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen. nu este prevăzută de legea penală, în timp ce fapta inculpatei D., în condiţiile reţinute întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen., fapta inculpatului F. în condiţiile expuse întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., că fapta inculpatei E. întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. şi că fapta inculpatului G., în condiţiile expuse întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen.
Din examinarea hotărârii pronunţate rezultă că prima instanţă stabilind baza factuală a indicat şi mijloacele de probă în mod efectiv pe care ulterior le-a analizat coroborat.
Astfel, prima instanţă a evaluat conţinutul declaraţiei dată de inculpatul A. la data de 21 ianuarie 2020 (dosar de urmărire penală), respectiv asupra împrejurărilor faptice menţionate, declaraţie ce concordă cu declaraţia inculpatului B. de la data de 15 ianuarie 2020 dată în cursul urmăririi penale, acesta arătând că nu le-a cerut coinculpaţilor E., D., F. şi G. să îşi schimbe declaraţiile şi deşi a recunoscut că s-a întâlnit cu numitele E., D. la sediul cabinetului său de avocatură, au evidenţiat că acestea au fost aduse de inculpata C. şi că inculpatul A. le-a indicat să meargă la instanţă şi să declare acolo ce aveau de declarat fără a se discuta despre inculpatul G..
De asemenea, prima instanţă a relevat şi conţinutul declaraţiilor date în cursul urmăririi penale date de inculpatul H. în care a negat comiterea infracţiunii arătând faptul că nu a discutat cu coinculpatul G. în data de 12.09.2019 la acel moment ca urmare a relaţiilor de conflict dintre cei doi, dat de existenţa unui alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei Călăraşi, precum şi al declaraţiei martorului I. care a relatat posibilitatea ca în data de 10.09.2015 inculpata C., nepoata soţiei sale să fi venit la domiciliu său şi i-a spus că ar fi bine ca ginerele martorului, inculpatul F. să se împace cu inculpatul B., martorul fiind de acord. Totodată inculpata C. i-a precizat martorului că ar fi bine ca fiica sa, inculpata D. şi cumnata sa, inculpata E. să meargă la un avocat pentru a le pune în temă cu procesul, indicând faptul că, în cursul aceleiaşi zile sau a doua zi a fost la domiciliul fiicei sale, inculpata D., spre a-i povesti cele întâmplate iar aceasta i-a precizat că discutase şi ea cu inculpata C. cu privire la aceleaşi aspecte şi conveniseră, împreună şi cu inculpata E., să meargă la un avocat, martorul precizând că inculpatul B. nu i-a cerut niciodată să vorbească cu fiica sa sau cu ginerele F. pentru ca cei doi să se împace cu el.
Prima instanţă în propriul său examen de apreciere asupra mijloacelor de probă consideră ca fiind concordantă declaraţia inculpatei C. dată în cursul urmăririi penale celor menţionate anterior, aceasta evidenţiind cu ocazia audierii sale, în calitate de inculpată, în data de 20.01.2020, faptul că le-a dus pe coinculpatele E. şi D. la sediul cabinetului de avocatură al inculpatului A., soţul său, inculpatul B., aflându-se deja acolo. Aceeaşi inculpată a declarat că cele două coinculpate au precizat inculpatului A. că doresc să se termine cât mai repede procesul iar inculpata E. a precizat că nu ştie să scrie şi să citească. Totodată a precizat că nici ea, nici inculpaţii B. şi A. nu au cerut coinculpatelor E. şi D. să îşi modifice declaraţiile iar despre inculpatul F. nu s-a discutat.
De asemenea, a arătat că în sens contrar inculpatul F. care, audiat în calitate de inculpat în data de 12.09.2019 şi respectiv în data de 18.11.2019 a precizat faptul că în data de 11.09.2019 la domiciliul său a venit coinculpata C. care i-a cerut concubinei sale, D., să meargă la avocatul inculpatului B. care i-a cerut concubinei sale, D., să meargă la avocatul inculpatului B. să discute cu acesta. Concubina sa a fost de acord şi la întoarcere i-a povestit că avocatul inculpatului B. i-a spus că ar fi bine să îşi schimbe declaraţia şi să spună că declaraţia dată în cursul urmăririi penale a fost dată la nervi. Totodată concubina sa, inculpata D. i-a spus că acelaşi avocat ar fi spus că ar fi bine ca şi inculpatul F. să îşi schimbe declaraţiile iar dacă va proceda astfel va primi o amendă care va fi achitată de inculpatul B.. Potrivit aceluiaşi inculpat, la instanţă, la termenul din data de 12.09.2019, inculpatul B. i-a atras atenţia să aibă grijă ce va spune şi să dea declaraţie conform celor transmise de concubină, pentru a nu ajunge el la închisoare.
Inculpata D. a precizat în declaraţia din 12.09.2019 faptul că în cabinetul lui A. se afla inculpatul B., care i-a cerut avocatului să le spună ce să declare la judecătorie, iar inculpata E. a declarat la data de 18.11.2019 că în cabinetul avocatului, inculpatul B. i-a spus să fie atentă la ce îi zice avocatul şi cum va vorbi în instanţă.
Prima instanţă a evaluat şi declaraţiile date în etapa cercetării judecătoreşti ale inculpatelor E. şi D. care au recunoscut săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă declarând că la data de 11.09.2019 au fost preluate de la domiciliu cu autoturismul de inculpata C., soţia inculpatului B. şi duse la cabinetul apărătorului celui din urmă, inculpatul A. pentru ca acesta să le înveţe ce să declare a doua zi în faţa instanţei, astfel încât să fie pronunţată o hotărâre în favoarea inculpatului B.. Inculpata C. le-a asigurat că, în cazul în care vor fi amendate pentru schimbarea declaraţiilor, familia Bodîrlău va plăti amenzile. Potrivit depoziţiei inculpatei D., înainte de a intra în cabinetul avocatului, inculpata C. i-a pus în vedere să îşi lase telefonul mobil în maşină. Potrivit aceleiaşi inculpate, în cadrul acestei întâlniri, la solicitarea inculpatului B., inculpatul A. le-a pus în vedere inculpatelor E. şi D., şi prin intermediul celei din urmă, concubinului acesteia, inculpatul F., persoană vătămată în dosarul Judecătoriei Călăraşi nr. 2130/202/2019, să îşi schimbe depoziţiile din faza de urmărire penală (pe care în prealabil le-a citit din rechizitoriu) şi le-a sugerat ce ar trebui să declare în faţa instanţei, astfel încât clientul său să fie achitat, respectiv inculpatei D., inculpatul A. i-a spus să declare la Judecătoria Călăraşi că de la urmărire penală pentru că era supărată şi nervoasă iar pe inculpata E. acelaşi inculpat A. a instruit-o să declare că nu îşi aminteşte ce a spus când a fost audiată în faza de urmărire penală, că nu ştie care şi că nu i-a fost citită declaraţia.
Prima instanţă a coroborat declaraţiile anterior menţionate şi cu conţinutul convorbirii telefonice purtată de inculpata C. cu martorul I., tatăl inculpatei D., cu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor purtate între D. şi E., în biroul 310 din cadrul I.P.J. Călăraşi, în data de 12.09.2019, între orele 16:20-22:30.
Totodată, a mai făcut referire la declaraţia dată în cursul urmăririi penale de inculpatul G. care a recunoscut săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, arătând că în data de 12.09.2019, fiind citat la Judecătoria Călăraşi a fost abordat de avocatul lui H., A., care i-a spus să iasă din sală şi să aştepte puţin. Imediat în urma lui a ieşit inculpatul H. şi i-a spus că inculpatul B. s-a împăcat cu inculpatul F., cerându-i să nu mai declare în faţa instanţei că inculpatul B. l-a ameninţat pe inculpatul F., pentru a se putea termina procesul.
Inculpatul H. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, declarând că nu a avut discuţii cu inculpatul G. la instanţă în data de 12.09.2019 şi că nu mai vorbeşte cu acesta de 2 ani de zile, întrucât sunt în conflict.
De asemenea, prima instanţă a constatat ca fiind relevante şi convorbirile purtate de F. şi G., care au fost încarceraţi în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Călăraşi în celula 1, în perioada 12.09.2019, ora 17:11-13:09.2018, ora 12:10.
În cursul urmăririi penale cu ocazia audierii lor, inculpaţii B. şi C. au negat săvârşirea infracţiunilor, declarând că inculpatele D. şi E. s-au dus din proprie iniţiativă la avocat, iar acesta nu le-a determinat să îşi schimbe declaraţiile.
Declaraţii similare a dat şi inculpatul A., care a precizat că în cadrul întâlnirii ce a avut loc în cabinetul său în data de 11.09.2020 nu le-a învăţat pe D. şi E. să îşi schimbe declaraţiile, doar le-a citit din rechizitoriu declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi le-a atras atenţia să spună adevărul, subliniind că nu s-au purtat discuţii cu privire la inculpatul F.. De asemenea, s-a mai făcut referire şi la convorbirea din data de 10.09.2019, ora 17:59, inculpatul B. apelându-l pe inculpatul A. şi l-a înştiinţat că „ăştia” au primit citaţii de la Judecătoria Călăraşi pentru termenul de judecată din data de 12.09.2019, inculpatul A. replicând „Aşa că mâine vii, vii cu…” stabilind o întâlnire în ziua următoare după ora 4 şi punându-i în vedere lui B. să îl anunţe în prealabil. Urmare a acestei înţelegeri, în discuţia telefonică din data de 11.09.2019, ora 16:19:28, avocatul confirmă că se află în birou. După câteva secunde, la ora 16:19:53, inculpatul B. a apelat-o pe soţia sa, inculpata C. şi i-a transmis „Hai du-te că e acolo!”, reacţia acesteia fiind una de înţelegere a aspectelor la care se referă soţul său, sens în care a afirmat doar „Hai Pa”. La foarte scurt timp, în aceeaşi zi la ora 16:48:05, inculpatul A. l-a contactat telefonic pe inculpatul B. şi a întrebat „Unde sunt acele minunate persoane? Unde sunt rudele tale?”.
Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a efectuat un examen propriu asupra mijloacelor de probă administrate în cauză şi nicidecum o redare a conţinutului declaraţiilor la care a făcut referire, evidenţiind aspectele de concordanţă ca şi cele contrare, în raport cu împrejurările de fapt punctuale pe care le-a redat, relevând şi conţinutul convorbirilor telefonice la care s-a referit.
Totodată, în mod judicios prima instanţă s-a raportat la blocul de convenţionalitate european invocat, relevând o distincţie importantă cu privire la admiterea depoziţiei unui martor absent, delimitând-o ca fiind preliminară în raport cu mărturia în cauză şi valoarea acesteia dacă constituie o probă unică sau decisivă.
De asemenea, a menţionat că toţi inculpaţii cu excepţia inculpaţilor A. şi H. au refuzat să dea declaraţii, exercitându-şi dreptul la tăcere, o poziţie similară manifestând şi martorul I., tatăl inculpatei D.. În aceste condiţii, în mod evident, inculpaţii A., B., C. şi H., care au negat constant săvârşirea faptelor imputate nu au avut posibilitatea să adreseze întrebări acestora, nefăcând-o nici în cursul urmăririi penale.
Prima instanţă a mai reţinut că în cauză declaraţiile coinculpaţilor care au recunoscut săvârşirea faptelor imputate şi care furnizează elemente factuale privind implicarea coinculpaţilor A., B., C. şi H. se coroborează exclusiv cu procesele-verbale de consemnare a convorbirilor ambientale şi telefonice interceptate, având în consecinţă caracter de probe, cel puţin esenţiale în soluţionarea acţiunii penale, chiar exclusive în cazul inculpatului B..
Cu toate acestea o soluţie de condamnare nu se poate baza în exclusivitate pe declaraţia unui astfel de martor (Mayali v. Franţa). Faptul că declaraţiile au fost date de coinculpaţi şi nu de către martori nu are nicio relevanţă, având în vedere înţelesul autonom al noţiunii de martor (a se vedea Vidal c. Belgiei, 22 aprilie 1992, § 33).
Prima instanţă a concluzionat că nu pot fi garanţii care să compenseze suficient inconvenientele legate de admiterea unei asemenea probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia. Inculpatul A. a solicitat în cursul urmăririi penale efectuarea unei confruntări pentru a putea adresa întrebări martorelor E. şi D., organul de urmărire penală respingând acest mijloc de probă, audierea coinculpaţilor şi a martorului R. nu a fost înregistrată cu mijloacele tehnice audio sau audiovideo pentru a se putea proceda la ascultarea înregistrărilor în şedinţă publică.
In faţa instanţei de apel, intimaţii inculpaţi A., E., G. şi C., având pe rând cuvântul, au învederat că nu doresc să dea declaraţii în cauză, iar apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi F. au precizat că nu doresc să dea declaraţie în cauză şi că îşi menţin declaraţiile anterioare. De asemenea, Înalta Curte, în temeiul art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. coroborat cu art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, a admis cererea în probaţiune a Ministerului Public şi a încuviinţat audierea, în calitate de martor, a numitului I., apreciind-o relevantă sub aspectul tezei probatorii, punând în vedere inculpaţilor H. şi B. să se prezinte pentru a-şi exprima poziţia procesuală, în sensul dacă doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.
Martorul I. a arătat că se află în relaţie de rudenie cu inculpata D.. Faţă de cele precizate de martorul I., preşedintele completului a adus la cunoştinţa acestuia faptul că art. 117 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. care îi permite, având în vedere relaţia de rudenie cu inculpata D., să nu dea o declaraţie în prezenta cauză şi a pus în vedere martorului să precizeze dacă doreşte să dea sau nu o declaraţie în prezentul dosar. Martorul I. a arătat că a dat declaraţie la IPJ Călăraşi, precizând faptul că nu doreşte să dea o nouă declaraţie în prezenta cauză.
Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a luat act de manifestarea de voinţă a martorului I., în sensul că nu doreşte să dea declaraţie în cauză.
Preşedintele completului, având în vedere dispoziţia de la termenul anterior, a pus în vedere apărătorilor aleşi ai inculpaţilor H. şi B. să precizeze dacă inculpaţii doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de apel.
Apărătorul ales al intimatului inculpat H. a susţinut că nu a reuşit să ia legătura cu clientul său şi nu cunoaşte motivul pentru care nu este prezent la acest termen.
De asemenea, a precizat faptul că i-a comunicat la termenul anterior data la care s-a acordat termen de judecată şi că l-a întrebat dacă doreşte să dea declaraţie, acesta confirmându-i că ar dori să dea declaraţie.
Apărătorul ales al intimatului inculpat B. a precizat că nu a reuşit să ia legătura cu clientul său, însă soţia acestuia i-a comunicat că inculpatul ar dori să îşi exprime personal opţiunea în faţa instanţei de apel.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că, din punctul de vedere al parchetului, lipsa a inculpaţilor H. şi B. este nejustificată, însă, având în vedere că există elemente din care rezultă că aceşti inculpaţi ar dori să dea declaraţii în cauză, a formulat concluzii de amânare a cauzei.
Înalta Curte, după deliberare, a constatat că este o lipsă nejustificată a intimaţilor inculpaţi H. şi B. şi că prezenta cauză se află la al patrulea termen de judecată în care aceştia puteau să îşi exprime poziţia procesuală.
Instanţa de control judiciar consideră că nu poate avea în vedere criticile şi argumentele din apelul parchetului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au suspecţii A., B., H., C., F., E., G., D., precum şi cele legate de calitatea de inculpaţi a acestora, inclusiv cu privire la dreptul la tăcere, cât şi la posibilitatea renunţării la acesta, că inculpatul A. a dorit să fie efectuată cercetarea judecătorească în cauză, că nici inculpatul A. şi nici inculpatul H. nu au dorit să dea declaraţie, la termenul din 29 iunie 2021, că inculpaţii B. şi C. s-au prevalat de dreptul la tăcere, cu privire la probe, la faptul că toate audierile efectuate au fost înregistrate, niciun inculpat nesolicitând nici în cursul urmăririi penale şi nici în cursul judecăţii ascultarea înregistrării declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, chiar prima instanţa putând să le asculte, că într-adevăr unele din declaraţiile date la IPJ Călăraşi nu au fost înregistrate din motive obiective, ceea ce nu afectează legalitatea declaraţiei, că inculpaţilor A., B., C. şi H. care nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor în cursul urmăririi penale şi care au fost achitaţi, în contextul în care şase inculpaţi s-au prevalat de dreptul la tăcere în faţa primei instanţe şi nu le-a fost afectat dreptul la apărare, precum şi că declaraţiile date în cursul urmăririi penale coroborate şi cu interceptările efectuate în cauză confirmă acuzaţiile formulate de către parchet cu privire la cei patru inculpaţi achitaţi şi se impune condamnarea acestora.
Astfel, Înalta Curte constată că în apel, poziţia exprimată a inculpaţilor A., E., G. şi C., D. şi F., a fost aceea că nu doresc să dea declaraţie în cauză şi că îşi menţin declaraţiile anterioare. Totodată, nu au putut fi audiaţi nici inculpaţii B. şi H., lipsind nejustificat şi timp de patru termene nu şi-au precizat poziţia. De asemenea, martorul I. nu a putut fi audiat, având în vedere relaţia de rudenie în condiţiile menţionate, de altfel aceeaşi poziţie a martorului de a nu da declaraţie a fost constantă, întrucât în raport cu aceleaşi prevederi legale, nici în faţa instanţei acesta nu a fost audiat.
Înalta Curte constată în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel prin prisma şi a blocului de convenţionalitate european, respectiv art. 6 § 3 lit. d) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi în mod suplimentar faţă de jurisprudenţă invocată şi care este incidentă de către primă instanţă, este aplicabilă şi cauza Schatschaschwili împotriva Germaniei, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului care „a confirmat că lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se înfăţişeze nu poate fi hotărâtor, în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al unui proces, deşi a rămas un factor foarte important care trebuie pus în balanţă în momentul evaluării caracterului echitabil în ansamblu şi unul care ar putea înclina balanţa în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1şi § 3 lit. d). În plus, având în vedere că preocuparea sa principală era aceea de a stabili dacă procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea ar trebui să verifice nu doar existenţa unui număr suficient de măsuri de contrabalansare în cauzele în care declaraţia martorului absent a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului, ci şi în cauzele în care aceasta a considerat că nu este clar dacă proba respectivă a fost unică sau decisivă, dar, cu toate acestea, a fost convinsă că avea o pondere mare şi admiterea sa ar fi dezavantajat apărarea. Amploarea măsurilor de contrabalansare necesare pentru ca un proces să fie considerat echitabil ar depinde de ponderea declaraţiei martorului absent. Cu cât este mai importantă declaraţia respectivă, cu atât mai mare este importanţa măsurilor de contrabalansare pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil (a se vedea, de asemenea, Boyets, pct. 76 şi Valdhuter împotriva României, nr. 70.792/10, pct. 45, 27 iunie 2017).
Existenţa unor suficiente măsuri de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită să se efectueze o apreciere echitabilă şi adecvată a fiabilităţii declaraţiei martorului absent se fundamentează pe următoarele elemente care sunt relevante în acest context: a) dacă instanţa de fond a examinat cu precauţie declaraţia neverificată a unui martor absent;b) dacă instanţele naţionale au făcut o motivare detaliată; c) dacă există probe coroborate în susţinerea declaraţiilor neverificate ale martorului, d) dacă reclamantul sau apărătorul său a avut posibilitatea de a pune întrebări martorului în faza de urmărire penală;e) dacă apărarea a avut posibilitatea să pună propriile întrebări martorului în mod indirect în cursul procesului; f) dacă inculpatul a avut posibilitatea să prezinte propria versiune a evenimentelor şi să pună la îndoială credibilitatea martorului absent (cauza Schatschaschwili, pct. 125-131)”.
Aşadar, în contextul cauzei de faţă, atâta timp cât inculpaţii mai sus menţionaţi, care s-au prevalat de dreptul la tăcere şi care se circumscriu accepţiunii de martor care are caracter autonom, nu au putut fi audiaţi nici în primă instanţă şi nici în apel, în condiţiile expuse şi la prima instanţă şi în apel, imposibilitatea audierii nici a martorului I., având în vedere poziţia exprimată de a nu da declaraţie, în raport cu gradul său de rudenie în condiţiile arătate, nu au putut fi puse întrebări pentru a se lămuri în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu baza factuală, aşa încât numai declaraţiile date în cursul urmăririi penale coroborate cu aspectele din convorbirile telefonice şi ambientale nu asigură standardul probator necesar unei soluţii de condamnare a inculpaţilor A., B., C. şi H. pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
În procesul deliberării, Înalta Curte a încercat ascultarea audierilor inculpatelor D. şi E. de pe suportul optic indicat şi aflat la dosar, însă din ascultarea acestora a rezultat numai punerea în vedere a drepturilor şi obligaţiilor acestora, fără a putea fi ascultat şi conţinutul declaraţiilor propriu-zise, întrucât nu se mai auzea altceva.
Aşadar, atât prin prisma standardului naţional, al contradicţiilor dintre declaraţiile inculpaţilor în condiţiile menţionate care s-ar corobora numai cu conţinutul convorbirilor telefonice şi ambientale menţionate, cât şi a standardului blocului de convenţionalitate european menţionat, prin imposibilitatea punerii întrebărilor şi verificării acuzaţiilor, în tot cursul procesului penal, în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi nemijlocire, nu există suficiente măsuri de contrabalansare a celor susţinute numai în cursul urmăririi penale, aşa încât fiabilitatea declaraţiilor este afectată, Înalta Curte neputând să-şi formeze convingerea că acuzaţiile aduse inculpaţilor A., B., C. şi H. au fost dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă şi că s-ar impune condamnarea fiecăruia dintre aceştia pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte constată că soluţia de achitare a intimaţilor inculpaţi A., B., C., H. pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, pronunţată de către prima instanţă este legală şi temeinică.
Totodată, nici cel de-al doilea motiv de apel al parchetului referitor la netemeinicia hotărârii pronunţate sub aspectul individualizării sancţiunilor dispuse inculpaţilor D., E., F. şi G. nu este fondat, întrucât prima instanţă a făcut o justă individualizare, prin prisma dispoziţiilor art. 74 din C. pen., în raport cu faptele şi persoanele inculpaţilor mai sus menţionaţi.
Înalta Curte, verificând sentinţa pronunţată de prima instanţă a constatat că aceasta a examinat în mod detaliat şi în raport cu fiecare dintre inculpaţii menţionaţi în mod efectiv criteriile legale, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii faptei, respectiv în legătură cu o infracţiune prev. de art. 273 din C. pen., infracţiune cu un grad de pericol generic mediu, importanţa elementelor factuale cu privire la care au fost furnizate informaţii contrare realităţii şi valoarea probatorie a declaraţiei în ansamblul celorlalte elemente de probă din dosar, faptul că nu s-a încercat plasarea organelor judiciare pe o pistă falsă, iar privind circumstanţele personale a reţinut că F. a mai fost anterior implicat în raporturi penale de conflict şi a recunoscut săvârşirea infracţiunii, inculpatele D. şi E. nu sunt cunoscute cu antecedente penale şi au adoptat o poziţie sinceră de recunoaştere a infracţiunilor, iar inculpatul G. este recidivist, fiindu-i aplicată o pedeapsă de 1 an şi 7 luni de închisoare cu suspendarea executării sub supraveghere, prin sentinţa penală nr. 162/23.10.2018 pronunţată în dosarul x/2018 al Judecătoriei Călăraşi, definitivă prin decizia penală nr. 72 A din 21.09.2018 a Curţii de Apel Bucureşti; în cursul urmăririi penale şi al judecăţii a recunoscut săvârşirea infracţiunii.
Prima instanţă a ţinut cont de cererile inculpaţilor D., E., F. şi G. de judecare a cauzei în baza procedurii simplificate, admise prin încheierea de şedinţă din data de 29 iunie 2021 şi a redus limitele legale ale pedepsei închisorii cu 1/3 iar în cazul pedepsei amenzii cu 1/4.
Astfel, a apreciat că în cazul inculpaţilor D. şi F. o pedeapsă cu închisoare de 8 luni de zile orientată spre minimul special redus al pedepsei prevăzute de lege este suficientă pentru atingerea scopului şi funcţiilor pedepsei.
Totodată, prima instanţă a considerat că faţă de ambii inculpaţi sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 83 alin. (1) din C. pen. amânarea aplicării pedepsei, întrucât pedeapsa stabilită în cauză este închisoarea de 8 luni, inculpaţii nu au mai fost condamnaţi anterior la pedeapsa închisorii, inculpaţii şi-au manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, inculpaţii au recunoscut şi a regretat fapta comisă, uzând de prevederile procedurii prevăzute de art. 375 din C. proc. pen., fiind persoane care nu prezintă o periculozitate care să justifice aplicarea imediată a pedepsei, scopul legal al pedepsei aplicate poate fi realizat cu maximă eficienţă printr-un tratament sancţionator mai blând, respectiv prin amânarea aplicării pedepsei.
Faţă de ambii inculpaţi, prima instanţă a făcut aplicarea art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din C. proc. pen. raportat la art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 85 alin. (1) din C. pen. evidenţiind expres măsurile de supraveghere, art. 86 alin. (1) din C. pen., art. 85 alin. (2) lit. b) din C. pen. în condiţiile expuse în sentinţă pentru fiecare inculpat, art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. rap. la art. 88 din C. pen.
În cazul inculpatei E. analiza de ansamblu a materialului probator administrat în cauză a relevat că sunt îndeplinite condiţiile obiective şi subiective prevăzute de art. 80 din C. pen. pentru a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Cu privire la condiţiile obiective instanţa a constatat că: (i) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda; (ii) infracţiunea comisă de inculpată are o gravitate redusă in concreto, faţă de natura şi întinderea urmărilor produse, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Cu privire la condiţiile subiective instanţa a constatat că: (i) inculpata E. nu a mai fost anterior condamnată printr-o hotărâre definitivă, astfel cum rezultă din copia cazierului judiciar, nefiind cunoscută cu antecedente penale; (ii) inculpata nu a beneficiat în ultimii 2 ani de măsura renunţării la aplicarea pedepsei; (iii) inculpata nu s-a sustras de la urmărirea penală ori de la judecată şi nici nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori tragerea sa la răspundere penală, prezentându-se, atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de fond.
Prima instanţă a reţinut, totodată că inculpata E. este o persoană de 72 de ani, este integrată social, iar anterior comiterii infracţiunii a avut o conduită corectă, până la această vârstă neexistând situaţii în care să încalce normele legale, opinând că inculpata E. a conştientizat care sunt urmările adoptării unui comportament contrar normelor legale, condiţii în care, în raport cu posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună având în vedere consecinţele pe care le-ar avea asupra persoanei inculpate.
Astfel, a constatat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatei există şi a fost săvârşită de aceasta, în baza art. 80 din C. pen. a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpata E. pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. şi în baza art. 81 din C. pen., i s-a aplicat un avertisment.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G. prima instanţă, ţinând cont, atât de circumstanţele reale, cât şi de cele personale, a apreciat că este suficient a se stabili în sarcina acestuia pedeapsa amenzii penale şi nu pedeapsa cu închisoarea, scopul pedepsei, respectiv atenţionarea şi responsabilizarea acestuia cu privire la consecinţele încălcării legii penale, putând fi atins astfel.
În privinţa limitelor speciale ale zilelor amenzii la care s-a raportat instanţa, prevăzute la art. 61 alin. (4) lit. c) din C. pen. reţine că pentru inculpatul G., acestea urmează a fi reduse cu o pătrime, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., astfel încât sunt cuprinse între 135 şi 225 zile-amendă, iar în ce priveşte cuantumul unei zile-amendă instanţa l-a apreciat la suma de 10 RON, având în vedere veniturile realizate de inculpat, acesta fiind angajat în calitate de muncitor necalificat în cadrul S.C. L. S.R.L Slatina.
Astfel, punând în balanţă ansamblul acestor considerente, prin prisma dispoziţiilor legale invocate anterior, instanţa a apreciat că pedeapsa ce se impune a fi aplicată inculpatului G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) din C. pen. este de 150 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile amendă fiind de 10 RON, ceea ce a determinat condamnarea inculpatului la amenda de 1.500 RON.
Prima instanţă, în baza art. 273 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. şi a art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. a condamnat inculpatul G. la 1500 RON amendă penală (150 zile amendă x 10 RON cuantumul unei zile-amendă) pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Din fişa de cazier judiciar a inculpatului G. aflată la dosarul cauzei la fila x d.i. a rezultat că prin sentinţa penală nr. 488/05.12.2019 a Judecătoriei Călăraşi, definitivă prin neapelare la data de 24.12.2019 inculpatul a fost condamnat la 3600 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.
Prima instanţă a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă anterior rămânerii definitive a sentinţei penale anterior menţionate, aceasta fiind concurentă cu cea pentru a cărei săvârşire inculpatul a fost condamnat prin sentinţa anterior menţionată.
În aceste condiţii, în baza art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen. instanţa a contopit pedeapsa amenzii aplicate în cauză cu cea aplicată prin sentinţa penală nr. 488/05.12.2019 a Judecătoriei Călăraşi, definitivă prin neapelare la data de 24.12.2019 în pedeapsa cea mai grea, de 3600 RON (180 de zile amendă x 20 RON/zi) la care se adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă de 1500 RON, rezultând o pedeapsă de 4100 RON.
Potrivit deciziei nr. 20/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală numărul de zile amendă al pedepsei rezultante a amenzii este cel mai mare, respectiv 180 la care s-a adăugat sporul de o treime din cele 150 de zile amendă stabilite în prezenta cauză, rezultând 230 de zile amendă. Cuantumul unei zile amendă a fost stabilit potrivit aceleiaşi decizii prin împărţirea cuantumului pedepsei rezultante a amenzii la numărul zilelor amendă, rezultând o sumă de 17,8 RON aferentă unei zile amendă.
În temeiul art. 63 alin. (1) din C. pen. s-a pus în vedere inculpatului că neexecutarea, cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
În baza art. 72 alin. (2) din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii de 24 de ore din data de 12.09.2019 şi din data de 01.04.2018 (dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Călăraşi), adică 2 zile de amendă.
Înalta Curte consideră ca fiind excesivă solicitarea parchetului de a se aplica inculpatelor E. şi D. pedepse cu închisoarea orientate spre minimul special cu suspendarea sub supraveghere, acestea fiind fără antecedente penale, având o atitudine constantă de recunoaştere, în raport cu individualizarea sancţiunii şi modalitatea de executare dispuse de prima instanţă.
Altfel spus, prima instanţă a motivat judicios şi a stabilit diferenţiat în funcţie de contribuţia inculpatelor la comiterea infracţiunii, la gravitatea acesteia, făcând distincţii şi în raport cu fiecare persoană, în parte, analizând în mod distinct şi cu dispoziţiile legale incidenţa amânării aplicării pedepsei în condiţiile inculpatei D. şi a renunţării la aplicarea pedepsei în condiţiile inculpatei E., aceasta din urmă având şi vârsta de 72 de ani, conduita corectă, conştientizarea urmărilor adoptării unui comportament contrar normelor legale, condiţii în care, faţă de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună, având în vedere consecinţele pe care le-ar avea asupra persoanei inculpate.
Instanţa de control judiciar consideră că în cazul celor două inculpate, prima instanţă a făcut o temeinică evaluare concretă a tuturor circumstanţelor personale ale fiecăreia dintre inculpate, aplicând distinct cele două modalităţi de individualizare, justificând scopul acestora, aşa încât critica de netemeinicie a parchetului este nefondată.
Totodată şi în cazul inculpatului F. solicitarea parchetului de aplicare acestuia a unei pedepse cu executare în regim de detenţie ca urmare a contribuţiei date de ajutor al coinculpatului B., precum şi datele din fişa de cazier a acestuia faţă de condamnările anterioare este excesivă, în raport cu modalitatea judicioasă a primei instanţe de a stabili o pedeapsă de 8 luni închisoare cu amânarea executării acesteia în condiţiile arătate, condamnările din fişa de cazier nu atrag inaplicabilitatea modalităţii de executare menţionate, în raport au art. 80 alin. (2) lit. a) din C. pen., aşa încât fiind îndeplinită şi această condiţie, aprecierea asupra finalităţii modalităţii de executare, în sensul că este o persoană care nu prezintă o periculozitate care să justifice aplicarea imediată a pedepsei, scopul legal al pedepsei aplicate putându-se realiza cu maximă eficienţă printr-un tratament sancţionator mai blând, prin amânarea aplicării pedepsei, este justificată.
Înalta Curte consideră că nu este fondată nici solicitarea parchetului în ceea ce priveşte pedeapsa şi modalitatea de sancţionare a inculpatului G., întrucât prima instanţă a motivat temeinic că, aplicarea pedepsei amenzii penale faţă de condamnările anterioare şi nu pedeapsa cu închisoarea, scopul acesteia, respectiv atenţionarea şi responsabilizarea acestuia cu privire la consecinţele încălcării legii penale, poate fi atins astfel, ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art. 96 alin. (4) şi (5) din C. pen., aşa cum s-a invocat în apelul parchetului.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte consideră că sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică sub toate aspectele, iar apelul parchetului este nefondat.
IV.2. Referitor la apelul declarat de apelanta intimată inculpată D. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă:
Înalta Curte consideră că motivul de apel invocat privind greşita individualizare a modalităţii de executare aplicate, respectiv amânarea aplicării pedepsei, apreciind că se impune renunţarea aplicarea pedepsei, în condiţiile art. 80 din C. pen., şi în baza art. 81 din C. pen. aplicarea unui avertisment, ca fiind nefondat.
Astfel, instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă a făcut o legală şi temeinică motivare asupra stabilirii de 8 luni închisoare, cu aplicarea amânării executării pedepsei, printr-o analiză plurală asupra criteriilor prevăzute de art. 74 din C. pen. cărora le-a dat efectivitate.
S-a reţinut că fapta inculpatei D., care fiind audiată în data de 12.09.2019, în calitate de martoră a dat declaraţii mincinoase în dosarul Judecătoriei Călăraşi cu numărul x/2019, contrare celor din faza de urmărire penală, cu scopul de a influenţa soluţia ce urma a fi dispusă în cauză şi să zădărnicească tragerea la răspundere penală a inculpatului B. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.
De asemenea, prima instanţă a ţinut cont că D. nu este cunoscută cu antecedente penale, a adoptat o poziţie de recunoaştere a infracţiunii, că a uzat de procedura simplificată, aşa încât a redus limitele de pedeapsă în condiţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., stabilind o pedeapsă de 8 luni închisoare, considerând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 83 alin. (1) din C. pen., că şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, considerând că este o persoană care nu prezintă o periculozitate care să justifice aplicarea imediată a pedepsei, iar scopul legal al pedepsei aplicate poate fi realizat cu maximă eficienţă printr-un tratament sancţionator mai blând, respectiv amânarea aplicării pedepsei.
Instanţa de control judiciar consideră că în cauză, ar fi îndeplinite numai formal condiţiile prevăzute de art. 80 şi art. 81 din C. pen., întrucât în concret faţă de natura şi modalitatea comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă în condiţiile arătate, gravitatea chiar dacă redusă a faptei comise reflectă totuşi contribuţia apelantei intimate inculpate D. la săvârşirea unei infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, infracţiune de pericol, concretizată în afirmaţiile pe care inculpata, cu ocazia audierii în calitate de martoră în cauza penală nr. x/2019 aflată pe rolul Judecătoriei Călăraşi le-a făcut în legătură cu împrejurări esenţiale ale cauzei, fiind martoră oculară la momentul proferării de ameninţări de către inculpatul B. la adresa inculpatului F. pentru a-şi retrage plângerea penală formulată, ulterior negând modul de derulare al faptelor în cazul inculpatei D., şi circumstanţele favorabile menţionate, aşa încât stabilirea numai a pedepsei de 8 luni închisoare cu amânarea aplicării acesteia, în condiţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) raportat la art. 83 din C. pen. faţă de apelanta intimată inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. poate să asigure îndreptarea acesteia şi să-şi atingă finalitatea.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că apelul declarat de apelanta intimată inculpată D. împotriva sentinţei primei instanţe, nu este fondat.
IV.3. În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intimat inculpat F. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă:
Înalta Curte consideră că motivul de apel invocat de apelantul intimat inculpat F. cu privire la greşita individualizare, în sensul stabilirii a pedepsei de 8 luni închisoare cu amânarea executării acesteia, în condiţiile art. 83 din C. pen., în loc de aplicarea pedepsei amenzii, este nefondat.
Instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, dând efectivitate circumstanţelor legale prevăzute de art. 74 din C. pen., făcând referire la gravitatea faptei, la circumstanţele personale ale apelantului intimat inculpat, că a mai anterior implicat în raporturi penale de conflict şi a recunoscut săvârşirea infracţiunii, a uzat de procedura simplificată, că şi-a manifestat acordul cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, nu prezintă o periculozitate care să justifice aplicarea imediată a pedepsei, scopul legal al pedepsei aplicate putând fi realizat cu maximă eficienţă printr-un tratament sancţionator mai blând, respectiv prin amânarea aplicării pedepsei.
Înalta Curte apreciază că nu se impune aplicarea unei pedepse cu amendă penală apelantului intimat inculpat F., ţinând cont în mod plural de criteriile prevăzute de art. 74 din C. pen., niciunul dintre acesta neprevalând, aşa încât gravitatea faptei comise, recunoscută şi regretată de inculpat, modalitatea comiterii ei, în sensul că fiind audiat la data de 12.09.2019 în calitate de persoană vătămată în dosarul Judecătoriei Călăraşi nr. 2130/202/2019 a dat declaraţii nereale, contrare celor din faza de urmărire penală, încercând să influenţeze soluţia ce urma a fi dispusă în cauză şi să zădărnicească tragerea la răspundere penală a inculpatului B., acordând astfel un ajutor coinculpatului B., întrunind condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., este o infracţiune de pericol, care aduce atingere unei valori sociale importante, înfăptuirea justiţiei, aşa încât singura care îşi poate atinge finalitatea este pedeapsa de 8 luni închisoare cu amânarea aplicării acesteia, în condiţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din C. proc. pen. raportat la art. 83 din C. pen.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte consideră că apelul declarat de apelantul intimat inculpat F. împotriva sentinţei primei instanţe, nu este fondat.
Faţă de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. cu referire la art. 421 alin. (2) rap. la art. art. 405 alin. (1), art. 406 alin. (1), alin. (2) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi F. împotriva sentinţei penale nr. 114 din 17.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, privind şi pe intimaţii inculpaţi A., G., E., H., C. şi B..
Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se vor obliga apelanţii-intimaţi inculpaţi D. şi F. la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi D. şi F., precum şi pentru intimaţii inculpaţi G. şi E., în cuantum de câte 1253 RON vor rămâne în sarcina statului.
În conformitate cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru intimaţii inculpaţi A., C., H. şi B., în cuantum de câte 320 RON vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
