Infracțiunea de viol. Invocarea necunoașterii vârstei reale a persoanei vătămate la data săvârşirii infracţiunii. Respingerea recursului ca nefondat

• NCP: art. 218 alin. (1) şi (3) lit. c)
• NCP: art. 220 alin. (2)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin sentința penală nr. 64 din data de 17 februarie 2021 pronunțată de Judecătoria Târgu Cărbunești în dosarul nr. x/2020, în baza art. 220 alin. (2) și alin. (5) lit. e) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 66 alin. (1) C. pen.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) – dreptul de a fi ales în autorități publice sau funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, f) – dreptul de a fi tutore sau curator și lit. n) – dreptul de a comunica cu victima B. pe o durată de 3 ani conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului aceleași drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 222 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 34/RC din 2 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în limitele prevăzute de art. 447 și art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, pe motive de nelegalitate, însă doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.

În cauză, s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”. Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În aceste coordonate de principiu, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, criticile formulate de recurentul A. referitoare la condamnarea pentru infracțiunea de viol, se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată, Înalta Curte poate cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casație, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel și analizând, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată.

În speță, prin decizia atacată, instanța de control judiciar a reținut că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, în materialitatea lor, se circumscriu infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. (victima este un minor) și a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 5 ani și 2 luni închisoare.

Infracțiunea de viol se regăsește în Capitolul VIII din C. pen., Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale și presupune: Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: c) victima este un minor.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol, actul sexual trebuie să răspundă cerinței existențiale de a fi comis prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Prin urmare, elementul material se exprimă printr-o acțiune realizată în doi timpi: în primul, subiectul activ înfrânge rezistența victimei prin constrângere sau profită de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința; în timpul doi, se comite actul sexual prevăzut în norma de incriminare. Constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual poate fi fizică sau psihică (morală), după cum autorul urmărește înfrângerea rezistenței fizice sau psihice (morale) a victimei. În orice caz, trebuie avut în vedere că cerința legii se referă la exercitarea constrângerii, și nu la împotrivirea persoanei vătămate. Folosirea constrângerii trebuie exercitată pentru a determina victima la act sexual, iar nu pentru a-i provoca alte suferințe fizice sau morale.

Potrivit textului incriminator, elementul material al infracțiunii de viol se mai poate realiza și profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința (constrângerea implicită). Imposibilitatea de a-și exprima voința presupune o stare psiho-fiziologică ce răpește persoanei (bărbat sau femeie) posibilitatea de a-și da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-și manifesta voința. În toate situațiile însă, esențial pentru existența infracțiunii este faptul că autorul a profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana pentru a întreține actul sexual cu ea. În cazul infracțiunii de viol, urmarea constă în încălcarea, vătămarea efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei vătămate. Autorul infracțiunii de viol are reprezentarea că prin acțiunea sa va avea loc un act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea victimei sau punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința ori profitând de această stare și urmărește (dorește) acest rezultat.

Pentru a fi incidentă agravanta de la alin. (3) lit. c) (victima este un minor), este necesar ca, pe lângă condiția obiectivă a vârstei victimei, să fie îndeplinită și condiția subiectivă a cunoașterii acestei situații de fapt de către făptuitor. Această condiție subiectivă este realizată atunci când sunt probe temeinice că făptuitorul cunoștea vârsta victimei înainte de comiterea violului, fie ca urmare a unor relații de orice natură dintre aceștia, fie ca urmare a informațiilor obținute de făptuitor anterior comiterii faptei. (E., colectiv, Noul C. pen. comentat, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Universul Juridic).

În jurisprudența instanței supreme s-a statuat că se pot supune verificării instanței critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor . . . . . . . . . . . .Instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt. (Decizia nr. 222 din 19 mai 2021).

Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a reținut că fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată – constând în aceea că, în noaptea de 01/02 septembrie 2020 a condus persoana vătămată, în vârstă de 11 ani, la locuința sa, unde, profitând de lipsa capacității minorei de a-și exprima un consimțământ valabil, datorită vârstei, pe care inculpatul o cunoștea, a întreținut cu aceasta un act sexual oral – întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

Prin decizia recurată s-a arătat că, profitând de lipsa capacității minorei de a-și exprima un consimțământ valabil, datorită vârstei, pe care inculpatul o cunoștea, a întreținut cu aceasta un act sexual oral . . . . . . . . . . .deși a lipsit o rezistență fizică din partea persoanei vătămate, a existat o atitudine pasivă a inculpatului, de a profita de incapacitatea persoanei vătămate de a-și manifesta voința, respectiv a profita de vârsta acesteia, lipsa de experiență de viață, lipsa unei cunoștințe concrete despre viața sexuală și a sedus-o și indus-o în eroare, speculând naivitatea acesteia pentru a întreține acte sexuale.(…) persoana vătămată minoră nu avea cunoștință despre ceea ce înseamnă viața sexuală, iar inculpatul a speculat inocența acesteia, exprimându-se la un moment dat că „îi plac fetele virgine” și „îi stârnește curiozitatea”, imaginându-și diferite ipostaze pornografice cu aceasta, asigurând-o, totodată, că o să o inițieze personal în viața sexuală.

Deopotrivă, instanța de apel a mai reținut că o altă tehnică de manipulare din partea inculpatului, în scopul convingerii minorei să întrețină relații sexuale a constat în specularea afecțiunii persoanei vătămate minore, deja formată față de inculpat, acesta creându-i persoanei vătămate percepția că, activitatea sexuală este obligatorie pentru menținerea relației, în caz contrar, fiind nevoit să caute o alta persoană.

Instanța de apel a mai subliniat că persoanei vătămate nicio persoană din familie nu i-a prezentat vreodată elemente legate de sexualitate și nu i-a spus în ce constă activitatea sexuală, nu s-a informat și nu deține cunoștințe legate de ce presupune începerea vieții sexuale și nu putea presupune ce înseamnă începerea vieții sexuale.

Din decizia penală atacată rezultă și că la o astfel de vârstă, ca cea prezentată de persoana vătămată minoră la momentul săvârșirii faptei, o persoană se află în imposibilitate obiectivă de a-și exprima voința în mod valabil.

Totodată, Înalta Curte are în vedere aspectele reținute de instanța de apel referitoare la declarațiile persoanei vătămate și transcrierile convorbirilor telefonice din care rezultă cu certitudine că, aceasta i-a adus la cunoștință împrejurarea că are vârsta de 11 ani. De altfel, declarația de nerecunoaștere a infracțiunii de viol, pentru care a fost trimis în judecată, constituie afirmații care au ca scop disculparea inculpatului de consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro causa.

Raportat la această bază factuală, instanța de recurs constată că recurentul A. a susținut în argumentarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în esență, că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) din C. pen., invocând că nu a cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate la data săvârșirii infracțiunii și că nu a profitat de vârsta și lipsa de experiență a acesteia.

Or, critica formulată de recurent este analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin decizia din apel, instanța a evidențiat corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. (victima este un minor).

Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că inculpatul a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă împotriva unei persoane vătămate minore, în vârstă de 11 ani, nu și-a asumat consecințele faptelor comise, care au produs consecințe juridice unei alte persoane aducând atingere libertății și integrității sexuale acesteia.

Referitor la susținerea recurentului că nu a cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate la data săvârșirii infracțiunii întrucât folosea un limbaj destul de matur, din care reieșea în mod clar că aceasta cunoștea ce semnifică activitatea sexuală și că starea de minoritate a fost avută în vedere de legiuitor distinct în art. 220 C. pen., Înalta Curte constată că prin criticile formulate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt cu efect asupra încadrării juridice și, așa cum s-a menționat anterior, în calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, critici care nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac și în limitele învestirii instanței de recurs în casație în conformitate cu art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Pe de altă parte, pentru a fi în prezența infracțiunii de act sexual cu un minor prevăzute de art. 220 alin. (2) C. pen., trebuie îndeplinită condiția ca minorul să realizeze consecințele faptelor sale pentru a putea exprima un consimțământ valabil, altfel fapta este considerată infracțiune de viol.

În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv și subiectiv infracțiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) din C. pen., minora nu a conștientizat efectele acțiunilor exercitate de către inculpat, aceasta nefiind pregătită fizic și emoțional să-și dea consimțământul cu privire la actul sexual în sine și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina recurentului întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii viol, fiind neîntemeiate criticile sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1147 din 13 august 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.