Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
820 views
Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în sentinţa penală nr. 102/PI/2022, pronunţată la data de 15 noiembrie 2022, în dosarul nr. x/2022, al Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, se constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume: excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Înalta Curte subliniază că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate „sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii”.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul instanţei de judecată şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 156 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din C. pen.
Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, recurentul a apreciat că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16, art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (2), art. 124 şi art. 129 din Constituţia României.
Examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale în această materie, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Drept urmare, condiţia legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.
Analizând lucrările dosarului, se constată că petentul A., a formulat contestaţie la executare întemeiată pe prevederile art. 598 lit. c) C. proc. pen., art. 595 alin. (1), (2) C. proc. pen., cu referire la disp. art. 154 şi următoarele din Legea nr. 302/2004, respectiv să se constate că pedeapsa aplicată de instanţa străină prin sentinţa penală nr. 4Hv 129/132 din data de 27.01.2014, pronunţată de Tribunalul Superior al Landului Graz din Republica Austria, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare în regim de detenţie pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 15 rap. la art. 75 din C. pen. austriac, nu corespunde cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea română pentru infracţiunea similară, respectiv tentativă de omor, prev. de art. 188 alin. (2) C. pen. român, raportat la art. 32 şi 33 C. pen. român, pedeapsa ale cărei limite sunt de la 5 la 10 ani, solicitând să se dispună adaptarea pedepsei la legislaţia română, să se constate că pedeapsa rezultată în urma adăpării a fost deja executată începând cu data de 8 martie 2013 până în prezent, executând peste 9 ani şi 4 luni de detenţie.
Prin sentinţa penală nr. 101 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2017, în baza articolului 154 alin. (6) lit. a) din Legea 302/2004 republicată, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind cererea formulată de autorităţile judiciare austriece de transferare a persoanei condamnate A. pentru continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare în regim de detenţie, aplicate de autorităţile judiciare austriece, într-un penitenciar din România. În baza articolului 155 din Legea 302/2004 republicată, s-a dispus recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale nr. 4 Hv 129/132 din data de 27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Landului Graz din Republica Austria, definitivă prin decizia penală nr. 10 Bs 123/14k din data de 21.05.2014 pronunţată de Tribunalul Superior al Landului Graz din Republica Austria, prin care persoana condamnată A. a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare în regim de detenţie pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 15, raportat la art. 75 din C. pen. austriac.
S-a admis cererea de transfer a persoanei condamnate A. în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani închisoare în regim de detenţie şi s-a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România. S-a constatat că persoana condamnată A. se află deţinută în Penitenciarul Graz Karlau din Republica Austria. S-a dedus din pedeapsa de 15 ani închisoare în regim de detenţie durata arestului preventiv, precum şi perioada executată de la 08 martie 2013 la zi.
În temeiul prevederilor articolului 555 din C. proc. pen., s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei de 15 ani închisoare în regim de detenţie pe numele persoanei condamnate A., aplicată prin sentinţa penală nr. 4 Hv 129/132 din data de 27.01.2014 pronunţată de Tribunalul Landului Graz din Republica Austria, definitivă prin decizia penală nr. 10 Bs 123/14k din data de 21.05.2014 pronunţată de Tribunalul Superior al Landului Graz din Republica Austria, astfel cum a fost recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României conform prevederilor prezentei hotărâri.
Prin decizia penală nr. 248/A din 9 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul declarat de persoana condamnată A., împotriva sentinţei penale nr. 101 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
În speţă, recurentul a criticat normele legale ca fiind neconstituţionale, respectiv, dispoziţiile art. 156 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din C. pen.
Raportat la obiectul dosarului pendinte, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că dispoziţii din Legea nr. 302/2004 indicate ca fiind neconstituţionale nu au fost invocate în cadrul primului ciclu procesual, câtă vreme, după finalizarea procesului privind fondul cauzei, petentul a înţeles să invoce dispoziţii din Legea nr. 302/2004 în cadrul unui nou proces prin care urmăreşte practic reluarea primului ciclu procesual, procedeu care este inadmisibil ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat.
În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
În cauză, nu se antamează, în realitate, o chestiune de constituţionalitate, ci se contestă însăşi conţinutul textelor de lege a căror neconstituţionalitate se invocă. Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
În acest context, Înalta Curte notează că, în cauză, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile indicate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, şi totodată, petentul nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate. Or, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în sentinţa penală nr. 102/PI/2022, pronunţată la data de 15 noiembrie 2022 în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
