Infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe și fals în declaraţii în formă continuată. Ascunderea calităţii de militar activ

• NCP: art. 326 alin. (1)
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCPP: art. 107 alin. (1)
• NCPP: art. 108
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 195
• NCPP: art. 199
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Deliberând asupra recursului în casație formulate de inculpatul plt. A. împotriva Deciziei penale nr. 112/2022 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, în Dosarul nr. x/2022, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 93/04.10.2022 pronunțată în Dosarul nr. x/2022, Tribunalul Militar București a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului plt. A. prin rechizitoriul nr. x/2021 din 16.02.2022 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, astfel:

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul plt. A. la pedeapsa de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. i) Din C. pen. a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a conduce pe drumurile publice vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, pe o perioadă de 5 (cinci) ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., a cărui exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.

În baza art. 396 alin. (1), (2) și 10 din C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul plt. A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Conform art. 38 alin. (1) Din C. pen. a constatat că faptele se află în concurs real și în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, la care adaugă sporul obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 8 (opt) luni închisoare, în final aplicând inculpatului pedeapsa principală rezultantă de 3 (trei) ani și 2 (două) luni închisoare.

Executarea pedepsei principale a închisorii se face în regim de detenție.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 283/RC din 9 mai 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal – și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpatului recurent sunt, în esență, în sensul că a fost condamnat pentru infracțiunea de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., deși fapta nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectiva și nici subiectivă, întrucât a declarat în fața organului de cercetare penală că este angajat al unei unități militare, iar, pe de altă parte, a declarat în faza de urmărire penală că este sportiv de performanță, canotor, singurul aspect omis, probabil, și din vina organului de urmărire penală, care nu a depus diligențe să stabilească, având în vedere consemnarea din procesul-verbal de cercetare la fața locului, este funcția sa.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracțiunea de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. constă în faptul că inculpatul, prin modul în care a acționat la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, la 23.06.2018, la 11.10.2019, la 21.11.2019 și la 28.11.2019, cu prilejul audierii sale de către organele de urmărire penală, dând declarații necorespunzătoare adevărului cu privire la situația militară și la profesia sau ocupația sa, a urmărit producerea unor consecințe juridice pentru sine, prin ascunderea calității de militar activ, respectiv anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de fals în declarații prev. de art. 326 alin. (1) din C. pen., corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului s-a concretizat în acțiunea de a da declarații necorespunzătoare adevărului cu privire la situația militară și la profesia sau ocupația sa cu prilejul audierii sale de către organele de urmărire penală.

Contrar afirmațiilor recurentului inculpat, Înalta Curte reține că pentru a putea fi reținută infracțiunea de fals în declarații este necesar ca declarația să fie una din acelea care, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească la producerea de consecințe juridice pentru sine sau pentru altul, nefiind necesară producerea efectivă a consecinței juridice.

Astfel, se observă că la începutul primei audieri a suspectului sau inculpatului, organului judiciar îi revine obligația potrivit art. 107 alin. (1) din C. proc. pen., de a adresa întrebări cu privire la persoana sa, printre care, situația militară, profesia ori ocupația, având drept scop tocmai verificarea competenței, în situația în care aceasta nu a fost stabilită în mod cert până la data audierii. Ceea ce nu poate face obiectul, în cazul inculpatului sau suspectului, infracțiunii de fals în declarații sunt aspectele legate de veridicitatea propriei declarații, care intervin ulterior îndeplinirii dispozițiilor art. 107 și 108 din C. proc. pen.

Declararea necorespunzătoare a oricăror date dintre cele prevăzute de art. 107 alin. (1) din C. proc. pen., nu poate intra sub incidența aspectelor legate de veridicitatea propriei declarații și, pe cale de consecință, nu poate fi făcută în scopul de a nu se autoincrimina.

Pentru reținerea acestei infracțiuni nu este relevant că organul judiciar avea cunoștință de locul de muncă, atâta vreme cât recurentul inculpat a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii de consecințe juridice, care, de altfel, s-au și produs, în concret fiind vorba de anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei, care s-a produs ulterior termenului de judecată din 29.07.2020, în Dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, când recurentul inculpat plt. A. a prezentat judecătorului de cameră preliminară adeverința nr. x/22.07.2020, din care rezultă că este militar activ, încadrat la U.M. x București – SRI, de la data de 14.10.2016.

În acord cu argumentele instanței de apel, devine nerelevant faptul că recurentul inculpat a fost sportiv de performanță în cadrul disciplinei de caiac-canoe a Cubului Sportiv C. București, câtă vreme la data faptei era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații, calitate care a fost ascunsă organelor de urmărire penală, cum, de altfel, este nerelevant și faptul că în procesul-verbal de cercetare la fața locului s-a consemnat că este angajat la U.M. x, câtă vreme nu se indică și funcția acestuia.

În plus, procesul-verbal de cercetare la fața locului prevăzut de art. 195 rap. la art. 199 din C. proc. pen. nu cuprinde aceleași mențiuni precum cele enumerate în dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. pen., cum ar fi cele legate de profesia ori ocupația și locul de muncă.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul inculpat potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa ori neglijența organului judiciar de a lămuri aspectele referitoare la situația militară și la profesia sau ocupația sa, Înalta Curte reține că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că „fapta nu este prevăzută de legea penală”, cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate în susținerea tezei că, fie recurentul inculpat a declarat în fața organului de cercetare penală că este angajat al unei unități militare, așa cum s-a consemnat în procesul-verbal de cercetare la fața locului, fie, în faza de urmărire penală, că este sportiv de performanță, canotor, singurul aspect omis fiind funcția sa, invocând, totodată, o neglijență a organelor de urmărire penală, în speță, se referă în concret la forma de vinovăție cerută de lege care nu ar fi realizată, respectiv la inexistența intenției directe ori indirecte a recurentului inculpat în săvârșirea infracțiunii.

Or aceste aspecte vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenției directe, însă o atare analiză excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul plt. A. împotriva Deciziei penale nr. 112 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, în Dosarul nr. x/2022.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.