Infracţiunea de abuz în serviciu. Critici privind greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei pentru care recurentul a fost condamnat. Respingerea recursului ca fiind nefondat

27 sept. 2023
Vizualizari: 1565
  • Legea nr. 24/2000: art. 4 alin. (3)
  • Legea nr. 78/2000: art. 13^2
  • NCP: art. 297 alin. (1)
  • NCP: art. 320 alin. (1) şi (2)
  • NCP: art. 323 teza I
  • NCP: art. 35
  • NCP: art. 38 alin. (1)
  • NCP: art. 39 alin. (1) lit. b)
  • NCP: art. 5
  • NCPP: art. 275 alin. (2)
  • NCPP: art. 433
  • NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
  • NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
  • NCPP: art. 6

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (3) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an și 4 luni închisoare, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa principală de 7 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a exercita funcția de executor judecătoresc pe o perioadă de 5 ani.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 69/RC din 23 februarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 312/A din data de 27 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. („inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”), se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Înalta Curte constată că prin decizia penală nr. 312/A din data de 27 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, inculpatul A. a fost condamnat pentru infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. (38 de acte materiale, părți civile S.C. C. S.A., S.C. E., B. S.A., IIII. și G., S.C. H. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. K. S.C. JJJJ.), la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare și la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. (35 acte materiale).

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele principale de 4 ani și 6 luni închisoare și de 4 ani închisoare și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani și 6 luni închisoare la care s-a adăugat sporul de 1 an și 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 4 ani închisoare), în total, pedeapsa de 5 ani și 10 luni închisoare.

În ceea ce privește situația de fapt, cu referire la activitatea de executor bancar, s-a constatat că aceasta a fost în mod corect stabilită, Înalta Curte, ca instanță de apel, reținând, în esență, că acesta nu a distribuit creditorului B. suma de 96.926,56 RON primită în contul de consemnare deschis la această bancă de la debitorii din dosarele de executare reprezentând inclusiv contravaloarea bunurilor valorificate pentru diminuarea debitelor clienților băncii (debitorii X. S.R.L., Y. S.R.L., Z. S.R.L., AA. S.R.L., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT.), că a ridicat în numerar din contul de executor bancar aflat în gestiunea sa suma de 329.513,50 RON fără justificare și că a transferat din contul de executor bancar în contul S.C. O. S.A. suma de 61.500 RON reprezentând restituire garanție participare la licitație, sumă ce nu a fost încasată anterior de la această firmă.

Referitor la activitatea desfășurată în calitate de executor judecătoresc, Înalta Curte a constatat că inculpatul, în apel, nu a formulat critici cu privire la situația de fapt stabilită de către prima instanță, aspectele invocate cu ocazia soluționării apelului au vizat lipsa prejudiciului și faptul că orice nereguli s-ar fi constatat acestea nu pot atrage decât o sancțiune de natură civilă, contractuală.

În esență, în sarcina inculpatului instanța de apel a reținut că, în perioada 17.02.2012-18.03.2015, în calitate de executor judecătoresc în cadrul B.E.J. A. nu a distribuit creditorilor S.C. E., B. S.A., F. și Otilia, S.C. H. S.R.L, S.C.I. S.R.L., OOOO. L. și S.C. C. S.A. toate sumele de bani primite în conturile de consemnare ale B.E.J. A. de la debitorii acestora, a dispus de sumele de bani primite de la debitorii din dosarele de executare și păstrate temporar în conturile de consemnare, prin transferul lor în conturile personale, în conturile curente ale BEJ (fără a reprezenta cheltuieli de executare sau onorarii), sau prin retragere în numerar, fără a avea la bază documente justificative.

În recursul în casație formulat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susținut că starea de fapt nu se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, aceste norme fiind ridicate de instanțele precedente de la rangul de norme secundare, la rangul de norme primare, atât în ceea ce privește calitatea de executor bancar, cât și în ceea ce privește calitatea de executor judecătoresc.

În esența s-a arătat că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13^2 din Legea 78/2000 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., solicitând casarea decizie și, în rejudecare, achitarea în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar, sub aspectul laturii civile respingerea acțiunii civile, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Totodată, inculpatul a mai susținut că starea de fapt și încadrarea juridică dată faptelor au fost interpretate greșit deoarece exercitarea atribuțiilor de executor bancar nu era prevăzută de legislație primară, legislație care ar fi atras incidența dispozițiilor art. 297 C. pen. din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 392/2017.

Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întrunesc condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanța de fond, respectiv de apel, chestiuni ce excedă cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Potrivit art. 438 alin. (2) C. proc. pen., cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceste critici au fost invocate și în fața instanței de apel, iar prin decizia pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, a respins aceste critici, fiind amplu analizate.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Se constată însă că prin motivele invocate recurentul inculpat critică greșita aplicare a legii în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost condamnat, critică ce nu poate fi analizată prin cazul de casare invocat.

Înalta Curte observă că s-au indicat în considerentele deciziei instanței de apel dispozițiile legale încălcate de inculpatul recurent acestea fiind prevăzute de C. proc. civ. și a reglementărilor aferente profesiei de executor bancar și judecătoresc.

În esență Curtea Constituțională, prin deciziile invocate de inculpatul recurent a stabilit că, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale.

În sensul acestei concluzii s-a arătat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal.

Curtea Constituțională a mai reținut însă că, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu condiția ca actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului să se emită doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Ori, Înalta Curte constată că, în speță, dispozițiile din legislația secundară au fost date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului care privesc activitatea executorului bancar și judecătoresc.

În consecință, critica este neîntemeiată.

Prin urmare, faptele inculpatului, astfel cum au fost anterior descrise, se circumscriu ilicitului penal și întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă a doua infracțiuni de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., inculpatul A., prin apărător a susținut că se impun critici inclusiv cu privire la modul în care s-a stabilit pedeapsa aplicată, mai exact cu nesocotirea principiului non bis in idem, întrucât acesta a fost pedepsit pentru primele acte materiale de abuz în serviciu prin hotărârea definitivă nr. 133 din data de 12 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosar nr. x/2017.

Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sunt incidente atunci când se procedează la aplicarea unei alte pedepse principale decât cea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită sau aplicarea unei pedepse principale care depășește limitele generale ale pedepsei prevăzute de art. 60 C. pen. ori care se situează sub aceste limite, aplicarea unei pedepse principale care depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune incidența principiului ne bis in idem, prevăzut explicit de actualul legiuitor în cuprinsul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică, acest text de lege transpunând, la nivel național, reglementările internaționale în materie, respectiv Capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul ne bis in idem și art. 4 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

În jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că pentru a se reține aplicabilitatea principiului ne bis in idem trebuie verificate trei aspecte (condiții), respectiv dacă primul set de sancțiuni se circumscrie sau nu noțiunii de „acuzație penală”, folosindu-se, în acest sens, criteriile „PPPP.”, dacă faptele din cele două proceduri sunt identice (elementul idem) și dacă a existat o dublare a procedurilor (elementul bis).

Altfel spus, pentru a-și găsi aplicarea principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeași faptă (elementul idem) cu privire la aceeași persoană.

Înalta Curte observă că inculpatul recurent, în esență, invocă faptul că, fiind condamnat anterior pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, nu se mai putea dispune condamnarea sa și pentru infracțiunea de abuz în serviciu întrucât acțiunile prin care s-a realizat elementul material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale reprezintă și acțiunile prin care a fost comisă infracțiunea de abuz în serviciu.

Înalta Curte constată că prin decizia panală nr. 133 din 12 aprilie 2019, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosar nr. x/2017, inculpatul A. a fost condamnat pentru comiterea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prev. de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 teza I C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., reținându-se că:

– fapta executorului judecătoresc A. care, în perioada 03-05.03.2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a falsificat 11 file din Registrele de valori aferente anilor 2012 și 2013 ale W. Costinel Romeo, în sensul adăugării, după completarea filelor respective de către angajatele biroului, a unor mențiuni care să ateste faptul că a remis diverse sume de bani, în numerar, numiților QQQQ., RRR., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY. și ZZZZ. AAAAA., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prev. de art. 320 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

– fapta inculpatului A. care, la datele de 03.03.2015 și 05.03.2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a depus la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe cele 11 înscrisuri originale falsificate pentru a justifica faptul că sumele de bani retrase în numerar din contul de consemnare al W. Costinel Romeo, reprezintă plăți către debitori și creditori în cadrul dosarelor de executare silită și nu venituri pentru care ar fi datorat taxe și impozite la bugetul de stat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 teza I C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Principiul non bis in idem reprezintă un principiu de drept procesual penal, având însă și o componentă de drept substanțial (elementul „idem”) ce reflectă interdicția unei valorificări multiple din perspectivă penală a unei conduite unice realizată de agent, împiedicând aplicarea simultană a mai multor texte de lege atunci când semnificația juridică a faptei este acoperită integral de o unică normă de incriminare, principiu ce se aplică nu doar în cazurile în care acuzatul este judecat în procese diferite, ci și în ceea ce privește aceeași cauză penală.

Acest principiu este prevăzut atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție cât și în alte instrumente internaționale, și anume art. 14, paragraful 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat sub egida Organizației Națiunilor Unite, art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02) sau art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS) din 14 iunie 1958, încorporat în al BBBBB. al Uniunii Europene (Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne) în cadrul Protocolului la Tratatul de la Amsterdam.

Cu privire la definirea expresiei de identitate a faptelor materiale în aplicarea art. 54 CAAS, aceasta a fost înțeleasă ca „existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisociabil legate între ele în timp, spațiu, precum și prin obiectul lor”, aprecierea definitivă în această privință aparținând instanțelor naționale competente, care trebuie să determine dacă faptele materiale în discuție îndeplinesc aceste condiții.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa, a stabilit că aplicarea principiului este subsumată unei triple condiții: identitatea faptelor, unitatea persoanei care a comis infracțiunea în sens larg și unitatea interesului juridic protejat, interzicând sancționarea aceleiași persoane încă o dată pentru același comportament ilicit în scopul de a proteja o unică valoare socială lezată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în garantarea dreptului fundamental prevăzut de articolul 4 din Protocolul nr. 7, a decis ca acest articol să fie înțeles ca interzicând a urmări sau judeca o persoană pentru o a doua infracțiune cu condiția că aceasta să aibă la origine fapte identice sau fapte care sunt „în substanță” aceleași cu cele care au constituit prima infracțiune, avându-se în vedere, în principal, „elementele esențiale” ale infracțiunilor.

Astfel, în cauza Franz Fischer c. Austria Curtea a apreciat că se impune analizarea împrejurării dacă cele două infracțiuni aveau sau nu aceleași „elemente esențiale”. Relevant fiind faptul că, în această speță, Curtea a decis că „dacă cele două infracțiuni s-ar fi suprapus foarte puțin, nu s-ar fi putut susține interdicția reținerii lor în concurs”.

În speță, Curtea constatând că reclamantul a fost condamnat atât pentru „infracțiunea administrativă de a fi condus un autovehicul sub influența băuturilor alcoolice, cât și pentru infracțiunea de ucidere din culpă, cu circumstanța agravantă constând în săvârșirea faptei în stare de ebrietate”, a considerat că cele două condamnări s-au bazat pe aceleași „elemente esențiale” și anume uciderea din culpă a unei persoane ca urmare a conducerii unui autovehicul în stare de ebrietate, încălcându-se principiul non bis in idem.

Curtea a stabilit că „deși denumirea, natura și scopul celor două „infracțiuni” erau diferite, a existat o încălcarea a art. 4 din Protocolul nr. 7, datorită faptului că ambele sancțiuni s-au bazat pe aceeași conduită a autorului”.

Au fost evidențiate, ca și criterii în raport de care se poate reține încălcarea principiului consacrat de art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție elementele constitutive diferite dar și comiterea lor succesiv și nu concomitent.

În acest sens facem trimitere la cauza CCCCC. c. Austriei și cauza Schutte c. Austriei.

În speța CCCCC. s-a statuat că „infracțiunea de abandonare a victimei și infracțiunea constând în omisiunea de a informa organele de poliție despre producerea accidentului se diferențiază prin existența unei forme de vinovăție specifice fiecărei infracțiuni, privind de asemenea acte de executare diferite”.

În cauza Schutte s-a arătat că „elementul material cu privire la o infracțiune a fost folosirea amenințării sau a violenței ca mijloace de opunere împotriva autorităților, în timp ce cu privire la cealaltă infracțiune, aceasta a constat într-o simplă omisiune în contextul siguranței pe drumurile publice, și anume faptul că nu a oprit autoturismul la solicitarea poliției”.

Aplicând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată, raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond și de apel, că, în prezenta cauză, nu se poate reține încălcarea principiului non bis in idem.

Din punct de vedere al obiectului juridic al infracțiunii de abuz în serviciu constatăm că aceasta a fost cuprinsă în grupa infracțiunilor de serviciu, respectiv în Capitolul II al Titlului V al C. pen., intitulat „Infracțiuni de serviciu”.

Din perspectiva obiectului juridic, prin incriminarea infracțiunii de abuz în serviciu legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale pentru a căror existență și normală dezvoltare se impune ocrotirea relațiilor referitoare la buna desfășurare a atribuțiilor de serviciu ale persoanelor care activează în „serviciul public”, în cel mai larg înțeles.

În cazul infracțiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective.

Totodată, infracțiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea, prin încălcarea legii, a unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ.

Falsul material în înscrisuri oficiale este prevăzut de art. 320 C. pen., text care incriminează în alin. Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice fapta fiind mai gravă potrivit alin. (2) atunci când este săvârșită de un funcționar public.

Astfel, conform art. 320 alin. (2) C. pen., „Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Valoarea socială protejată de norma de incriminare o reprezintă încrederea publicului în veridicitatea conținutului unui înscris oficial. În subsidiar, textul protejează și relațiile sociale referitoare la corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, având în vedere că, în forma prev. de alin. (2) fapta este săvârșită de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Nu se poate reține că există identitate între infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale și infracțiunea de abuz în serviciu dacă a existat un folos astfel cum prevede art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat ale cărei elemente de tipicitate sunt existența unei pagube și a unui folos indiferent de persoana în favoarea căreia a fost realizat folosul și conduita ilicită efectuată de către inculpat.

Infracțiunea de abuz în serviciu s-a reținut în raport de împrejurarea că în perioada 2008-2015 numitul A., în calitatea sa de executor bancar și judecătoresc, prin nerespectarea atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor din C. proc. civ. și celelalte reglementări aferente profesiei de executor bancar și judecătoresc, nu a distribuit creditorilor sumele de bani primite de la debitorii din dosarele de executare, sume de bani primite și păstrate temporar în contul de executor bancar și în conturile de consemnare ale W., ci a transferat aceste sume, fără respectarea destinației lor, în conturile personale, în conturile curente ale BEJ (fără a reprezenta cheltuieli de executare sau onorarii) sau ale unei terțe persoane (O.), sau le-a retras în numerar, fără a avea la bază documente justificative.

Înalta Curte reamintește că, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că aplicarea principiului este subsumată unei triple condiții: identitatea faptelor, unitatea persoanei care a comis infracțiunea în sens larg și unitatea interesului juridic protejat, ori, astfel cum s-a reliefat, din perspectiva ultimului criteriu, reglementarea celor două infracțiuni vizează atât consecințe juridice diferite dar și interese juridice distincte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în speță principiului ne bis in idem invocat de inculpat, prin apărător nu este incident.

Înalta Curte consideră că acest motiv de recurs în casație poate fi invocat din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și nu a art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Referitor la pedepsele aplicate inculpatului A., de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. (38 de acte materiale) și 4 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 C. pen. și art. 5 C. pen. (35 acte materiale), Înalta Curte constată că acestea se situează în limite legale.

Totodată, Înalta Curte constată că și în procesul de contopire a pedepselor, potrivit art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., în mod corect s-a stabilit pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată de inculpat, respectiv, pedeapsa de 5 ani și 10 luni închisoare.

Prin urmare, pedepsele stabilite inculpatului de instanța de apel sunt legale, cazul de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., nefiind incident în speță.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 312/A din data de 27 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.

Infracțiunea de abuz în serviciu. Critici privind greșita aplicare a legii în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei pentru care recurentul a fost condamnat. Respingerea recursului ca fiind nefondat was last modified: septembrie 27th, 2023 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.