Închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 131 din Legea nr. 85/2006). Probleme apărute în practica judiciară

5 feb. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 892

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dacă în Legea nr. 85/2006[1] cazurile de închidere a proce­durii erau reglementate în Secțiunea a 8‑a, Închiderea proce­durii, din Capitolul III, Procedura, cuprinzând art. de la 131 la 137, în prezent, cazurile de închidere a procedurii insolvenței sunt reglementate în Secțiunea a 9‑a, Închiderea procedurii, din Titlul II, Procedura insolvenței, Capitolul I, Dispoziții comune, care cuprinde art. de la 174 la 182 din Legea nr. 85/2014[2].

Legiuitorul a reglementat în articolele menționate mai multe ipoteze de închidere a procedurii, și anume a inexistenței sau a insuficienței activelor debitorului, a stingerii în tot sau în parte a pasivului acestuia, precum și situația în care nu au fost formulate cereri de înscriere la masa credală, aceasta din urmă fiind o situație întâlnită destul de rar în practica judiciară.

Biblioteca Universul Juridic Sintact

Prima ipoteză reglementată în ambele legi, închiderea procedurii ca urmare a inexistenței sau insuficienței bunurilor în averea debitorului, din a căror valorificare să se poată acoperi cel puțin cheltuielile de administrare a procedurii, este ipoteza cea mai des întâlnită în practică, având în vedere numărul însemnat de societăți fără bunuri sau fonduri, aflate în insolvență.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 85/2006, în prezent abrogată

Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006: „În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va da o sentință de închi­dere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat” (s.n. – C.P.). Totodată, dispozițiile alin. (2) din aceeași lege, stabilesc că: „În cazul prevăzut la alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 129”.

Astfel, închiderea procedurii pe acest temei se putea dispune în două stadii ale procedurii, în perioada de observație sau perioada de faliment, și avea în vedere două situații:

– o primă situație în care averea debitorului nu conținea deloc bunuri sau sume de bani; sau

– a doua situație în care activul debitoarei era atât de mic încât nu era suficient nici pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a procedurii.

În ambele situații, rațiunea era aceeași: procedura nu putea continua în mod util, pe seama fondului de lichidare, deoarece nu exista nicio probabilitate de stingere a pasivului[3].

Cu privire la averea debitorului, dispozițiile art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 stabileau faptul că „Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă”.

Relevanța acestei noțiuni apărea mai ales în cazul unei proceduri de faliment, situație în care lichidatorul judiciar proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului, după efectuarea unui inventar.

În ceea ce privește noțiunea de cheltuieli administrative, acestea nu au fost definite de Legea nr. 85/2006, dar în lipsa unei definiții legale și prin raportare la dispozițiile:

– alin. (1) art. 4 din Lege, care stabilea că: „Toate cheltu­ielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul și/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului”; și

– alin. (4) din același articol, conform căruia: „În lipsa disponibilităților în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare plățile urmând a fi făcute în conformitate cu preve­derile art. 37 alin. (4) din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităților practicienilor în insolvență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 254/2007, cu modificările și completările ulterioare, pe baza unui buget previzionat”.

Acestea erau cheltuielile aferente procedurii, inclu­zând și plata remunerațiilor administratorului judiciar, lichidatorului și persoanelor de specialitate desemnate de aceștia sau de către judecătorul‑sindic.

Astfel, închiderea procedurii în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 presupunea îndeplinirea următoarele condiții:

– constatarea îndeplinirii condiției lipsei bunurilor;

– constatarea îndeplinirii condiției insuficienței bunurilor care să acopere cel puțin cheltuielile de administrare a procedurii;

– constatarea îndeplinirii condiției lipsei disponibilității cre­dito­rilor de a avansa sumele corespunzătoare pentru continuarea procedurii.

A. Constatarea îndeplinirii condiției lipsei bunurilor

Astfel, în situația în care administratorul/lichidatorul judiciar constata inexistența în patrimoniul debitoarei a unor bunuri corporale, incorporale sau a unor drepturi patrimoniale care să poată fi urmărite, era justificată aplicarea dispozițiilor art. 131. Închiderea procedurii pe acest temei presupunea lipsa obiectului executării, astfel că o procedură de reorganizare judiciară sau o procedură de faliment prin lichidare de active nu era posibilă.

B. Constatarea îndeplinirii condiției insuficienței bunu­rilor care să acopere cel puțin cheltuielile de administrare a procedurii

În această situație, societatea debitoare deținea bunuri urmă­ribile în patrimoniu, dar valoarea obținută în urma valorificării acestora era insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor administrative, care ar fi trebuit să fie suportate din averea societății, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 85/2006.

Ca urmare, având în vedere faptul că sumele obținute în urma valorificării bunurile nu erau suficiente pentru acoperirea în totalitate a cheltuielilor de administrare a procedurii, era evident că nu puteau fi satisfăcute nici măcar parțial creanțele deținute de creditori.

Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/2006 stabileau următoa­rele: „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență”. Astfel, activul patrimonial al societății fiind nesem­nificativ, continuarea procedurii ducea doar la creșterea cheltu­ielilor administrative, fără ca scopul procedurii să poată fi atins.

C. Constatarea îndeplinirii condiției lipsei disponi­bili­tății creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare pentru continuarea procedurii

În urma constatării de către administratorul/lichidatorul judiciar a faptului că debitoarea nu deținea bunuri sau că acestea erau insuficiente și că scopul procedurii nu putea fi atins, acesta avea obligația de a solicita creditorilor avansarea sumelor necesare pentru acoperirea cheltuielilor administrative în vederea continuării procedurii. Sumele respective trebuiau individualizate și prezentate creditorilor, cu justificarea desti­nației acestora.

Astfel, în situația în care nu exista posibilitatea atingerii scopului pentru care a fost deschisă procedura, iar creditorii nu înțelegeau să‑și asume riscul avansării sumelor necesare continuării acesteia, procedura nu putea fi menținută în ideea recuperării cheltuielilor de la fondul de lichidare, cu atât mai mult cu cât sumele respective ar fi crescut în mod nejustificat.

În practică s‑a constatat că, în majoritatea cazurilor, cre­ditorii au refuzat să avanseze sumele necesare pentru conti­nuarea procedurii, motivat de faptul că sunt în imposibilitate de a‑și recupera creanțele și că suportarea unor sume în plus față de creanțele inițiale nu ar duce decât la majorarea creanțelor înscrise în tabel și nerecuperate. Avansarea de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii ar fi fost mult mai plauzibilă în situația în care ar fi existat anumite indicii cu pri­vire la existența unor bunuri, neidentificate până la momentul respectiv, iar astfel continuarea procedurii ar fi fost utilă, ducând la posibilitatea acoperirii creanțelor, chiar și parțial.

Cererea de închidere a procedurii

Închiderea procedurii în temeiul art. 131 se putea solicita de către administratorul judiciar, în perioada de observație sau de către lichidatorul judiciar, în procedura de faliment.

Conform dispozițiilor art. 131 alin. (2)[4], închiderea proce­durii pentru lipsa sau insuficiența bunurilor nu trebuia precedată de întocmirea și aprobarea unui raport final de lichidare.

Judecătorul‑sindic se pronunța asupra cererii de închidere a procedurii printr‑o sentință, aceasta cuprinzând în mod obligatoriu și dispoziția de radiere a debitorului din registrul în care era înmatriculat. Radierea viza atât debitorul persoană juridică, cât și debitorul persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, dacă se propunea închiderea procedurii în faza de observație, nu mai era necesară dizolvarea anterioară a societății.

Sentința de închidere a procedurii trebuia să cuprindă și dispo­ziția de descărcare de orice sarcini și îndatoriri a organelor implicate în procedură, aceasta comunicându‑se celor citați, Direcției Generale a Finanțelor Publice și oficiului registrului unde debitorul figura înmatriculat, pentru efectuarea de mențiuni.

Actuala reglementare cuprinsă în dispozițiile Legii nr. 85/2014

Art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, corespon­dentul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prevede că: „În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va audia de urgență creditorii într‑o ședință, iar în cazul refuzului exprimat de aceștia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deși s‑a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Așadar, dispozițiile art. 174 alin. (1) reglementează unul dintre cazurile generale de închidere a procedurii, care operează în orice stadiu al acesteia, la fel ca în reglementarea anterioară cuprinsă în dispozițiile art. 131 din Legea nr. 85/2006, indiferent că este o procedură generală sau simplificată.

Chiar dacă legea nu prevede cine poate solicita închiderea procedurii în temeiul art. 174, considerăm că administratorul/lichidatorul judiciar are obligația de a sesiza instanța cu o astfel de cerere, și nu doar facultatea.

Una dintre atribuțiile administratorului judiciar menționate în prevederile art. 58 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2014 este: „sesizarea de urgență a judecătorului‑sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului sau că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură”. Putem observa că o astfel de atribuție nu este enumerată expres și în prevederile art. 64, care stabilesc principalele atribuții ale lichidatorului judiciar, dar aceasta s‑ar putea încadra în dispozițiile art. 64 lit. k), privind „sesizarea judecătorului‑sindic cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta”.

În afară de administratorul/lichidatorul judiciar, chiar dacă textul de lege nu prevede în mod expres, considerăm că cererea de închidere a procedurii poate fi formulată de orice participant la procedură, adică de către debitor, prin administratorul special, de către creditori sau de către comitetul creditorilor[5].

Astfel, în orice stadiu al procedurii concursuale, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic este obligat să‑i audieze de urgență pe creditori.

În situația în care creditorii refuză să avanseze sumele necesare sau dacă aceștia nu se prezintă la ședință, deși a fost îndeplinită procedura citării prin Buletinul Procedurilor de Insolvență, instanța va pronunța o sentință de închidere a procedurii insolvenței, prin care va dispune, totodată, și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Cazul reglementat de art. 174 vizează doar perioada de observație din procedura generală și procedura de faliment. În cazul unui debitor care se află în reorganizare judiciară, proce­dura va fi închisă în baza dispozițiilor art. 175 alin. (1), iar în situația unui debitor care ajunge în faliment, din etapa reorga­nizării judiciare, procedura se va închide în baza dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 85/2014[6], intitulat Raportul final (fostul art. 129 din Legea nr. 85/2006).

Conform dispozițiilor art. 2, scopul legii constă în: „insti­tuirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia”. Față de dispozițiile cuprinse în art. 2 din Legea nr. 85/2006, prezentele dispoziții sunt com­pletate, textul fiind modificat, astfel că, în prezent, ține de scopul legii acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redre­sare a activității debitorului.

În cazul în care se constată că scopul legii nu poate fi atins și că nu pot fi acoperite nici măcar cheltuielile administrative din procedură, menținerea deschisă a procedurii ar fi lipsită de obiect.


* Este extras din Revista Phoenix nr. 3/2018.

[1] Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, modificată, publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, în prezent abrogată.

[2] Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, modificată, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.

[3] N. Țăndăreanu, Insolvența în reglementarea Legii nr. 85/2006, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 443 și 444.

[4] Alin. (2) al art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată, statua că „în cazul prevăzut la alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 129”.

[5] N. Țăndăreanu, Codul insolvenței comentat. Volumul I – art. 1‑182, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 620.

[6] Alin. (1) al art. 175 din Legea nr. 85/2014, modificată, dispune următoarele: „O procedură de reorganizare prin continuarea activității sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentință, în baza unui raport al administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligațiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum și plata creanțelor curente scadente. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă potrivit prevederilor art. 167”.

Închiderea procedurii insolvenței în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 131 din Legea nr. 85/2006). Probleme apărute în practica judiciară was last modified: februarie 7th, 2019 by Carmen Pălăcean
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter