Închiderea procedurii insolvenţei în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 131 din Legea nr. 85/2006). Probleme apărute în practica judiciară
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Dispozițiile art. 174 reglementează două ipoteze de închidere a procedurii concursuale:
a) Debitorul nu deține niciun fel de bunuri în patrimoniu;
b) Valoarea bunurilor din averea debitorului este insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a procedurii.
În ceea ce privește noțiunea de averea debitorului, aceasta a fost definită în art. 5 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 85/2014 ca fiind totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă. Articolul a fost preluat fără modificări din reglementarea anterioară cuprinsă în dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la cheltuielile aferente procedurii, conform art. 39 (corespondentul art. 4 din Legea nr. 85/2006), toate cheltuielile aferente procedurii, inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar și/sau de lichidatorul judiciar, vor fi suportate din averea debitorului. În lipsa disponibilităților se va utiliza fondul de lichidare. În cadrul adunării creditorilor, administratorul judiciar va putea solicita creditorilor avansarea sumelor necesare continuării procedurii.
Dispozițiile art. 39 alin. (7) stabilesc faptul că fondul de lichidare va fi susținut de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiției, precum și din preluarea a 2,0% din sumele recuperate în cadrul procedurilor de insolvență, inclusiv din fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului.
Dispozițiile cuprinse în art. 39 din Legea nr. 85/2014 cu privire la noțiunea de cheltuieli administrative nu cuprind modificări față de vechea reglementare din Legea nr. 85/2006.
Dacă închiderea procedurii în baza art. 174 nu este necesar să fie precedată de întocmirea unui raport final de lichidare, în sensul art. 167 alin. (1), în schimb apare necesitatea întocmirii unui raport în care să se arate lipsa activului și refuzul creditorilor de a avansa aceste sume.
Astfel, prevederile art. 167 alin. (1) referitoare la necesitatea întocmirii unui raport final nu sunt aplicabile în cazul închiderii procedurii insolvenței din cauza lipsei de resurse. Potrivit art. 167 alin. (1): „După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul judiciar va supune judecătorului‑sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor și debitorului prin publicare în BPI. Judecătorul‑sindic va dispune convocarea adunării creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la publicarea raportului final. Creditorii pot formula obiecțiuni la raportul final cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării” (s.n. – C.P.). Ca urmare, conform acestor dispoziții legale, rezultă faptul că un raport final se întocmește de către lichidatorul judiciar în urma lichidării bunurilor debitoarei, deci pentru întocmirea unui astfel de raport este necesar ca societatea să dețină bunuri supuse lichidării. Nu orice raport întocmit de lichidatorul judiciar, chiar dacă este ultimul depus la dosarul cauzei și publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență, poate fi considerat un raport final, în sensul dispozițiilor art. 167 alin. (1)[7].
Elementele de noutate aduse de actuala reglementare
Textul art. 174 reglementează închiderea procedurii de insolvență, în orice fază s‑ar afla, atunci când nu există active sau acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea cel puțin a cheltuielilor de administrare a procedurii, astfel încât procedura nu mai poate continua într‑un mod util.
Practicianul în insolvență, mai înainte de a sesiza judecătorul‑sindic cu cererea de închidere a procedurii, are obligația de a solicita creditorilor să avanseze sumele necesare pentru continuarea procedurii, să indice sumele și să le justifice necesitatea, în caz contrar cererea de închidere a procedurii s‑ar putea respinge de către judecătorul‑sindic.
Noutatea reglementării constă în faptul că judecătorul‑sindic, sesizat cu cererea de închidere a procedurii de către practicianul în insolvență, este obligat să audieze creditorii într‑o ședință, după citarea lor prin Buletinul Procedurilor de Insolvență, asupra disponibilității de a avansa sumele necesare, mai înainte de a da o sentință de închidere a procedurii.
În baza sentinței de închidere a procedurii insolvenței în temeiul art. 174, practicianul în insolvență are posibilitatea de a‑și recupera cheltuielile avansate, pe bază de decont de cheltuieli, inclusiv onorariul, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. (1) lit. a) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență[8], care stabilesc următoarele:
„Plata onorariilor practicienilor în insolvență ce sunt achitate din fondul de lichidare constituit conform art. 39 din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare, se va face, pe toată perioada desfășurării procedurii, în ordinea vechimii, la următoarele tarife:
a) până la 4.000 lei, stabilit în baza hotărârii judecătorești pentru procedurile de insolvență deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare. Pentru practicienii în insolvență înregistrați cu vector fiscal de TVA onorariul va fi de până la 4.000 lei, exclusiv TVA”.
Probleme apărute în practica judiciară
În cazuistica judiciară există numeroase situații în care creditorii s‑au opus propunerii de închidere a procedurii, formulată atât în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, cât și în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că practicianul în insolvență nu a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva organelor de conducere ale debitorului sau că cererea promovată nu a fost soluționată.
Spre exemplificare, prezentăm câteva dintre soluțiile instanțelor pronunțate în astfel de cazuri:
Prin dec. civ. nr. 663/COM/16.10.2008, C. Ap. Constanța[9] a dispus respingerea recursului promovat de creditorul bugetar Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța ca nefondat, reținând faptul că, în cauză, propunerea lichidatorului judiciar de închidere a procedurii insolvenței are în vedere situația în care în patrimoniul debitoarei nu se regăsesc bunuri din lichidarea cărora să se poată acoperi cheltuielile administrative, iar creditoarea nu a înțeles să avanseze sume de bani în acest sens.
Instanța a mai reținut și faptul că lipsa resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor administrative determină, în orice stadiu al procedurii, închiderea acesteia ori de câte ori se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
În speța respectivă, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a formulat contestație la raportul lichidatorului judiciar, care propunea închiderea procedurii, motivat de faptul că acesta nu a formulat acțiune de antrenare a răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență.
Prin sent. civ. nr. 1744/COM/23.06.2008, Trib. Constanța a respins ca nefondată contestația formulată de creditoare și a dispus, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței debitorului M.M. S.A., cu consecința radierii acestuia din Registrul Comerțului. Instanța și‑a motivat soluția justificat de faptul că propunerea făcută de practicianul în insolvență are un caracter întemeiat, având în vedere faptul că în patrimoniul societății debitoare nu se regăsesc bunuri din lichidarea cărora să se poată asigura cheltuielile administrative, iar creditoarea a refuzat să avanseze sume de bani în acest sens.
Mai mult, instanța a respins argumentele invocate de creditoare, în sensul că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii materiale a organelor de conducere ale debitoarei, deoarece creditoarea avea posibilitatea de a formula o astfel de cerere, astfel că nu era îndreptățită să solicite ca practicianul în insolvență să fie obligat să promoveze o astfel de cerere.
Instanța a mai reținut și faptul că introducerea unei cereri în răspundere materială reprezintă pentru administratorul/lichidatorul judiciar o facultate, și nu o obligație legală, fiind astfel expresia principiului disponibilității introducerii unei cereri de chemare în judecată în accepțiunea dreptului procesual civil.
Împotriva acestei hotărâri creditoarea DGFP Constanța a formulat recurs, respins prin decizia mai sus menționată, motivat de următoarele:
– în raportul final lichidatorul judiciar a concluzionat că nu se poate indica niciuna dintre situațiile prevăzute în art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât nu a fost identificată evidența contabilă a debitoarei și nu se pot desprinde cauzele care au determinat apariția insolvenței;
– cu referire la nedepunerea actelor de către fostul administrator al societății, lichidatorul judiciar nu a utilizat toate căile prevăzute de lege, respectiv nu a formulat acțiune în conformitate cu prevederile art. 147 din Legea nr. 85/2006[10];
– asociatul unic/administrator nu a întreprins demersurile necesare pentru a limita valoarea debitelor către terți, astfel cum prevede art. 27 din Legea nr. 85/2006[11].
Cazul menționat nu este un caz izolat, fiind nenumărate situațiile în care creditorii s‑au opus propunerilor de închidere a procedurii insolvenței, motivat de faptul că practicienii desemnați nu au formulat acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 138 din Legea nr. 85/2006).
Conform art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și nu a introdus acțiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, acțiunea poate fi formulată de președintele comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor ori dacă nu s‑a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. Mai mult, acțiunea poate fi introdusă, în aceleași condiții, și de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Prevederea menționată a fost preluată fără modificări din Legea nr. 85/2006, fiind identică cu cea cuprinsă în alin. (3) al art. 138.
Astfel, calitatea procesuală activă de a formula o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 169 nu o deține doar administratorul/lichidatorul judiciar, ci și creditorii sau președintele comitetului creditorilor, în condițiile legii.
Ca urmare, în mod corect Curtea de Apel Constanța a respins recursul promovat de creditorul bugetar ca nefondat și a închis procedura insolvenței debitorului M.M. S.A.
Prin sent. civ. nr. 2483/24.09.2015, Trib. Spec. Cluj[12] a respins ca inadmisibilă cererea de renunțare la judecată formulată de creditorul introductiv și a aprobat cererea formulată de lichidatorul judiciar, dispunând închiderea procedurii falimentului în temeiul art. 174.
Instanța a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Mai mult, dispozițiile alin. (2) stabilesc în mod clar și neechivoc faptul că în cazul prevăzut de alin. (1) nu sunt aplicabile dispozițiile art. 167.
Instanța a mai reținut și faptul că:
– prin modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze închiderea procedurii în cadrul dispozițiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost instituită obligativitatea pronunțării de către judecătorul‑sindic a unei sentințe de închidere a procedurii în acele situații prevăzute în mod clar și explicit în norma legală, situații în care se constată că nu există bunuri în averea debitoarei ori există bunuri, dar acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative, condiționat de lipsa ofertei din partea creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare necesare acoperirii acestor cheltuieli;
– prin aceste dispoziții legale legiuitorul a înțeles să reglementeze o modalitate de închidere a procedurii distinctă de cea prevăzută de art. 167 din același act normative;
– în cauză este relevant faptul că, în ipoteza reglementată de art. 174, închiderea procedurii se va dispune de către judecătorul‑sindic în orice stadiu al procedurii, norma fiind o normă imperativă, și nu supletivă, lăsată la îndemâna judecătorului‑sindic sau a lichidatorului;
– în acele situații în care scopul procedurii nu poate fi atins, legiuitorul a înțeles să legifereze modalitatea închiderii procedurii pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare, cheltuieli ce pot fi înscrise în sfera cheltuielilor administrative;
– norma legală nu instituie în sarcina lichidatorului judiciar parcurgerea unor etape procedurale specifice procedurii insolvenței, închiderea procedurii prin raportare la dispozițiile art. 174 se impune a fi pronunțată în orice stadiu al procedurii;
– lichidatorul judiciar a arătat că au fost urmate etapele procedurale reglementate de Legea nr. 85/2014, că în contul unic al averii debitoarei nu există disponibilități bănești, că în patrimoniul debitoarei nu există niciun fel de bunuri care să poată fi valorificate în vederea acoperirii cheltuielilor administrative și faptul că, deși au fost contactați, creditorii implicați în procedură nu s‑au oferit să avanseze sumele necesare continuării acesteia;
– creditorii au fost citați în vederea audierii și discutării propunerii lichidatorului judiciar, dar nu s‑au prezentat la termenul de judecată.
[7] A se vedea, în acest sens, C.B. Nász, Dreptul insolvenței, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 251 și C.B. Nász, Procedura insolvenței, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 344.
[8] Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, din 29 septembrie 2007, în vigoare de la 7 decembrie 2007, emis de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, republicat în M. Of. nr. 712 din 16 august 2018.
[9] C. Ap. Constanța, s. a II‑a civ., cont. adm. fisc., dec. civ. nr. 663/COM din 16 octombrie 2008.
[10] Dispozițiile art. 147 din Legea nr. 85/2006, modificată, stabileau următoarele: „Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului‑sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute la art. 35, documentele și informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)‑f) ori împiedicarea acestora, cu rea‑credință, de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă”.
[11] Dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, statuau: „Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență”.
[12] Trib. Spec. Cluj, sent. civ. nr. 2483 din 24 septembrie 2015.