Încercări de devoalare a raţiunilor cerinţei consimţământului părinţilor biologici la adopţie şi de armonizare a prezumţiilor de comunicare cu mecanismul de formare a refuzului abuziv de a consimţi la adopţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Premise generale

În mod curent, adopția este definită mai mult prin efectele pe care le pro­duce în plan juridic și personal, și mai puțin prin reliefarea elementelor care compun această operațiune juridică. Codul civil definește adopția în cuprinsul art. 451, unde se arată că aceasta „este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”. În concret, adopția minorilor este mai întâi o formă de ocrotire a copilului, persoană care ajunge într‑o situație de o vulnera­bilitate extremă în cazul în care familia acestuia sau părinții biologici nu mai pot să‑i ofere suportul emoțional și material în care să crească și să se dezvolte.

De aceea, adopția debutează cu o ruptură a minorului de relațiile emoționale și familiale cu părinții biologici, apoi cu plasarea acestuia într‑o formă de ocrotire temporară. Uneori, această ruptură este expresia neputinței părinților biologici de a le oferi copiilor creșterea și educarea într‑un mediu familial, alteori exprimă drama unor persoane crescute într‑o societate ce nu le‑a putut oferi un cadru de dezvoltare cu orizonturi certe. Așa se face că asistența socială se confruntă deseori cu minori aflați în situații de risc în familiile formate din părinți ce au crescut în formele de plasament.

Cu toate acestea, reglementările naționale și internaționale au o notă comună în a considera că procedurile de adopție nu ar trebui să înceapă înainte ca auto­ritățile să depună toate eforturile pentru a reintegra copilul în familie și fără a lua consimțământul părinților biologici. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a scos în evidență faptul că interesul superior al copilului presupune menținerea legăturilor copilului cu familia, „cu excepția cazului în care aceasta s‑a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădă­cinile sale. (…) De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să se reconstituie» familia”^[1].

Art. 20 din Convenția cu privire la drepturile copilului^[2] (Organizația Națiunilor Unite, 1990) arată că orice copil care este lipsit, temporar sau definitiv, de mediul său familiar sau care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu are dreptul la protecție din partea statului, care poate fi acordată și sub forma adopției.

2. Fundamentul cerinței consimțământului părinților la adopție

Nevoia de a reintegra copilul în familie sau de a avea consimțământul la adopție din partea părinților pleacă de la convingerea că, în principiu, părinții bio­logici sunt cei mai în măsură să crească și să educe minorul, fiindcă legătura bio­logică dintre copil și părintele firesc are implicații la nivel fizic și psihic de nebănuit, care se pot desfășura toată viața, față de posibilele legături dintre copil și părintele adoptator, care au nevoie de timp pentru a se forma și dezvolta. Cu toate acestea, măsura adopției, ultima dintre măsurile de protecție alternativă la care are dreptul minorul, nu poate fi dispusă în lipsa consimțământului părinților biologici.

Cerința consimțământului este justificată de faptul că părinții biologici au un drept de reprezentare a minorului în configurația juridică a adopției^[3] și de exclu­sivitate în ocrotirea minorului, drept strâns legat de persoana acestora, izvorât din legătura biologică cu minorul, care poate fi calificat juridic ca făcând parte din categoria drepturilor subiective ale personalității^[4]. Este un drept natural, înnăscut al omului, aflat în mod virtual în stare de potență, ce se actualizează în momentul nașterii copilului, și trebuie recunoscut sau confirmat de instanța de judecată, în procedura adopției. Dacă, în general, orice drept subiectiv conferă titularului său un avantaj exclusiv, cu excluderea oricărei persoane^[5], acest drept în ocrotire conferă titularului o prerogativă juridică de un exclusivism intim legat de unici­tatea fiecărei persoane în parte, de singularitatea identitară a părintelui biologic.

În acest sens, este de observat că la nivel normativ nu avem un contur bine definit al conținutului acestui drept, iar în literatura de specialitate nu s‑a impus o definiție exactă^[6]. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției^[7], consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției, iar potrivit art. 463 C. civ., pentru încheierea unei adopții este necesar consimțământul părintelui firesc. Aceste dispoziții legale, depozitare a unei condiții de fond ale adopției, nu lasă să se întrevadă motivul pentru care se cere consimțământul, pentru a putea repera dreptul subiectiv ce este respectat în momentul în care se solicită consimțământul.

Literatura de specialitate^[8] vorbește în mod curent de un drept al părinților firești de a consimți la adopția copilului lor, deși în realitate este vorba mai mult de un drept complex de a dispune asupra ocrotirii copilului. De aceea, în mod just, unii autori, bazându‑se pe aprecieri doctrinare formulate pe temeiul vechii reglementări a înfierii din Codul familiei^[9], au arătat că una dintre semnificațiile solicitării consimțământului părinților firești la adopție este de renunțare la dreptul propriu al părintelui, ce izvorăște din filiație^[10]. În acest sens, s‑a arătat ca „filiația naturală bazată pe legătura de sânge dintre părinți și copii este mult mai complexă, după cum și efectele filiației depășesc cadrul drepturilor și obligațiilor care intră în conținutul ocrotirii părintești”^[11].

Putem observa din text că, deși se vorbește despre un drept ce izvorăște din filiațiune, totuși acest drept nu este formulat sau denumit, iar conținutul acestuia nu este descris prin rațiuni explicative, care să surprindă ultimele sensuri ale dreptului subiectiv. Acest lucru este necesar pentru că instanța de judecată nu poate aprecia în mod deplin asupra abuzului de drept în refuzul consimță­mân­tului la adopție sau pentru neprezentarea la două termene de judecată, dacă nu are o imagine clară asupra valențelor reale ale dreptului subiectiv. Desigur că această legătură de sânge este o realitate general admisă, iar un consensus gentium îl probează atât de copleșitor încât, uneori, nu mai este nevoie de niciun fel de argumente. Credem însă că este necesară o atenție mai concentrată asupra proble­mei, pentru a nu rămâne o noțiune vagă, care, deși este atât de evidentă, rămâne totuși insuficient articulată juridic.

Cu un plus de claritate găsim o expunere a conținutului acestui drept, pre­zentat în oglindă cu obligațiile părintești, în art. 36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului^[12], care prevede că: „Exerci­tarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său” (s.n.). Cu alte cuvinte, dreptul de exclusivitate în ocrotirea minorului se exercită prin îngrijirea, creșterea și edu­carea acestuia, fiind un drept marcat de legătura de filiație biologică. Acest drept se atenuează în momentul în care părinții firești nu‑și mai îndeplinesc obligațiile părintești de creștere și ocrotire a minorului ori și le îndeplinesc în mod necorespunzător. Curtea europeană de contencios a drepturilor omului a scos în evidență faptul că „în problemele privind custodia copilului, interesele copilului sunt de o importanță deosebită. Interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial și pot prevala, în funcție de natura și importanța lor, asupra intereselor părinților. În special, un părinte nu poate în temeiul art. 8 din Convenție să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea și dezvoltarea copilului”^[13].

Când își dă consimțământul la adopție, părintele firesc renunță în mod definitiv la dreptul de exclusivitate în ocrotirea minorului, ocrotirea părintească fiind înlocuită, cu caracter permanent, de ocrotirea părinților adoptatori. Este adevărat că la momentul exprimării consimțământului părintele firesc nu își exer­cită în concret acest drept de ocrotire, minorul fiind în plasament, însă nu putem spune că dreptul a dispărut, câtă vreme în cazurile în care părinții nu‑și dau consimțământul la adopție motivația principală este aceea că vor să reintegreze copilul în familie^[14] sau să mai lase minorul în plasament până în momentul în care condițiile de viață le vor permite să aducă copilul în familie. Și aici intervine confruntarea judiciară și aprecierea judecătorului în a sesiza dacă sunt perspective ca minorul să fie reintegrat în familie sau dacă nu cumva lăsarea copilului în plasament se transformă, dintr‑o măsură temporară, în una cu caracter perma­nent, ceea ce nu poate fi admis, câtă vreme planul individualizat de protecție are ca finalitate adopția^[15].

În sprijinul susținerii că în spatele cerinței consimțământului părinților la adopție stă un drept de exclusivitate în ocrotirea minorului vin și dispozițiile legale din materia adopției copilului major, unde nu mai este necesar consimță­mântul părintelui firesc, tocmai pentru că una dintre condițiile încuviințării adop­ției este aceea ca cel care adoptă să se fi ocupat de creșterea și îngrijirea copilului, până la majorat.

Dar pentru înțelegerea dimensiunii reale a legăturii biologice și a dreptului părintelui firesc la exprimarea consimțământului la adopție, trebuie să depășim, pentru moment, limitele stricte ale specializării juridice, care, folosindu‑se de conceptele juridice proprii, se dovedesc uneori a fi „sărăcăcioase” în devoalarea realității psihice și fizice din spatele formulelor de tip „legătură biologică”, „legă­tură de sânge”, „viață constitutivă de familie” etc.

* Este extras din Revista de dreptul familiei nr. 1/2020.

^[1] CEDO, Cauza Amanalachioai c. României, nr. 4023/04, 26 mai 2009, par. 81.

^[2] Convenția a fost asumată și de România, prin adoptarea Legii nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001).

^[3] P. Anca, M.I. Eremia, „Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinților de a consimți la înfi­erea copilului lor”, (1976) 1 Revista română de drept, pp. 14‑18, apud A. Nicolae, M. Nicolae, „Discuții privind dreptul părinților de a consimți la adopția copilului lor minor, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 277/2001”, (2002) 7 Dreptul 89, p. 93.

^[4] Pentru dezvoltări ale noțiunii de drept al personalității, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile (București: Solomon, 2018), pp. 47‑53.

^[5] J. Dabin, Le droit subjectif (Paris: Dalloz, 1963), pp. 94‑95, apud M. Nicolae, op. cit., p. 17.

^[6] Pentru o prezentare pe larg a opiniilor doctrinare, a se vedea B.D. Moloman, „Consimță­mântul – actor important în procedura adopției”, (2018) 3 Revista Română de Drept Privat 237, pp. 237 și urm.

^[7] Republicată în M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016.

^[8] M. Avram, Filiația. Adopția națională și internațională (București: All Beck, 2001), p. 157; E. Florian, Protecția drepturilor copilului (ed. a II‑a, București: C.H. Beck, 2007), p. 175; Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei (ed. a VI‑a, București: All Beck, 2009), p. 224.

^[9] P. Anca, M.I. Eremia, op. cit., pp. 14‑18; I. Rucăreanu, „Înfierea”, în Rudenia în Republica Socialistă România (București, Ed. Academiei, 1966), p. 213.

^[10] A. Nicolae, M. Nicolae, „Discuții privind dreptul părinților de a consimți la adopția copilului lor minor, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 277/2001”, (2002) 7 Dreptul 89, p. 93.

^[11] Ibidem.

^[12] Republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.

^[13] CEDO, Cauza Iorgu Răileanu c. României, nr. 67304/12, 2 iunie 2015, par. 43; CEDO, Cauza Ignaccolo‑Zenide c. României, nr. 31679/96, 25 ianuarie 2000, par. 94; CEDO, Cauza Nuutinen c. Finlandei, nr. 32842/96, 27 iunie 2000, par. 128.

^[14] C. Ap. Bacău, s. civ. min. și fam., dec. civ. nr. 1267 din 21 octombrie 2009, disponibilă [Online] la adresa www.rolii.ro, accesată la data de 29 octombrie 2019.

^[15] C. Ap. Brașov, s. I civ., dec. nr. 1 din 21 februarie 2019, (2019) 4 Pandectele Săptămânale, disponibilă [Online] adresa https://lege5.ro, accesată la data de 30 octombrie 2019.