Încercări de devoalare a raţiunilor cerinţei consimţământului părinţilor biologici la adopţie şi de armonizare a prezumţiilor de comunicare cu mecanismul de formare a refuzului abuziv de a consimţi la adopţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Reflecția științifică modernă din câmpul psihologiei și experiența clinică au arătat că psihicul preconștient al nou‑născutului „nu e nicidecum un gol în care, în condiții favorabile, să se poată turna practic totul, ci o premisă cu totul complicată (…)”^[16], iar omul posedă un psihic preformat care prezintă trăsături distincte ale unor con­diții familiale antecedente^[17]. Îndeosebi, psihologia analitică a lui C.G. Jung a relevat că minorul se dezvoltă prin imaginea arhetipală a mamei, cea care este „primul univers al copilului și ultimul al adultului”^[18]. Așa după cum la nivel fizic se realizează o transmitere ereditară de la mamă la copil prin plasma germinativă, așa și la nivel psihic are loc un transfer al conținuturilor psihice, mai întâi între mamă și copil, apoi între tatăl biologic și copil^[19].

Mai mult, între starea sufletească a copilului și inconștientul părinților avem o identitate incontestabilă, ce vine de la starea de nonconștiență notorie a copilului mic^[20]. Dezvoltarea conștiinței are loc la copil progresiv, începând cu vârsta de 3 ani, astfel încât abia după pubertate se poate vorbi de un psihic individual format cu oarecare autonomie^[21].

În acest context, s‑a spus că, „după cum copilul în stare embrionară nu e aproape nimic altceva decât o parte a corpului matern, depinzând în întregime de starea acestuia, tot așa și psihicul copilului mic este într‑o oarecare măsură doar o parte a psihicului matern, iar puțin mai târziu, din pricina atmosferei comune, și o parte a psihicului patern. Prima stare psihică este una de contopire cu psihologia parentală”^[22].

În mod practic, copilul experimentează un aspect oarecare al părintelui ca fiind parte din el însuși, în sensul că preia felul în care este părintele, făcându‑l unul și același lucru cu propriul sine^[23]. Potrivit psihologilor contemporani, identi­ficarea are la bază sentimentele de iubire sau de frică, în funcție de circumstanțele familiale^[24].

Aceste concluzii împrumutate din materia psihologiei, expuse în mod con­centrat și selectiv în partea relevantă pentru tema noastră, ne ajută să înțelegem o parte din dimensiunile legăturii biologice dintre copil și părinții firești și impor­tanța funcțiilor parentale în dezvoltarea copilului.

Astfel, mama are o funcție maternă cu o „capacitate de a fi un soi de matrice care îi permite ființei umane să dobândească sentimentul de existență”^[25], iar tatălui „îi revine mai degrabă rolul structurant, ordonator, și de a‑l ajuta pe copil să capete un anumit loc în viață”^[26]. Aceste funcții pot fi preluate cu succes de părinții adoptatori, însă condițiile ereditare oferite de părinții biologici sunt favorizante unei dezvoltări fără sincope a copilului.

Bineînțeles, valențele juridice și psihologice ale legăturii biologice dintre copii și părinții firești, puse în contrast cu situația unui copil abandonat în maternitate sau în secția de pediatrie, apar ca o expunere mai mult sau mai puțin romanțată, însă ele conturează un drept al părinților ce trebuie luat în considerare în fiecare proces de adopție.

3. Neprezentarea la două termene consecutive fixate pentru exprimarea consimțământului – caz particular de refuz abuziv de a consimți la adopție

În baza dreptului de exclusivitate în ocrotirea minorului, adopția nu poate opera fără luarea consimțământului părintelui firesc, afară de situațiile excep­țio­nale. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la data de 24 aprilie 1967 la Strasbourg^[27], „Sub rezerva alin. (2)‑(5), adopția nu este încuviințată decât dacă cel puțin următoarele consimțăminte la adopție au fost date și nu au fost retrase: a) consimțământul mamei și al tatălui; ori dacă nu există nici tată, nici mamă care să poată consimți, consimțământul oricărei persoane sau al oricărui organism abilitat să consimtă în locul părinților”. Alin. (3) din cuprinsul aceluiași articol arată că nu este permis autorităților competente să renunțe să ia consimțământul uneia dintre persoanele vizate sau să treacă peste refuzul uneia dintre persoanele sau organismele vizate la menționatul alin. (1), decât pentru motive excepționale, determinate prin legislație.

Consimțământul părinților firești trebuie să se exprime în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției, motiv pentru care părinții firești trebuie citați cu mențiunea de a se prezenta personal în instanță. Această mențiune nu este consemnată de lege, însă este necesară în raport de consecințele neprezentării în instanță, așa după cum se procedează la atenționarea părților asupra consecințelor pentru neprezentarea la interogatoriu, potrivit art. 358 C. pr. civ. Ar fi de amintit că art. 13 alin. (4) C. pr. civ. prevede că instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate.

Consimțământul părintelui firesc, dat prin declarația olografă în fața repre­zentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, prin care arată că este de acord cu adopția nu este valabil exprimat, iar consimță­mântul părintelui pentru ca minorul să fie încredințat unor asistenți maternali nu poate fi calificat ca un consimțământ pentru adopție^[28].

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, „Se poate considera refuz abuziv de a consimți la adopție și situația în care, deși legal citați, părinții firești sau, după caz, tuto­rele nu se prezintă la două termene consecutive fixate pentru exprimarea consimță­mân­tului”. Dispozițiile legale enunțate oferă posibilitatea instanței de judecată de a considera un refuz abuziv de a consimți la adopție și în situația în care, deși legal citați, părinții firești nu se prezintă la două termene consecutive fixate pentru expri­marea consimțământului. Legiuitorul nu prezumă abuzul de drept în mod auto­mat, după trecerea celor două termene de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită, ci lasă ca această apreciere să fie făcută de instanța de judecată. Sintagma de la începutul alin. (2) al art. 8, respectiv „Se poate considera refuz abuziv (…)” (s.n.), este univocă în a releva că instanța de judecată are o liber­tate de apreciere, în funcție de particularitățile fiecărui caz și de modul de înde­plinire a procedurii de citare, asupra operării instituției abuzului de drept. Această libertate reclamă și o responsabilitate sporită a judecătorului.

Cu alte cuvinte, suplinirea consimțământului la adopție de către instanța judecătorească operează pe baza unei prezumții legale, ca procedeu tehnic de legiferare, aplicate doar în anumite împrejurări, plecând de la faptul cunoscut, vecin și conex, acela al luării la cunoștință de către părinții firești a obligației acestora de a se înfățișa în instanță pentru exprimarea consimțământului, al aflării în plasament a copilului și al indicării în planul individualizat de protecție a măsurii adopției, și ajungând, pe baza unui raționament deductiv, la faptul necunoscut, acela al dezinteresului total față de ocrotirea copilului și al refuzului abuziv de a consimți la adopție.

Prima condiție pentru operarea prezumției refuzului abuziv de a consimți la adopție, care ne preocupă în această prezentare, este aceea a comunicării citației cu mențiunea pentru părinții firești de a se înfățișa în persoană. Înștiințarea părin­ților se realizează prin actul de procedură al citării, care se îndeplinește, în funcție de împrejurări, prin mai multe modalități. Procedura de citare se poate realiza prin înmânarea făcută personal celui citat, prin înmânarea făcută altor per­soane, prin depunerea la cutia poștală, prin afișarea înștiințării în vederea ridicării citației de la instanță sau primărie, precum și prin publicitate.

Evident că dacă părintele firesc primește personal citația și nu se înfățișează în instanță sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea teoriei abuzului de drept, însă devine problematică situația în care procedura de citare se realizează prin înmânarea făcută altor persoane, prin depunerea la cutia poștală sau prin depu­nerea la sediul primăriei sau, după caz, al instanței, pentru ridicarea de către desti­natar în termen de 3 sau 7 zile.

4. Armonizarea prezumțiilor de comunicare cu mecanismul de formare a refuzului abuziv de a consimți la adopție

Opinăm în sensul că, pentru a putea considera că neprezentarea în fața instanței de judecată a părinților firești este un refuz abuziv de a consimți la adopție, peste care instanța poate trece, procedura de citare a părinților firești trebuie să se realizeze într‑una dintre formele în care suntem în prezența unei probabilități foarte puternice de primire a citației de către parte, dacă nu chiar e sigură primirea citației, și nu în cazul în care legiuitorul se folosește de prezumții relative de încunoștințare a părților de proces, cu un grad scăzut al certitudinii primirii citației de către parte.

Aceasta pentru că acest refuz abuziv, calificat ca urmare a neprezentării părinților firești în instanță, trebuie să se încadreze unor situații excepționale, după cum reiese din interpretarea convenției în materie de adopții, coroborată cu legislația internă.

Or, operarea unei prezumții de refuz abuziv în baza altei prezumții slabe de comunicare nu se poate încadra în conceptul de situație excepțională în care nu e necesar consimțământul la adopție al părinților firești. Într‑un context diferit de aplicare a prezumțiilor în cazuri excepționale, s‑a arătat că „de plano, excepționalul nu poate să intre în sfera a ceea ce este prezumat, pentru că el se plasează în afara prezumțiilor. De aceea, instituind prezumții, legea permite să se facă dovada contrară, adică a situației excep­ționale care nu se încadrează în ipoteza prezumată”^[29]. Dacă am aplica în termeni abso­luți acest raționament situației excepționale în care se poate trece peste lipsa consimțământului la adopție, aceea în care neprezentarea la două termene de judecată prezumă refuzul abuziv, nu am mai aplica în nicio situație art. 8 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, ceea ce ar fi nepermis instanței judecătorești, obligate să aplice un text de lege, atâta vreme cât el este în vigoare. Apoi, analizat din punct de vedere logic, raționamentul nu prezintă fisuri, însă atunci când este pus într‑un context factual, își arată limitele, în sensul că realitățile cotidiene îl pot contrazice. Dacă este vorba despre situații excepționale ce pot apărea în viitor, desigur că prezumțiile nu pot interveni, aceste situații excepționale scăpând eveni­mentelor previzibile, în baza cărora operează prezumțiile. Însă pentru situa­țiile din trecut, consumate și constatate ca având efecte asemănătoare pentru un număr mare de cetățeni, prezumțiile pot interveni și pentru aceste situații excepționale, faptul vecin și conex fiind chiar evenimentele trecute care au adus modificări în situația juridică și de fapt, intervenite intempestiv. Cu alte cuvinte, multitudinea cazurilor intervenite ca urmare a unui eveniment excepțional îndrep­­tățește interpretarea că aceste situații au devenit normă sau regulă, putând fi prezumate pentru toate persoanele aflate în situații identice.

Diversitatea situațiilor expuse ne obligă să amintim principiul științific po­trivit căruia principia explicandi praeter necessitate non sunt multiplicanda, adică excep­tând nece­sitatea, principiile explicative nu sunt multiplicabile. În atari condiții, nu putem exclude de plano aplicarea unor prezumții în materia deschiderii procedurii de adop­ție, nota distinctivă ce trebuie imprimată acestei proceduri fiind aceea a folo­sirii prezumțiilor în forma lor gradată, astfel cum sunt întâlnite ele în viața cotidiană.

Un exemplu în care operează o prezumție slabă de comunicare a citației și a obligației de a se înfățișa în instanță este cazul reglementat de art. 163 C. pr. civ. Dispozițiile art. 163 alin. (6) C. pr. civ. menționează că, în cazul în care destina­tarul nu este găsit la domiciliu, agentul va înmâna citația unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuiește cu destinatarul ori care, în mod obișnuit, îi primește corespondența, iar potrivit alin. (7), când destinatarul locuiește într‑un hotel sau într‑o clădire compusă din mai multe apartamente și nu este găsit la această locuință a sa, agentul îi va comunica citația administratorului, portarului sau celui care, în mod obișnuit, îl înlocuiește.