Încercări de devoalare a raţiunilor cerinţei consimţământului părinţilor biologici la adopţie şi de armonizare a prezumţiilor de comunicare cu mecanismul de formare a refuzului abuziv de a consimţi la adopţie

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În cazul în care agentul procedural, negăsind nicio persoană la domiciliul părții și neputând proceda la depunerea citației la cutia poștală din cauza lipsei cutiei poștale, îndeplinește legal procedura de comunicare prin urmarea proce­durii stipulate de teza a II‑a a art. 163 alin. (3) C. pr. civ., respectiv prin emiterea unei înștiințări ce va fi afișată pe ușa destinatarului, cu mențiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în inte­riorul termenului de 7 zile, citația se consideră comunicată la împlinirea acestui termen.

Așa cum s‑a arătat în doctrină^[30], legiuitorul se folosește de o prezumție relativă a comunicării citației, sub rezerva dovedirii de către partea interesată a moti­velor temeinice care au împiedicat‑o să ridice citația de la primăria de domi­ciliu sau de la sediul instanței.

În cazul particular al deschiderii procedurii de adopție, dacă la două termene de judecată procedura de citație se consideră îndeplinită prin trecerea termenului de 7 zile după afișarea înștiințării pe ușa destinatarului (sau, după caz, de 3 zile), instanța de judecată ar putea considera neprezentarea ca un refuz abuziv, însă nu suntem convinși că ar fi aplicabile condițiile abuzului de drept.

Potrivit art. 15 C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul. S‑a arătat că „exercitarea unui drept va fi considerată abu­zivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale – interesul copi­lului, ci cu intenția de a vătăma”^[31]. Pentru a considera că neprezentarea părinților firești este intenționată, trebuie să avem ca premisă convingerea că partea a luat cunoștință în mod real de citație.

Funcția procedurii de citare din etapa deschiderii adopției este aceea de creare a premiselor aplicării regulilor de la abuzul de drept sub aspectul formării elementului volițional, anume al intenției directe sau indirecte. Or, când termenul s‑a împlinit fără ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie sau la instanță, pentru a i se înmâna citația, la dosarul cauzei se întoarce procesul‑verbal întocmit cu ocazia afișării înștiințării și procesul‑verbal întocmit de funcționarul primăriei sau de grefierul arhivar, precum și plicul care conține actul de procedură supus comunicării, după cum prevede art. 163 alin. (11) C. pr. civ. Aceste acte certifică faptul că partea nu a luat cunoștință de citație și, prin urmare, de termenul la care trebuia să se înfățișeze, nefiind în prezența unei omisiuni intenționate pentru aplicarea regulilor de la abuzul de drept.

S‑ar putea obiecta în sensul că abuzul de drept reiese din faptul că partea a văzut sau putea să vadă înștiințarea afișată pe ușă și, cu toate acestea, nu s‑a prezentat în instanță. Nu putem da curs unei asemenea ipoteze, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat modul în care instanțele naționale au aplicat dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă cu privire la citarea prin afișare și felul în care practica instanțelor respecta dispozițiile privind dreptul la un proces echitabil, enunțat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în mai multe cauze pronunțate împotriva României.

Astfel, în cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. c. României^[32], Curtea de conten­cios a drepturilor omului a constatat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, deoarece societatea reclamantă a fost citată în procedurile privind fondul cauzei sale doar prin afișare.

Curtea a considerat că, deși legislația națională în vigoare la momentul respectiv prevedea comunicarea citației prin afișare [art. 92 alin. (4) C. pr. civ. vechi], instanțele au aplicat legislația într‑un mod prea formalist. Instanțele nu au dat dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării reclamanților cu privire la data ședințelor de judecată și, prin urmare, nu și‑au respectat obligația de a asigura participarea lor efectivă la proces.

Particularitatea speței stă în faptul că în acel proces a fost respinsă și contestația în anulare, fără nicio analiză a situației, câtă vreme vechiul Cod de procedură civilă nu păstra nicio nuanță în acest sens.

Totuși, se poate observa că, față de vechiul Cod de procedură civilă, proce­dura de afișare a înștiințării oferă mai multe garanții procesuale, în sensul că pro­cedura de citare se consideră îndeplinită doar dacă, „fără motive temeinice”, destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației. S‑a arătat că motivele „temeinice” la care face referire art. 163 alin. (3) lit. g) au aceeași semnificație ca motivele „temeinic justificate” la care se referă art. 186 C. pr. civ., care regle­mentează instituția repunerii în termen^[33].

În aceeași măsură, în cauza S.C. Carbochim S.A. Cluj‑Napoca și S.C. Fenega Import‑Export S.R.L. și alții c. României s‑a reținut că „reclamanții au fost notificați numai prin afișarea citațiilor la adresele lor și au susținut că nu au primit notificările. Prin urmare, aceștia nu au luat cunoștință de termenele ședințelor de judecată și nu s‑au putut pre­zenta în instanță. În ciuda absenței de la proces a reclamanților, [Curtea a constatat că] instanțele naționale nu au încercat în niciun fel să se asigure că aceștia au fost informați cu privire la termenele ședințelor de judecată și că puteau să participe la procesele care priveau drep­turile lor civile, în special prin amânarea ședințelor și repetarea procedurii de comunicare a citațiilor”^[34].

După cum se vede, în această cauză, Curtea Europeană s‑a pronunțat și mai tranșant, arătând că dacă reclamanții au fost notificați numai prin afișarea citațiilor și au susținut că nu au primit notificările, aceștia nu au luat cunoștință de termenele ședințelor de judecată. Ar mai fi de subliniat că aceleași principii au fost reluate în alte două cauze în care România a fost condamnată pentru neres­pectarea art. 6 par. 1 din Convenție, cu motivări asemănătoare^[35].

Rezumând deciziile amintite, se poate concluziona că instanța de contencios a drepturilor omului a imputat instanțelor naționale că au aplicat legislația într‑un mod prea formalist și că trebuiau să amâne ședințele de judecată și să repete procedura de comunicare a citațiilor.

Pentru procedura deschiderii adopției, legiuitorul prevede acordarea a două termene de judecată pentru a se considera refuz abuziv, însă câtă vreme instanța aplică o prezumție relativă a comunicării citației, nu se poate dovedi reaua‑cre­dință a părinților firești în neprezentarea la termene. Potrivit art. 327 C. pr. civ., prezumțiile – fie legale, fie judiciare – sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr‑un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. În continuare, art. 328 alin. (1) C. pr. civ. prevede că: „Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta”.

Aceste dispoziții relevă faptul că prezumția are o funcție probatorie, însă, la prima vedere, în procedura citației și a deschiderii adopției, ea nu se manifestă direct în confruntarea probatorie dintre părți, în sensul că nu vizează raporturile juridice directe ale părților, cum se întâmplă în mod curent în procesul civil, ci asigură accesul la justiție și eficacitatea procedurii judiciare, care, în definitiv, vin indirect să susțină raporturile de fond, care fac vorbire de ocrotirea minorului prin adopție.

Legiuitorul recurge la prezumții în momentul în care părțile ar fi într‑o imposibilitate obiectivă de a proba un fapt^[36], în cazul nostru acela al comunicării citației personal către părinții firești, ori dacă s‑ar întâmpina dificultăți serioase în încercarea de a se face dovada directă a faptului pretins prin amânarea repetată a judecății care, in extremis, poate duce la blocarea judecății.

De aceea, folosindu‑se de datele tehnico‑științifice sau de experiența confir­mată în timp, se naște o probabilitate foarte ridicată ca și în cazurile deduse judecății să se întâmple la fel. S‑a arătat că prezumțiile au ca temei probabi­litatea^[37], după adagiul praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit, id est, adică pre­zumția se întemeiază pe ceea ce se întâmplă în mod obișnuit^[38]. S‑ar putea spune că prezumțiile de comunicare se întemeiază pe o constantă a comportamentului uman, câtă vreme în mod constant oamenii își verifică cutia poștală pentru cores­pondență, în mod constant rudele sau persoanele care locuiesc cu destinatarul înmânează celui în drept corespondența sau în mod constant persoanele care au obligații de serviciu de a primi corespondența (administratorul clădirii și portarul sau cei care îi înlocuiesc) înmânează citația în momentul în care vine în contact cu destinatarul. Totuși, această constantă a comportamentului uman nu înseamnă altceva decât o nivelare a posibilităților de viață a oamenilor, motiv pentru care prezumția nu poate surprinde toate posibilitățile de viață.

Literații au subliniat că prezumțiile au un spațiu fluctuant^[39] când este vorba despre persoanele și lucrurile exterioare omului, ceea ce în plan juridic ar însemna că „spațiul fluctuant al prezumțiilor” poate să nu se intersecteze cu realitatea, pentru ca e „fluctuant”.

Prezumția are un spațiu al posibilităților destul de larg, care poate scăpa unei aprecieri rezonabile a faptelor, tocmai pentru că are la bază contingența. La momentul pronunțării soluției de deschidere a procedurii adopției, instanța nu are date certe de confirmare a faptului că părintele firesc în mod intenționat nu se înfățișează în persoană pentru a‑și arata consimțământul sau refuzul.

Motivele „temeinice” la care face referire art. 163 alin. (3) lit. g) C. pr. civ. ar putea fi reclamate și probate ulterior pronunțării hotărârii de deschidere a proce­durii adopției, eventual pe calea unei contestații în anulare, câtă vreme confir­marea motivelor temeinice care au împiedicat partea să se înfățișeze are ca efect considerarea că procedura de comunicare nu a fost legal îndeplinită^[40].

În atari condiții, aplicarea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 trebuie să se realizeze cu prudență în situația acestui mod de comunicare a citației, fie prin acordarea mai multor termene de judecată, fie prin efectuarea unor demersuri suplimentare, respectiv a unei noi anchete sociale, a încunoștințării părții prin comunicarea telefonică, potrivit art. 241 alin. (3) C. pr. civ.

În ceea ce privește situația înmânării citației altor persoane care locuiesc cu părintele firesc sau administratorului clădirii și portarului, credem că nu sunt motive care să împiedice aplicarea dispozițiilor de la abuzul de drept, câtă vreme în aceste cazuri sunt destule elemente care să certifice că părintele firesc a luat cunoștință de citație, dat fiind că aceasta este comunicată fie unor persoane apropiate, fie unor persoane ce au obligația să o comunice în momentul întâlnirii destinatarului (administratorul clădirii și portarul sau cei care îi înlocuiesc). Pentru situația în care citația este primită de secretara unei societăți, practica judiciară a reținut că prin natura funcțiilor sale aceasta are ca principală obligație distribuirea corespondenței persoanelor cărora le este adresată^[41]. Pentru a fi onești până la capăt, și în aceste cazuri ne folosim de o prezumție că aceste persoane chiar au comunicat citația. Și art. 165 pct. 1 teza finală C. pr. civ. sugerează acest lucru, dispunând că procedura se socotește îndeplinită la data semnării dovezii de înmânare, semnare atestată de agentul procedural, „indiferent dacă partea a primit sau nu citația ori alt act de procedură personal”. Însă forța acestei prezumții este incom­parabil mai puternică față de cea din situația afișării înștiințării la ușa destina­tarului, „spațiul fluctuant” al prezumției fiind mult mai restrâns, câtă vreme în aceste cazuri comunicarea citației este realizată altor persoane, pe când în cazul afișării înștiințării citația se întoarce la dosar.

În mecanismul tehnic de formare a prezumțiilor, cu cât ai cunoscute mai multe elemente conexe și vecine, cu atât probabilitatea e mai mare ca faptul necu­noscut să fie probat, „spațiul fluctuant” al prezumției restrângându‑se mai mult.

Or, primind citația, persoanele apropiate destinatarului sau celelalte persoane indicate de lege certifică agentului procedural faptul că partea este cunoscută de aceste persoane și locuiește efectiv în acel loc și că doar o conjunctură face ca destinatarul să nu fie prezent la locuință. La aceasta se adaugă obligația de a înmâna citația persoanei la care face referire, situație în care prezumția dobân­dește o forță sporită. Ar mai fi de adăugat o nuanță în aplicarea acestei prezumții de comunicare, anume că și în situația în care citația este primită de o persoană apropiată, dacă instanța are informații din cuprinsul anchetei sociale sau din alte acte de la dosar că părintele firesc locuiește la o adresă necunoscută în străinătate, atunci nu poate opera refuzul abuziv de a consimți la adopție. În cauza Miuți c. României, Curtea europeană de contencios a drepturilor omului a constatat încălcarea, de către autoritățile române, a art. 6 par. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în contextul în care s‑a respins cererea de repunere în termenul de formulare a recursului unei persoane care a motivat că nu a fost citată în Italia în cadrul procesului de divorț, acolo unde avea domiciliul conform cărții sale de identitate emisă de autoritățile ita­liene, deși hotărârea fusese comunicată la domiciliul din România, sub semnătura unui membru al familiei^[42].