Imposibilitatea reevaluării, pe calea recursului în casație, a unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat. Respingerea recursului

• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. c)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 442 alin. (1) și (2)
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1

Prin sentința penală nr. 1180 din 3.09.2021, pronunțată de Judecătoria Pitești, în baza art. 396 alin. (1) și (4) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, faptă prev. de art. 273 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, pe lângă pedeapsa principală, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de expert, pe o perioadă de 2 ani, de la rămânerea definitivă a sentinței.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pe durata executării pedepsei principale, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de expert.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 1 an și 2 luni închisoare, precum și a pedepsei accesorii, iar în temeiul art. 92 alin. (1) C. pen., s-a fixat termen de supraveghere de 2 ani.

(I.C.C.J., s. I pen., decizia nr. 410/RC din 22 septembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului”. (decizia nr. 350/RC/2015 – Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel. (…)Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)” (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Pornind de la aspectele teoretice expuse, în limitele criticilor formulate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpatul A. vizează, în esență, temeinicia deciziei penale recurate și nu chestiuni de legalitate.

Se reține, astfel, că susținerile recurentului inculpat nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală, ci, practic, se solicită o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac. Mai exact, susținerile în sensul că neîncuviințarea tuturor probelor solicitate de inculpat în cursul cercetării judecătorești în primă instanță și în apel echivalează cu o nestudiere a fondului cauzei, respectiv cu o greșită aplicare a legii nu reprezintă critici cu privire la cerințele de tipicitate ale normei de incriminare, ci constituie, în concret, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința dispunerii unei soluții favorabile inculpatului.

Deși recursul în casație este întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în ansamblul lor, motivele tind la reanalizarea împrejurărilor de fapt, în contextul în care recurentul inculpat neagă situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de instanța de apel, susținând că soluția de condamnare este pronunțată pentru o faptă care nu există, întrucât în sarcina sa se putea reține cel mult culpa, ca formă a vinovăției.

Însă, reevaluarea situației de fapt reținută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanța de apel și concordanța cu probele administrate, precum și interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Totodată, Înalta Curte învederează că aprecierea asupra laturii subiective este, de asemenea, atributul exclusiv al instanțelor de fond și nu poate fi cenzurată în calea de atac extraordinară a recursului în casație, presupunând în mod necesar reevaluarea probatoriului.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, sub aspectul situației de fapt, Înalta Curte constată că, în esență, instanța de apel a reținut că, fapta inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de expert desemnat să întocmească expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie în dosarul civil nr. x/2014 al Tribunalului Argeș, cu obiectivul de a stabili linia de hotar dintre comuna Căteasca, Rociu și Suseni, cu intenție, a omis să întocmească și varianta de delimitare administrativ teritorială, conform proceselor-verbale de delimitare întocmite în perioada 1970-1972, în baza Legii nr. 12/1968 și a Ordinului emis în baza aceleiași legi, prezentând instanței de judecată concluzii incomplete și neadevărate, prin raportul de expertiză din data de 15.02.2017, cu toate că a avut la dispoziție documentația necesară (respectiv procesele-verbale de delimitare din perioada 1970-1972, cu schițele de hotar dintre UAT Căteasca și UAT Rociu, procesul-verbal întocmit la 15.09.1971, schița cu descrierea punctelor și liniilor de hotar din 1971), de care nu a ținut cont și pe care nu le-a transpus în raportul de expertiză.

Față de situația de fapt reținută în cauză și pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen.

În aceste coordonate, având în vedere baza factuală reținută în cauză de instanța de apel, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor de tipicitate a infracțiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen.

Referitor la cererea intimatei părți civile UAT Rociu privind obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare, în considerarea soluției conturate privind recursul în casație declarat de inculpat, Înalta Curte constată că aceasta poate fi admisă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 301/A din 22 martie 2022 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor de judecată către intimata parte civilă UAT Rociu în sumă de 4000 RON.

Sursa informației: www.scj.ro.