Imposibilitatea pronunţării unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile. Neimpunerea analizei poziţiilor discordante ale părţilor cu privire la urmarea procedurii prealabile în cazul actelor administrative normative. Recursuri nefondate

• Constituţia României: art. 53
• H.G. nr. 826/2021: art. 1 pct. 33 din Anexa 3
• Legea nr. 55/2020: art. 5 alin. (3) lit. a)
• Legea nr. 55/2020: art. 71 alin. (2)
• Legea nr. 55/2020: art. 75
• Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
• Legea nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. n)
• Legea nr. 554/2004: art. 7
• Legea nr. 554/2004: art. 8
• Legea nr. 60/1991: art. 1 alin. (2)
• NCPC: art. 478 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496

Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantele A. și B. C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Română, între altele, anularea art. 1 pct. 33 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 826 din 05.08.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 928 din 21 februarie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cât privește criticile formulate prin ambele cereri de recurs, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii:

Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii pentru neurmarea procedurii prealabile a plângerii administrative, reținând că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cererii reclamantelor, date fiind dezlegările din decizia CCR nr. 392/2021.

Ambii recurenți critică aceste considerente, apreciind că instanța de fond a respins în mod greșit excepția, analizând-o exclusiv din perspectiva deciziei CCR nr. 392/2021, fără aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a dat o corectă dezlegare excepției anterior menționate, având în vedere că prin decizia CCR nr. 392/2021 s-a reținut în mod expres că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunțarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât actele administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020, cum este și H.G. nr. 826/2021 atacată în cauza de față, nu ar putea fi supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ într-un termen care să asigure exercitarea efectivă a dreptului de acces la justiție.

Față de aceste considerente, instanța de fond a reținut corect că procedura de contestare a hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020 nu implică urmarea procedurii administrative prealabile a plângeri prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurenții-pârâți susțin că, în lipsa intervenției legiuitorului în sensul reglementării unei proceduri specifice acestui tip de hotărâri, conforme cu decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale, rămân aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu va primi aceste susțineri, reținând caracterul obligatoriu al deciziei forului constituțional, care statuează asupra incompatibilității procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu acțiunea în anularea hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020.

Ca atare, nu se mai impune analiza pozițiilor discordante ale părților cu privire la urmarea procedurii prealabile în cazul actelor administrative normative.

Cât privește respingerea excepției lipsei de interes în formularea acțiunii în anulare:

Instanța de fond a respins această excepție, reținând că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind justificată de către reclamante vătămarea efectiv suferită prin emiterea hotărârii de guvern contestate, în condițiile în care A. a fost organizatoarea marșului din 14.08.2021, căreia i-au fost opuse dispozițiile pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 836/2021 referitoare la limitarea numărului de participanți, iar cea de-a doua reclamantă a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea dispozițiilor normative amintite. Astfel, instanța a reținut că reclamantele justifică un interes direct în promovarea acțiunii în anularea actului administrativ normativ.

Prin recursul său, pârâtul Guvernul României critică soluția dată excepției invocând o greșită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, după cum arată recurentul, reclamantele nu ar fi făcut dovada concretă a lezării vreunui drept personal.

Înalta Curte constată că aceste critici ignoră considerentele sentinței recurate, prin care s-au reținut atât existența vătămării cât și interesul în promovarea acțiunii în anulare, bazat pe elemente concrete, respectiv pe calitatea A. de organizatoare a marșului Bucharest Pride, sub imperiul dispozițiilor H.G. nr. 836/2021, precum și pe aplicarea unei sancțiuni contravenționale pentru nerespectarea acestor prevederi normative, sancțiune contravențională atacată de reclamante în dosarul nr. x/2021 Judecătoriei Sectorului 3 București.

Deci, o dovadă concretă a vătămării, precum și a interesului de a acționa a fost făcută în cauză, iar recurentul formulează critici care ignoră situația factuală stabilită de instanța de fond.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la soluția dată excepției lipsei de interes.

Cât privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Instanța de fond, admițând în parte cererea reclamantelor, a anulat în parte dispozițiile art. 1 pct. 33 din Anexa 3 a H.G. nr. 826/2021, respectiv în privința stabilirii numărului maxim de participanți la mitinguri și demonstrații.

Argumentele care susțin sentința recurată sunt, în esență, cele potrivit cărora restricționarea numărului de participanți la mitinguri și demonstrații nu era necesară și nici proporțională cu scopul urmărit. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a procedat la o analiză comparativă a condițiilor de participare la mitinguri și demonstrații, în cazul cărora s-a impus măsura restrictivă atacată, cu cele de la o altă categorie de adunări de persoane, și anume procesiunile religioase.

Constatând că, în cazul celor din urmă, nu s-a limitat numărul de participanți, instanța a conchis că emitentul actului a apreciat greșit că o astfel de măsură (a limitării la 500 de persoane a participării la anumite categorii de adunări publice) răspunde unei nevoi sociale imperioase, câtă vreme lipsește justificarea obiectivă pentru tratamentul diferit aplicat diferitelor tipuri de manifestații publice.

În baza acestor considerente, a reținut încălcarea nepermisă a dreptului la liberă exprimare și a dreptului la libertatea întrunirilor.

Prin ambele cereri de recurs sunt criticate aceste considerente de fond, recurenții arătând că măsura restrictivă a limitării numărului de participanți la mitinguri și demonstrații a fost adoptată în limitele prevăzute de norma superioară, respectiv de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție pentru aplicarea unor restrângeri exercițiului drepturilor fundamentale, ingerința fiind prevăzută de lege, urmărind un scop legitim – apărării sănătății publice și fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit.

Înalta Curte constată că parte din aceste critici exced considerentelor care au condus la admiterea în parte a acțiunii în anulare.

Astfel, singura condiție considerată neîndeplinită în cazul restricționării de drepturi analizate a fost aceea a caracterului necesar și proporțional al măsurii. Ca atare, vor fi analizate criticile recurenților care combat aceste considerente.

Recurenții arată că situațiile analizate – mitinguri/demonstrații versus procesiuni religioase – nu sunt similare și, drept urmare, este greșită analiza comparativă întreprinsă de judecătorul fondului.

O astfel de critică nu-și găsește suportul în prevederile de referință, de rang superior cuprinse în art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2000, care, reglementând măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc, se referă la restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării atât a mitingurilor și demonstrațiilor, cât și a procesiunilor, punând deci în aceeași categorie cele trei tipuri de manifestații publice.

Prin recursul declarat de pârâtul Guvernul României s-a arătat și că ar exista o diferență de reglementare a acestor manifestații publice potrivit Legii nr. 60/1991, manifestațiile religioase, spre deosebire de mitinguri și demonstrații, nefiind supuse declarării, în prealabil.

Intimatele-reclamante au cerut ca aceste susțineri să nu fie analizate întrucât reprezintă apărări noi, ce nu au fost expuse în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că argumentele menționate, ca și cele invocate de recurentul-intervenient, în sensul că în cazul procesiunilor religioase a fost impusă o limitare indirectă a numărului de participanți, nu reprezintă mijloace de apărare noi, în sensul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care să fie inadmisibile în recurs. Pârâții au susținut încă de la fond că între diversele tipuri de manifestații publice există diferențe care ar împiedica o analiză comparativă a limitărilor impuse.

Prin urmare, susținerile nuanțate din recurs nu reprezintă mijloace de apărare noi, urmând a fi analizate, pe fondul lor.

Astfel, Înalta Curte constată că elementul de diferențiere constând în impunerea obligației legale de declarare nu operează dat fiind că, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, și procesiunile sunt supuse declarării în prealabil.

Este adevărat că, potrivit art. 3 din aceeași lege, nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie, între altele, manifestările religioase, însă textul trebuie înțeles ca referindu-se la alte tipuri de manifestări religioase decât procesiunile, menționate explicit în art. 1 alin. (2).

De altfel, acest element (declararea în prealabil a manifestației publice) nu este apt să justifice diferența de tratament, respectiv limitarea numărului de participanți în cazul mitingurilor și demonstrațiilor în condițiile în care pentru procesiunile religioase nu s-a impus o astfel de limitare.

S-a mai arătat de către recurenții-pârâți că adunările publice cu caracter religios au fost supuse unor reglementări specifice adoptate prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne, în conformitate cu art. 75 și art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. Se constată, însă, că ordinul comun adoptat de cele două autorități, respectiv Ordinul nr. 1103/95/2020, nu conține o dispoziție similară de limitare a numărului de participanți.

S-a arătat de către recurenți că prin impunerea distanțării (de 1,5 m între participanți), ordinul asigură în mod indirect o limitare a numărului de persoane participante la adunările cu caracter religios.

Însă, această așa-zisă limitare indirectă nu este aptă să producă aceleași efecte cu limitarea directă și expresă aplicabilă mitingurilor și demonstrațiilor potrivit art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/2021.

Au mai arătat recurenții că ar fi fost supuse comparației activități diferite (ca durată, frecvență și natură), la care participă grupuri populaționale diferite.

Însă, nici aceste argumente nu sunt pertinente în chestiunea litigioasă disputată întrucât nici procesiunile religuioase nu sunt evenimente statice, așa cum susțin recurenții. Alte elemente concrete de diferență nu au fost invocate, iar natura activității sau grupul populațional căruia îi este destinată sunt nerelevante.

Limitarea numărului de participanți, în situația în care ar fi fost apreciată a fi o măsură care răspunde interesului de apărare a sănătății publice, ar fi trebuit să se aplice în mod nediferențiat celor trei tipuri de manifestații puplice, care intră în aceași categorie prevăzută de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020.

În concluzie, niciuna dintre apărările formulate de către recurenții-pârâți nu justifică tratamentul diferit anterior arătat.

Fără a pune la îndoială că măsura a urmărit satisfacerea unui interes public legitim, se constată că motivul anulării l-a reprezentat lipsa caracterului necesar și neproporționalitatea limitării în cazul mitingurilor și demonstrațiilor, concluzia fiind justificată de analiza comparativă cu situația procesiunilor religioase.

Cât privește criticile recurentului-pârât Guvernul României circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.:

Recurentul a apreciat că, prin soluția de fond pronunțată, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, apreciind asupra oportunității măsurii atacate, într-un caz care nu se înscrie în definiția excesului de putere.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, analiza instanței de fond s-a înscris în limitele controlului judecătoresc asupra actului administrativ din perspectiva excesului de putere definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice (…) prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Cât privește criticile recurentului-pârât Guvernul României circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acestea sunt nefondate, judecătorul fondului nemărginindu-se la preluarea argumentelor reclamantelor, cu ignorarea apărărilor pârâtului, așa cum se susține prin recurs, ci dezvoltând în mod articulat propriul raționament logico-juridic asupra disputei deduse judecății.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.