Hotărârea CEDO din 22 iulie 2019 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 56.280/07)

29 ian. 2020
Vizualizari: 4163
Hotărârea CEDO din 23 iulie 2019 în Cauza T. împotriva României

 

Dreptul intern relevant

Art. 15 din vechiul Cod de procedură penală (vezi art. 20 NCPP)

„(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizareˮ.

Art. 19 din vechiul Cod de procedură penală (vezi art. 27 NCPP)

„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.

(2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

(3) De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă.

(4) Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivăˮ.

Art. 122 din vechiul Cod penal (vezi art. 154 NCP)

„Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: […]

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

(…)

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiuniiˮ.

 

În M. Of. nr. 49 din 23 ianuarie 2020, s-a publicat Hotărârea CEDO din 22 iulie 2019 în Cauza T. împotriva României.

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri:

(…)

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

II. Dreptul intern relevant

1. Prevederile relevante privind privarea de libertate în mod nelegal din Codul de procedură penală al României sunt formulate după cum urmează:

Art. 15 din vechiul Cod de procedură penală (vezi art. 20 NCPP)

„(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizareˮ.

Art. 19 din vechiul Cod de procedură penală (vezi art. 27 NCPP)

„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.

(2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

(3) De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă.

(4) Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivăˮ.

Art. 122 din vechiul Cod penal (vezi art. 154 NCP)

„Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: […]

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

(…)

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiuniiˮ.

(…)

ÎN DREPT

(…)

B. Cu privire la fond

(…)

2. Motivarea Curții

a) Asistența juridică acordată reclamantului în cursul primelor audieri [art. 6 §1 și §3 lit. c) din Convenție]

(i) Principii generale

38. Curtea reamintește că dreptul oricărei persoane acuzate de o infracțiune de a fi asistată efectiv de un avocat, desemnat din oficiu în caz de necesitate, astfel cum este garantat la art. 6 §3 lit. c), reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale procesului echitabil [a se vedea Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, pct. 51, CEDO 2008; Dvorski împotriva Croației (MC), nr. 25.703/11, pct. 76, CEDO 2015]. Accesul prompt la un avocat constituie o contrapondere importantă pentru vulnerabilitatea suspecților reținuți de poliție, oferă o garanție fundamentală împotriva constrângerii și relelor tratamente aplicate suspecților de către poliție și contribuie la prevenirea erorilor judiciare și la îndeplinirea scopurilor art. 6, în special egalitatea armelor între acuzat și organele de cercetare sau de urmărire penală [a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 53-54, și Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50.541/08 și alte 3, pct. 255, CEDO 2016].

39. Art. 6 §3 lit. c) nu asigură un drept autonom, ci trebuie să fie citit și interpretat prin prisma mai amplei cerințe privind caracterul echitabil al procesului penal, privit în ansamblu, astfel cum este garantat de art. 6 §1 din Convenție. În special, respectarea cerințelor unui proces echitabil se examinează de la caz la caz, având în vedere mersul procedurii în ansamblu, nu pe baza examinării izolate a unui anumit aspect sau a unui anumit incident, cu toate că nu este exclus ca un anumit factor să fie atât de decisiv astfel încât să permită stabilirea caracterului echitabil al procesului într-o fază incipientă a procedurii (a se vedea Ibrahim și alții, citată anterior, pct. 250 și 251). Art. 6 §3 lit. c) lasă statelor contractante libertatea să aleagă mijloacele pentru a se asigura că acesta este garantat în sistemele lor judiciare, sarcina Curții fiind doar de a stabili dacă metoda pe care au ales-o este conformă cu cerințele unui proces echitabil [a se vedea Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21.980/04, pct. 113, CEDO 2017 (extrase), și Salduz, citată anterior, pct. 51].

40. Pentru început, Curtea subliniază că faza de urmărire penală poate prezenta o importanță deosebită pentru pregătirea procesului penal, întrucât probele obținute în această fază determină cadrul în care infracțiunea imputată va fi examinată în cursul procesului (a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 54). De asemenea, subliniază faptul că unei persoane acuzate de o infracțiune ar trebui să i se dea posibilitatea, încă din această fază, să recurgă la un apărător ales (a se vedea Dvorski, citată anterior, pct. 108; a se vedea, de asemenea, Martin împotriva Estoniei, nr. 35.985/09, pct. 90 și 93, 30 mai 2013).

(ii) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză

41. Prezenta cauză are ca obiect o situație în care reclamantul a beneficiat de acces la un avocat încă de la prima sa audiere, însă – potrivit plângerii sale – nu la un avocat ales de el. În plus, avocatul desemnat din oficiu al reclamantului îi reprezenta deja pe doi coinculpați, P.A. și F.D., ale căror interese erau în conflict cu ale sale (a se vedea supra, pct. 10).

42. Părțile nu sunt de acord cu privire la chestiunea dacă reclamantul a solicitat să fie asistat de un avocat ales în cursul primelor două sesiuni de audiere, respectiv la 14 și 15 iulie 2003.

43. În acest sens, Curtea observă că nu există nicio probă la dosar care să coroboreze susținerile reclamantului că ar fi cerut să fie asistat de un avocat ales și că cererea sa ar fi fost ignorată (a se vedea supra, pct. 13). Prin urmare, Curtea respinge capătul de cerere al reclamantului potrivit căruia ar fi fost împiedicat să fie reprezentat de un avocat ales la oricare din primele două audieri.

44. Reclamantul se plânge și de faptul că avocatul din oficiu care îi fusese desemnat în cursul primelor două audieri îi reprezenta deja pe alți doi suspecți, care au dat declarații în defavoarea sa. În opinia sa, o asemenea asistență juridică nu putea fi considerată eficientă. Prin urmare, Curtea va încerca să stabilească dacă această circumstanță specifică a afectat caracterul eficient al asistenței juridice acordate reclamantului.

45. În această privință, Curtea reiterează că un stat nu poate fi tras la răspundere pentru fiecare deficiență din partea unui avocat desemnat în vederea asigurării asistenței juridice. Autoritățile naționale sunt obligate să intervină doar atunci când faptul că un apărător desemnat din oficiu nu asigură o reprezentare eficientă este evident sau le este adus la cunoștință pe altă cale (a se vedea Czekalla împotriva Portugaliei, nr. 38.830/97, pct. 60, CEDO 2002-VIII; Pavlenko împotriva Rusiei, nr. 42.371/02, pct. 99, 1 aprilie 2010; Mihai Moldoveanu împotriva României, nr. 4.238/03, pct. 73-75, 19 iunie 2012, și Janyr împotriva Republicii Cehe, nr. 42.937/08, pct. 68, 31 octombrie 2013).

46. În unele cauze, reclamanții au formulat o anumită plângere privind comportamentul avocatului lor desemnat de instanță, de exemplu, în Jemeljanovs împotriva Letoniei (6 octombrie 2016, nr. 37.364/05) și Gabrielyan împotriva Armeniei (10 aprilie 2012, nr. 8.088/05), în care reclamanții s-au plâns că avocatul desemnat de instanță a fost pasiv sau într-un fel sau altul nu le-a apărat cauza în mod corespunzător. Cu toate acestea, chiar și în absența unei plângeri din partea unui reclamant, autoritățile naționale nu sunt exonerate de obligația de a garanta acuzatului o asistență juridică eficientă (a se vedea Mihai Moldoveanu, citată anterior, pct. 75).

47. Curtea constată că în prezenta cauză reclamantul, asistat de un avocat ales după 15 iulie 2003 (a se vedea supra, pct. 14), a participat activ la toate fazele procesului penal. Totuși, acesta, în nicio fază a procesului penal în fața instanțelor naționale, nu a formulat vreo plângere cu privire la caracterul eficient al asistenței juridice asigurate de avocatul desemnat din oficiu pe motiv că acesta din urmă îi asistase pe coinculpații cu care se afla în conflict de interese.

48. În plus, Curtea nu observă nicio neregulă în modul în care reclamantul a fost reprezentat de avocatul desemnat din oficiu în cursul primelor două audieri. Curtea acordă o importanță decisivă faptului că, în acea perioadă, de la reclamant nu s-a obținut nicio mărturie care să poată fi folosită împotriva sa și să fie depusă la dosar. În acest sens, Curtea observă că în primele două declarații, din 14 și, respectiv, 15 iulie 2003, date în absența unui avocat ales, reclamantul nu a recunoscut săvârșirea niciunei infracțiuni (a se vedea supra, pct. 10). De asemenea, reclamantul nu a susținut în mod personal, în fața Curții, că instanțele naționale dispuneau de probe prezentate în acea perioadă și folosite la proces pentru a se obține condamnarea sa (a se vedea, mutatis mutandis, Simeonovi, citată anterior, pct. 136).

49. În lumina acestor constatări, Curtea consideră că, în ansamblu, caracterul echitabil al procesului penal îndreptat împotriva reclamantului nu a fost iremediabil prejudiciat de faptul că la primele două audieri acesta a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu care, în același timp, îi asistase pe alți doi coinculpați.

50. În consecință, nu a fost încălcat art. 6 §1 coroborat cu art. 6 §3 lit. c) din Convenție.

b) Folosirea declarațiilor neverificate ale martorilor ca temei pentru condamnarea reclamantului [art. 6 §1 și §3 lit. d) din Convenție] 

(i) Principii generale

51. Curtea reiterează faptul că garanțiile de la art. 6 §3 lit. d) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la §1 din această dispoziție, care trebuie să fie luate în considerare în cadrul oricărei aprecieri a caracterului echitabil al procesului. Conform jurisprudenței Curții, folosirea ca probe a unor declarații obținute în fazele de cercetare penală și cercetare judecătorească nu contravine, în sine, dispozițiilor citate anterior, cu condiția să fi fost respectat dreptul la apărare (a se vedea Saidi împotriva Franței, 20 septembrie 1993, pct. 43, seria A, nr. 261-C). În principiu, aceste norme impun ca inculpatului să i se acorde o ocazie adecvată și corespunzătoare de a contesta și interoga un martor al acuzării, fie atunci când acesta face declarații, fie într-o etapă ulterioară a procesului [a se vedea Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26.766/05 și 22.228/06, pct. 118, CEDO 2011].

52. Al-Khawaja și Tahery (citată anterior, pct. 119-147), Marea Cameră a clarificat principiile care trebuie aplicate atunci când un martor nu participă la un proces public. Aceste principii pot fi rezumate după cum urmează (a se vedea, de asemenea, Boyets împotriva Ucrainei, nr. 20.963/08, pct. 75, 30 ianuarie 2018):

i) Curtea ar trebui să examineze mai întâi întrebarea preliminară dacă a existat un motiv întemeiat pentru a admite declarația unui martor absent, având în vedere că martorii ar trebui, ca regulă generală, să dea declarații în cursul procesului și că ar trebui depuse toate eforturile rezonabile pentru a asigura prezența acestora;

ii) motivele tipice pentru a nu se înfățișa sunt, precum în Cauza Al-Khawaja și Tahery (citată anterior), decesul martorului sau teama de represalii. Există însă și alte motive întemeiate pentru care un martor nu poate participa la proces;

Hotărârea CEDO din 22 iulie 2019 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 56.280/07) was last modified: ianuarie 29th, 2020 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.