Hotărârea CEDO din 22 iulie 2019 în Cauza T. împotriva României (Cererea nr. 56.280/07)

iii) în cazul în care un martor nu a fost audiat într-o fază anterioară a procesului, admiterea unei declarații a martorului în locul declarației date personal la proces trebuie să fie o măsură de ultimă instanță;

iv) admiterea ca probă a declarațiilor unor martori absenți are ca rezultat un potențial dezavantaj pentru inculpat, care, în principiu, în cadrul unui proces penal ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele în defavoarea sa. În special, acesta ar trebui să aibă posibilitatea de a verifica veracitatea și fiabilitatea declarațiilor date de martori, prin examinarea orală a acestora în prezența lui, fie în momentul în care martorul dă declarația, fie într-o fază ulterioară a procesului;

v) în conformitate cu regula „temei unic sau decisiv”, în cazul în care condamnarea unui inculpat are ca temei unic sau principal declarații date de martori cărora inculpatul nu poate să le pună întrebări în nicio fază a procesului, dreptul lui la apărare este restrâns în mod nejustificat;

vi) în acest context, termenul „decisiv(ă)” trebuie interpretat într-un sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanță sau importanță încât este în măsură să determine soluția cauzei. În cazul în care declarația neverificată dată de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă coroborante, aprecierea caracterului său decisiv depinde de forța probatorie a celorlalte mijloace de probă: cu cât aceasta va fi mai mare, cu atât mai puțin declarația dată de martorul absent va putea fi considerată decisivă;

vii) cu toate acestea, întrucât art. 6 §3 din Convenție ar trebui interpretat în contextul unei examinări globale a caracterului echitabil al procesului, regula „temei unic sau decisiv” nu ar trebui să se aplice în mod rigid;

viii) atunci când o declarație mijlocită reprezintă proba unică sau decisivă împotriva inculpatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 §1. În același timp, atunci când o condamnare are ca temei unic sau decisiv declarațiile unor martori absenți, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, ar reprezenta un factor important de luat în considerare un factor care necesită măsuri suficiente de contrabalansare, inclusiv garanții procedurale solide. Întrebarea care se pune în fiecare dintre cauze este dacă există suficiente măsuri de contrabalansare, inclusiv măsuri care dau posibilitatea realizării unei aprecieri corecte și echitabile a fiabilității probei respective. Astfel ar fi posibil ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ținând seama de importanța ei în cauză.

53.  Aceste principii au fost clarificate în Schatschaschwili împotriva Germaniei [(MC), nr. 9.154/10, pct. 110-131, CEDO 2015], în care Marea Cameră a confirmat că lipsa unui motiv întemeiat pentru ca un martor să nu se înfățișeze nu poate fi hotărâtor, în sine, pentru lipsa caracterului echitabil al unui proces, deși a rămas un factor foarte important care trebuie pus în balanță în momentul evaluării caracterului echitabil în ansamblu și unul care ar putea înclina balanța în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 §1 și §3 lit. d). În plus, având în vedere că preocuparea sa principală era aceea de a stabili dacă procesul a fost echitabil în ansamblu, Curtea ar trebui să verifice nu doar existența unui număr suficient de măsuri de contrabalansare în cauzele în care declarația martorului absent a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului, ci și în cauzele în care aceasta a considerat că nu este clar dacă proba respectivă a fost unică sau decisivă, dar, cu toate acestea, a fost convinsă că avea o pondere mare și admiterea sa ar fi dezavantajat apărarea. Amploarea măsurilor de contrabalansare necesare pentru ca un proces să fie considerat echitabil ar depinde de ponderea declarației martorului absent. Cu cât este mai importantă declarația respectivă, cu atât mai mare este importanța măsurilor de contrabalansare pentru ca procesul în ansamblu să fie considerat echitabil (a se vedea, de asemenea, Boyets, citată anterior, pct. 76, și Valdhuter împotriva României, nr. 70.792/10, pct. 45, 27 iunie 2017).

(ii) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză

c) Cu privire la existența unui motiv întemeiat pentru ca martorul F.D. să nu se înfățișeze la proces

54. Întrebarea preliminară pe care trebuie să o analizeze Curtea este dacă a existat un motiv întemeiat pentru admiterea ca probă a declarației date de martorul F.D. în faza de urmărire penală, fără ascultarea acestuia în cursul procesului reclamantului.

55. În cauzele având ca obiect absența unui martor deoarece acesta sau aceasta era de negăsit, Curtea impune ca instanța de fond să fi făcut toate eforturile posibile pentru a asigura prezența martorului. Instanța trebuie să îl caute intens pe martor cu ajutorul autorităților naționale, inclusiv al poliției, și trebuie, de regulă, să recurgă la asistență juridică internațională în cazurile în care martorul are domiciliul în străinătate și sunt disponibile astfel de mecanisme. Acest lucru implică o examinare atentă de către instanțele naționale a motivelor oferite pentru imposibilitatea martorului de a se înfățișa la proces, având în vedere situația specifică a fiecărui martor (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 120-122).

56. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că, în pofida cererilor repetate ale reclamantului de a fi confruntat cu F.D., instanțele naționale nu au făcut niciun efort pentru a asigura prezența acestuia la proces și nici nu au motivat absența acestuia (a se vedea supra, pct. 20 și 25). În plus, nu există nicio probă care să arate că F.D. a fost chemat să dea depoziții în cadrul procesului reclamantului și că a refuzat pentru un motiv oarecare. Prin urmare, Curtea nu poate concluziona că a existat un motiv întemeiat pentru absența lui F.D. sau că instanța de fond a depus toate eforturile rezonabile pentru a asigura prezența lui F.D la proces.

57. Însă lipsa unui motiv întemeiat pentru ca martorul F.D. să nu se înfățișeze la procesul reclamantului putea în sine să nu fie hotărâtoare pentru caracterul inechitabil al unui proces penal, deși este un factor foarte important ce trebuie pus în balanță în cadrul evaluării caracterului echitabil în ansamblu al unui proces.

Cu privire la chestiunea dacă declarația martorului absent F.D. a fost „temeiul unic sau decisiv” pentru condamnarea reclamantului

58. Cu privire la a doua etapă a criteriului Al-Khawaja, respectiv chestiunea dacă depoziția unui martor absent a cărui declarație a fost admisă ca probă a fost temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea inculpatului, Curtea observă că în hotărârile instanțelor naționale se menționa declarația făcută de martorul F.D. în faza de urmărire penală printre probele care susțineau vinovăția reclamantului fără nicio evaluare a chestiunii dacă condamnarea reclamantului era întemeiată în proporție decisivă pe declarația acestui martor (a se vedea supra, pct. 23). Prin urmare, Curtea trebuie să facă propria apreciere a ponderii depoziției date de martorul absent, având în vedere celelalte probe în defavoarea inculpatului disponibile (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 124 și 143; Poletan și Azirovik împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26.711/10, 32.786/10 și 34.278/10, pct. 88, 12 mai 2016).

59. În acest sens, Curtea constată că vinovăția reclamantului fusese stabilită pe baza declarației martorului F.D., a coinculpatului P.A. și a investigatorului sub acoperire I.I. (a se vedea supra, pct. 22 și 26).

60. Având în vedere probele pe care s-a întemeiat condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de trafic de droguri, Curtea consideră că, deși declarația martorului F.D. se poate să nu fi fost temeiul unic sau decisiv al condamnării reclamantului, este evident că aceasta a avut o pondere importantă în stabilirea vinovăției sale (a se vedea jurisprudența citată la pct. 53 supra).

(x) Cu privire la existența „măsurilor de contrabalansare” suficiente pentru a compensa dezavantajele cu care s-a confruntat apărarea

61. În ultimul rând, Curtea va examina dacă au existat suficiente măsuri de contrabalansare, inclusiv măsuri care să permită să se efectueze o apreciere echitabilă și adecvată a fiabilității declarației martorului absent. Următoarele elemente sunt relevante în acest context: a) dacă instanța de fond a examinat cu precauție declarația neverificată a unui martor absent; b) dacă instanțele naționale au făcut o motivare detaliată; c) dacă există probe coroborante în susținerea declarațiilor neverificate ale martorului; d) dacă reclamantul sau apărătorul său a avut posibilitatea de a pune întrebări martorului în faza de urmărire penală; e) dacă apărarea a avut posibilitatea să pună propriile întrebări martorului în mod indirect în cursul procesului; f) dacă inculpatul a avut posibilitatea să prezinte propria versiune a evenimentelor și să pună la îndoială credibilitatea martorului absent (a se vedea Schatschaschwili, citată anterior, pct. 125-131).

62. Cu privire la administrarea de către instanțele naționale a declarației martorului absent F.D., Curtea constată că în hotărârile acestora nu există nicio mențiune că ar fi abordat, cu precauție deosebită, declarația sa din faza de urmărire penală. Hotărârile instanțelor nu conțin nicio menționare a faptului că erau conștiente de valoarea probatorie redusă a declarației neverificate a martorului (a se vedea, a contrario, Brzuszczynski împotriva Poloniei, nr. 23.789/09, pct. 85-86, 17 septembrie 2013; Ben Moumen împotriva Italiei, nr. 3.977/13, pct. 58, 23 iunie 2016). Dimpotrivă, declarația martorului neverificat a fost inclusă printre alte probe în susținerea vinovăției reclamantului, fără nicio apreciere a credibilității ei. Prin urmare, Curtea consideră că instanțele naționale au omis să examineze cu atenție fiabilitatea declarației martorului absent.

63. De asemenea, Curtea constată că condamnarea reclamantului s-a întemeiat, de asemenea, pe declarațiile investigatorului sub acoperire I.I. În această privință, Curtea observă că I.I. a dat declarații în defavoarea reclamantului doar în faza de urmărire penală. La audierea sa în fața instanței de fond, aceasta a făcut referire doar la activitatea infracțională desfășurată de celălalt inculpat. Deși aceasta nu a făcut nicio declarație în care să îl implice pe reclamant în traficul de droguri, nici judecătorul, nici procurorul nu i-au pus întrebări suplimentare pentru a clarifica rolul reclamantului în infracțiuni (a se vedea supra, pct. 19). Nu există nicio probă la dosar că aceasta a fost audiată din nou în fața instanțelor de apel.

64. În plus, contrar susținerilor Guvernului (a se vedea supra, pct. 34), declarațiile martorilor F.D. și I.I. nu erau susținute de nicio probă concretă. Nici organele de urmărire penală, nici instanțele nu au făcut trimitere la droguri găsite la domiciliul reclamantului, unde se susținea că reclamantul își desfășura activitățile ilegale de depozitare și ambalare a drogurilor. În acest sens, Curtea constată că autoritățile naționale nu au făcut trimitere la nicio percheziție efectuată la domiciliul reclamantului.

65. În ceea ce privește declarațiile date în ședință publică de P.A., coinculpat (a se vedea supra, pct. 18), Curtea subliniază că poate fi necesară o cercetare mai aprofundată pentru aprecierea acestor declarații, întrucât situația în care se află complicii atunci când depun mărturie este diferită de cea a martorilor obișnuiți. Aceștia depun mărturie în absența jurământului, adică fără afirmarea adevărului declarațiilor lor care i-ar putea face pasibili de pedeapsă pentru mărturie mincinoasă pentru că în mod intenționat au dat declarații false (a se vedea Vladimir Romanov împotriva Rusiei, nr. 41.461/02, pct. 102, 24 iulie 2008).

66. În ceea ce privește măsurile procedurale luate pentru a compensa lipsa posibilității de a pune întrebări martorului absent la proces, Curtea observă că o confruntare a avut loc între reclamant și martorul F.D. în cursul fazei de urmărire penală (a se vedea supra, pct. 15). Cu toate acestea, în circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că această confruntare într-o fază incipientă a procesului era insuficientă, de una singură, pentru a compensa lipsa posibilității oferite reclamantului de a pune direct, la proces, întrebări acestui martor. În plus, reclamantului nici măcar nu i s-a dat posibilitatea, în faza de judecată, să pună în mod indirect propriile întrebări martorului. În cele din urmă, deși reclamantul a putut să prezinte propria versiune asupra faptelor și să pună la îndoială credibilitatea declarației martorului absent, instanța de fond nu a reușit să aprecieze efectiv fiabilitatea acesteia (a se vedea supra, pct. 63). Prin urmare, nici acest element nu a fost contrabalansat.

Concluzie

67. Având în vedere lipsa unui motiv întemeiat pentru ca martorul absent să nu se înfățișeze, insuficiența probelor suplimentare în defavoarea inculpatului și a garanțiilor procedurale care să contrabalanseze absența martorului F.D. din faza de judecată a procesului reclamantului, Curtea constată că procesul penal, privit în ansamblu, a devenit inechitabil prin admiterea ca probă a declarației date în faza de urmărire penală de martorul absent F.D.

68. În consecință, au fost încălcate art. 6 §1 și art. 6 §3 lit. d) din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 §1 din Convenție

69. Invocând art. 5§1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 3-10 iulie 2007, deși instanța a dispus punerea sa în libertate în data de 3 iulie 2007. Reclamantul a invocat art. 5 §1 din Convenție , ale cărui dispoziții relevante prevăd următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;”.

(…)

2. Motivarea Curții

73. Curtea reamintește că obiectul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este să permită autorităților naționale să soluționeze acuzațiile referitoare la încălcarea unui drept prevăzut de Convenție și, dacă este cazul, să acorde reparații înainte ca acele acuzații să fie înaintate Curții [a se vedea Azinas împotriva Ciprului (MC), nr. 56.679/00, pct. 38, CEDO 2004-III; și Kudla împotriva Poloniei (MC) nr. 30.210/96, pct. 152, CEDO 2000-XI].

74. Cu privire la faptele prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul nu a depus plângere la instanțele interne privind privarea sa de libertate în mod nelegal.

75. Curtea mai observă că Guvernul a prezentat exemple din jurisprudența instanțelor naționale din care reiese că au fost admise diverse acțiuni în despăgubire pentru privarea de libertate în mod nelegal, acțiuni care au fost introduse de persoane aflate într-o situație similară cu cea a reclamantului. În plus, Curtea a constatat deja în cauzele Dragomir (citată anterior, pct. 24-31) și Huțanu împotriva României [(dec.), nr. 50.858/09, pct. 26-28, 3 februarie 2015] că părțile interesate avuseseră la dispoziție căi de atac eficiente pentru a se plânge de privarea de libertate în mod nelegal.

76. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună la autorități plângere privind privarea sa de libertate în mod nelegal.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 §1 și §4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenției

77. În fine, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenție, de un caz de rele tratamente din data de 14 iulie 2003, iar în temeiul art. 8, de pretinsele restrângeri aduse vizitelor membrilor familiei, precum și trimiterii și primirii corespondenței în perioada în care s-a aflat în arestul Inspectoratului de Poliție București. Curtea observă că aceste capete de cerere se referă la chestiuni care ar fi putut fi invocate în fața instanțelor naționale. Nefăcând acest lucru, reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne.

78. Reclamantul a mai formulat, în temeiul art. 5§1 din Convenție, o serie de capete de cerere privind reținerea sa și arestarea preventivă. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat odată cu adoptarea Hotărârii din 4 octombrie 2005, adică cu mai mult de 6 luni înainte de depunerea prezentei cereri la 12 decembrie 2007. Așadar, aceste capete de cerere au fost introduse tardiv.

 (…)

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

79. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A. Prejudiciu

80. Reclamantul a solicitat 20.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

81. Guvernul a considerat excesivă această sumă și a solicitat Curții să declare că simpla recunoaștere a unei încălcări a drepturilor reclamantului constituie în sine o reparație echitabilă.

82. Având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțând-se în echitate, Curtea îi acordă reclamantului, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, 2.400 EUR plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

84. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.