Gestiunea mijloacelor materiale de probă în cursul urmăririi penale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O unitate de parchet din țară a ridicat problema gestionării corpurilor delicte și a celorlalte mijloace materiale de probă din dosarele finalizate cu soluții de netrimitere în judecată și aflate în arhiva parchetelor.

Mai exact, se solicită lămuriri în anumite cazuri particulare, respectiv atunci când prin soluția pe fond nu s-a dispus și cu privire la corpurile delicte sau, deși s-a dispus restituirea, destinatarul nu poate fi găsit/refuză primirea ori în situația celorlalte mijloace materiale de probă ce nu fac obiectul restituirii/confiscării.

1. Mijloacele materiale de probă

Intră în această categorie:

a) Obiectele ce conțin/poartă urme ale faptelor investigate, din perspectivă criminalistică;

b) Obiectele menționate în conținutul dispozițiilor art. 112 alin. (1) a)-b) din Codul penal^[1] (în continuare C.pen.). Acestea sunt în esență corpurile delicte în accepțiunea art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.);

c) Obiectele menționate în conținutul dispozițiilor art. 112 alin. (1) c)-e) C.pen.^[2]. Deși nu sunt evidențiate de lege în categoria expresă a corpurilor delicte, prin semnificația și prin efectele comune cu acestea le putem considera ca asimilate corpurilor delicte.

Fără a intra în categoria mijloacelor materiale de probă, există și alte bunuri ce pot fi ridicate pe parcursul anchetei și rămân atașate dosarului:

– bunurile aparținând suspectului/inculpatului/persoanei civilmente responsabile, sechestrate în vederea recuperării pagubei sau a asigurării executării cheltuielilor judiciare;

– bunurile aparținând suspectului/inculpatului, sechestrate în scopul asigurării executării pedepsei amenzii;

– bunurile aparținând suspectului/inculpatului/altor persoane care le posedă, sechestrate în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării extinse.

Nu voi intra în detalii legate de gestionarea acestora pe parcursul sau după finalizarea anchetei, întrucât acestea nu ridică probleme deosebite.

2. Ridicarea de mijloace materiale de probă

Există mai multe procedee probatorii în baza cărora aceste categorii de obiecte, relevante pentru o cauză penală, ajung să fie atașate dosarului. De notorietate în acest sens este procedura cercetării la fața locului, legea procesuală făcând referire la obligația organului de urmărire penală de a descrie obiectele ridicate [art. 195 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.]. Poate sursa cea mai frecventă de ”încărcare” a dosarelor penale cu mijloace materiale de probă (în accepțiunea lărgită a termenului) o reprezintă procedeul ridicării de obiecte și înscrisuri, în sensul dispozițiile art. 169-171 C.pr.pen. O a treia modalitate în acest sens este reprezentată de procedeul percheziției, fie că e vorba de percheziție domiciliară/sediu persoană juridică, a unui vehicul sau corporală.

3. Gestionarea mijloacelor materiale de probă pe parcursul derulării cercetărilor

În principiu, în măsura în care au fost ridicate de procuror, mai ales în cadrul dosarelor penale în care urmărirea penală se desfășoară în mod obligatoriu de procuror, toate mijloacele materiale de probă se păstrează la sediul unității de parchet. Potrivit legii, în această etapă există situații în care bunurile se restituie persoanelor îndreptățite (art. 255 C.pr.pen.^[3]).

Procedura de evidențiere și de păstrare a acestor obiecte este detaliată la nivelul Regulamentului de ordine interioară al parchetelor^[4] (art. 181-art. 187).

Trebuie punctat aici un fapt: în măsura în care volumul și caracteristicile acestora permit, acestea sunt atașate direct la dosarul cauzei^[5]. Altfel, se păstrează în camera de corpuri delicte.

4. Măsuri procedurale cu privire la mijloacele materiale de probă la finalizarea cercetărilor

Există particularități în funcție de soluția adoptată.

A. Dacă se adoptă o soluție de trimitere în judecată (rechizitoriu sau acord de recunoaștere a vinovăției), atunci dosarul cauzei se înaintează instanței sesizate în acest sens [art. 329 alin. (2), respectiv art. 483 alin. (1) C.pr.pen.]. Semnificația acestor dispoziții este în sensul că toate mijloacele materiale de probă administrate în acea cauză în cursul urmăririi penale vor însoți dosarul la instanță, iar dispozițiile din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, art. 188) detaliază modul de derulare a acestei proceduri. Totodată, și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești^[6] prevede că, odată cu învestirea instanțelor printr-un act de sesizare, documentele și înscrisurile care nu pot fi atașate la dosar, precum și obiectele ce servesc ca mijloc de probă vor fi predate direct grefierului șef secție, respectiv grefierului-șef [art. 94 alin. (1) și (14)].

B. Dacă se adoptă soluție de netrimitere în judecată – clasare sau renunțare la urmărire penală –, procurorul este obligat să dispună una dintre următoarele soluții complementare cu privire la bunurile atașate dosarului^[7]:

a) Sesizează judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, atunci când sunt întrunite condițiile, indiferent dacă bunurile în discuție au făcut sau nu obiectul măsurii sechestrului în dosar;

b) Dacă bunurile au făcut obiectul măsurii sechestrului în dosar (dar nu este caz de confiscare sau această măsură nu se impune), atunci:

– fie se menține măsura sechestrului pentru ca persoana vătămată să-și poată valorifica pretențiile în fața instanței civile;

– fie se ridică măsura sechestrului și acestea se restituie către persoana căreia i se cuvin;

c) Se restituie persoanei căreia i se cuvin^[8], dacă nu au făcut obiectul sechestrului și nici nu este incidentă ipoteza confiscării.

Trebuie precizat faptul că există cazuri în care soluțiile de mai sus nu sunt îndestulătoare pentru a acoperi toate situațiile juridice în care bunurile ridicate și aflate la dosar se pot regăsi.

Despre acestea voi vorbi în continuare.

5. Măsuri procedurale în situații atipice

C. La momentul emiterii ordonanței de clasare/renunțare la urmărire penală, procurorul omite să se pronunțe și cu privire la soarta mijloacelor materiale de probă existente la dosar. În funcție de ipotezele incidente descrise la pct. 4.B de mai sus, procurorul de caz (sau altul) face aplicarea dispozițiile art. 279 C.pr.pen. ori șeful ierarhic al procurorului de caz face aplicarea dispozițiile art. 304 alin. (2) din același act normativ. În ceea ce privește identificarea celei mai potrivite proceduri dintre cele două (înlăturarea omisiunii vădite sau infirmarea parțială, urmată de completarea dispozitivului), trebuie să distingem:

– dacă procurorul de caz dispune fie restituirea, fie sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării, dar în enumerare omite anumite bunuri – atunci nu va fi nicio problemă parcurgerea procedurii înlăturării omisiunii vădite;

– dacă același procuror, pronunțând soluția de netrimitere în judecată, omite însăși dispoziția de restituire/sesizare (…), atunci devine incidentă procedura infirmării parțiale, urmată de completarea dispozitivului.

D. Bunurile nu pot fi restituite persoanelor cărora li se cuvin, pentru că acestea din urmă nu pot fi găsite sau, deși sunt găsite, nu vor să le primească^[9]. Acestea vor fi păstrate în continuare în camera de corpuri delicte a parchetului^[10] – urmând regimul bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Mai exact, există un act normativ, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 14/2007^[11], care prevede categoriile de bunuri ce intră în proprietatea privată a statului, precum și modul de valorificare/de eliminare a acestora. În acest sens, la nivelul art. 189 alin. (3), Regulamentul de ordine interioară al parchetelor conține o dispoziție de principiu: În cazul în care restituirea nu se poate face persoanei căreia i-au aparținut bunurile, acestea vor fi valorificate în condițiile stabilite prin lege.

E. Se pot ivi situații atipice, când bunul constituind mijloc material de probă în dosar face parte din proprietatea publică sau privată a statului sau unităților-administrativ teritoriale. Să ne imaginăm că sunt ridicate și depuse în camera de corpuri delicte o piatră de pe un islaz/dintr-un râu, o bucată de lemn dintr-o pădure sau componentă a unui schelet de animal ce se regăsește într-o zonă ce nu se poate spune sigur cui aparține – fiecare dintre acestea fiind folosită ca armă într-o infracțiune contra vieții unei persoane a cărei investigație penală a sfârșit prin clasare și pentru care nu este incidentă confiscarea. Principiul după care va trebui procurorul de caz să se ghideze atunci când va dispune restituirea este acela al identificării titularului dreptului de proprietate al terenului^[12] de unde provine corpul delict. Pentru că vorbim de stat/unități administrativ teritoriale, în final va trebui identificată instituția publică/autoritatea care, având personalitate juridică, administrează practic terenul respectiv.

După cum spuneam, procedura de restituire se va face către reprezentantul statului/unității administrativ teritoriale menționat anterior, care este și identificabil și are totodată obligația să preia bunul.

F. În funcție de situația procedurală/juridică a bunului ridicat și depus la dosar/camera de corpuri delicte a parchetului, procurorului îi poate fi dificil să se decidă ce va face cu acesta după ordonanța de clasare/de renunțare la urmărire penală. Atunci când bunul este din categoria celor arătate la pct. 5.E de mai sus, când persoana îndreptățită la restituire nu poate fi stabilită, când bunul este un fragment lipsit de valoare dintr-un alt bun ce nu a fost ridicat separat, când bunul conține urme materiale cu relevanță probatorie în cauză etc., este important să se ia în calcul că:

– faptul că un obiect este purtător de urme nu reprezintă un impediment pentru restituire (de principiu, aceste urme nu fac improprie restituirea și se presupune că au fost deja fixate probatoriu și prin alte procedee specifice);

– când mijlocul material de probă poate fi fixat prin intermediul altor proceduri cu relevanță probatorie echivalente (spre ex., proces-verbal de descriere însoțit de planșă foto sau videofilmare^[13]), atunci este oportună restituirea acestuia către persoana îndreptățită să-l primească;

– din cele precizate imediat mai sus, dar mai ales din dispozițiile 255 C.pr.pen.^[14], rezultă că bunurile ridicate în cauză ca mijloace materiale de probă nu urmează regimul de arhivare al înscrisurilor în ceea ce privește termenele de păstrare la dispoziția creatorilor și deținătorilor de documente;

– după definitivarea soluției de netrimitere în judecată, toate aceste bunuri dobândesc vocația de a fi restituite către persoanele îndreptățite să le primească, procurorul având de acum obligația să le predea către aceste persoane sau către organele specializate cu valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, după caz.

6. Măsuri procedurale în cazul confiscării

Este vorba de bunurile confiscate în procedura prev. de art. 549¹ C.pr.pen. Adică măsura confiscării este dispusă de judecătorul de cameră preliminară în baza solicitării formulate prin ordonanța de clasare/renunțare la urmărire penală. Ca în cazul 4.A de mai sus (trimiterile în judecată), corpurile delicte se trimit instanței (judecătorului de cameră preliminară) odată cu înaintarea ordonanței de netrimitere în judecată. De o manieră similară rechizitoriului sau acordului de recunoaștere a vinovăției, ordonanța de clasare/renunțare la urmărire penală (confirmată) este considerată și în acest caz act de sesizare în sensul dispozițiile art. 94 alin. (1) din Regulamentul instanțelor judecătorești.

În acest caz, parchetul este descărcat, iar gestiunea bunului aparține pe mai departe instanței, care trebuie să asigure valorificarea sa potrivit dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 14/2007, precum și ale Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ^[15] (a se vedea dispozițiile     art. 574 C.pr.pen. și dispozițiile art. 162 alin. (3), (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor^[16]).

Dacă judecătorul de cameră preliminară, în procedura amintită, respinge solicitarea procurorului de confiscare, atunci se ajunge la o soluție impusă de restituire (cu ridicare de sechestru, după caz) și ne vom putea regăsi astfel în ipoteza menționată la pct. 4.B.c) sau la pct. 5.D de mai sus, după caz. Dar și în această situație particulară procurorul este descărcat de obligație, instanța fiind cea care trebuie să se preocupe de restituire.

7. Repere administrative aplicabile parchetelor și întemeiate pe legislația de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului

Am menționat deja actele normative relevante în domeniu și precizez faptul că sunt supuse măsurilor vizate de acestea următoarele bunuri dintre cele enumerate în prezenta notă:

– cele confiscate potrivit mențiunilor de la pct. 6;

– cele imposibil de restituit persoanelor cărora li se cuvin, potrivit celor arătate la pct. 5.D.

În legătură cu legislația specifică, se observă faptul că:

– aceasta condiționează valorificarea (inclusiv prin eliminare) de intrarea bunurilor în proprietatea privată a statului (art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007);

– reglementează situațiile premisă ce constituie titluri prin care statul dobândește acest drept de proprietate privată asupra bunurilor ce au aparținut anterior unor persoane de drept privat, precum și momentul de la care aceste titluri devin executorii (art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007);

– stabilește cine sunt deținătorii și care sunt organele de valorificare (art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007);

– reglementează transmiterea acestor bunuri de la deținători la organele de valorificare, precum și procedura de valorificare propriu-zisă (inclusiv distrugere), art. 6-9 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007.

Din raportarea acestor reglementări la situația particulară caracterizată de activitatea parchetelor, distingem cele ce urmează.

a) Dacă organele de valorificare sunt unitățile subordonate ANAF, stabilite prin ordin^[17] al președintelui acestei structuri [art. 2 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007], deținători ai acestor bunuri pot fi considerate toate unitățile/structurile din cadrul Ministerului Public, mai puțin parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și parchetele de pe lângă judecătorii^[18]. Asta deoarece, pe de o parte, cele două categorii nominalizate nu au personalitate juridică [art. 100 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 304/2022^[19]], iar pe de altă parte, prevederile art. 2 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007 statuează că deținător de bunuri poate fi orice persoană fizică sau juridică. Or, potrivit dispozițiilor art. 187 din Codul civil, existența personalității juridice este condiționată de existența unui patrimoniu propriu^[20].

b) În cazul titlurilor, Ordonanța Guvernului nr. 14/2007 ”uită” de ordonanța procurorului (de clasare/renunțare la urmărire penală) prin care se dispune restituirea bunurilor^[21]. Cum Codul de procedură penală este normă specială în raport cu cele în discuție, nu încape îndoială că și ordonanța procurorului prin care se dispune restituirea bunurilor către persoana îndreptățită (iar aceasta nu este de găsit/refuză să le ridice) poate constitui titlu în vederea valorificării, potrivit legislației speciale.

c) Momentul de la care bunurile trebuie înaintate organelor specializate pentru valorificare este reglementat după cum urmează:

– de la momentul pronunțării încheierii de confiscare rămasă definitivă în procedura reglementată de art. 549¹ C.pr.pen. [art. 425¹ alin. (7), art. 549¹ alin. (6) și (7), art. 550 și art. 574 C.pr.pen.]^[22];

– după 3 (trei) luni de la momentul finalizării fără succes a procedurii de comunicare cu persoana îndreptățită să primească bunurile, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3)-(8) și art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007, în cazul în care solicitarea parchetului de confiscare a fost respinsă definitiv în procedura prev. de art. 549¹ C.pr.pen.^[23];

– după 3 (trei) luni de la momentul finalizării fără succes a procedurii de comunicare cu persoana îndreptățită să primească bunurile, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3)-(8) și art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007, în cazul măsurii restituirii dispuse prin ordonanța de netrimitere în judecată^[24].