Festina lente sau cum poate uzurpa legiuitorul delegat și excepțional atribuțiile de esență ale unui parlament

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Avizul nr. 950/2019 al Comisiei de la Veneția

Prin Avizul nr. 950/2019 cu privire la Ordonanțele de urgență nr. 7/2019 și nr. 12/2019 de modificare a ”legilor justiției”, Comisia Europeană pentru Democrație în Drept (Comisia de la Veneția) s-a arătat „extrem de critică în ceea ce privește adoptarea urgentă a unor acte ale Parlamentului care reglementează aspecte importante ale ordinii juridice, fără consultări obișnuite cu opoziția, cu experții sau cu societatea civilă. Acest mod de legiferare ridică semne de întrebare cu privire la temeinicia rezultatelor reformei. Acest lucru este valabil a fortiori în cazul în care modificările legislative nu sunt adoptate printr-un act al Parlamentului, ci de către guvern, prin ordonanțe de urgență care dobândesc forța legii fără nicio discuție în Parlament. În plus, este rezonabil să se presupună că utilizarea excesivă a ordonanțelor de urgență poate conduce la un comportament iresponsabil din partea legiuitorului, care știe că greșelile sale pot fi corectate cu ușurință de Guvern.” (par.11)

Comisia de la Veneția a constatat că „(…) acest mod de a modifica legislația afectează securitatea juridică. Chiar și pentru specialiștii în drept este dificil de înțeles care este situația actuală, cu atât mai puțin pentru cetățenii obișnuiți din România. Anumite aspecte nu sunt avute în vedere doar de cele trei legi ale justiției, ci și de cele cinci ordonanțe de urgență consecutive, care au adus modificări fragmentate textelor inițiale și ordonanțelor anterioare. Devine din ce în ce mai dificil de explicat care este situația actuală. În orice caz, însăși noțiunea de status quo devine neclară în contextul românesc, în care Guvernul modifică în mod repetat normele privind funcționarea sistemului judiciar, la intervale scurte de timp. Comisia de la Veneția reamintește că, potrivit principiilor statului de drept, claritatea, previzibilitatea, consecvența și coerența cadrului legislativ, precum și stabilitatea legislației reprezintă preocupări majore în ceea ce privește orice sistem juridic bazat pe principiile statului de drept. (par.14) 15. Modificările frecvente ale normelor referitoare la instituții și la numirile în funcții de conducere sau la revocările din aceste funcții, uneori prin legi, alteori prin ordonanțe de urgență ale guvernului, creează impresia că scopul acestor amendamente nu este o reformă sistematică a sistemului, ci o adaptare a normelor la anumiți candidați sau situații. (…) 16. În al treilea rând, verificările externe asupra competenței guvernului de a legifera prin ordonanțe de urgență [reglementate de articolul 115 alineatul (4) din Constituție] sunt destul de reduse. Articolul 115 alineatul (5) din Constituție prevede controlul Parlamentului asupra ordonanțelor de urgență adoptate de Guvern, dar această dispoziție nu impune legiuitorului să se pronunțe cu privire la validitatea ordonanțelor de urgență, lăsând loc pentru o aprobare tacită, fără un vot formal. Înțelegem că, până în prezent, doar una dintre cele cinci ordonanțe de urgență (și anume OUG nr. 90/2018) a fost examinată și aprobată de Parlament, în timp ce Parlamentul nu s-a pronunțat cu privire la celelalte patru ordonanțe de urgență care continuă să fie aplicabile, în condițiile în care nu există nicio „clauză de caducitate” pentru astfel de ordonanțe. 17. În plus, procesul legislativ realizat prin ordonanțe de urgență nu permite Curții Constituționale să exercite un control preliminar al constituționalității unei astfel de legislații. Un proiect de lege adoptat de Parlament poate fi contestat în fața Curții Constituționale de către o serie de actori instituționali înainte ca acesta să fie adoptat ca lege. Prin contrast, o ordonanță de urgență (OUG) intră în vigoare imediat după publicare și după notificarea sa oficială către Parlament. Constituționalitatea unei OUG poate fi testată în fața Curții Constituționale numai prin procedura „excepției de neconstituționalitate”, inițiată de instanțele care examinează un caz specific, sau direct de avocatul poporului (articolul 146 litera d) din Constituție). Alternativ, constituționalitatea unei OUG poate fi examinată de Curtea Constituțională în temeiul articolul 146 litera a) din Constituție dacă OUG este transformată într-o lege, dar, întrucât Constituția nu obligă Parlamentul să transforme o OUG într-un proiect de lege într-o anumită perioadă de timp, această posibilitate rămâne, în multe cazuri, teoretică. Absența unui control ex ante al constituționalității ordonanțelor de urgență este cu atât mai problematică cu cât ordonanța de urgență intră în vigoare imediat și, astfel, poate crea drepturi și obligații, poate impune sancțiuni sau exonerările de răspundere etc. Ordonanțele de urgență creează așteptări și noi acorduri instituționale care ar putea fi dificil de anulat, chiar dacă unele controale ex post ale ordonanțelor de urgență sunt posibile prin Curtea Constituțională sau prin Parlament. 18. În al patrulea rând, utilizarea excesivă a competențelor legislative de către guvern sub pretextul unei „urgențe” este în contradicție cu principiile democrației și separării puterilor, care sunt prevăzute de art.1 alin.(3) și alin.(4) din Constituția României. În avizul din 2014 privind România, Comisia de la Veneția a constatat că practica emiterii a peste o sută de ordonanțe de urgență în fiecare an „implică riscuri pentru democrație și statul de drept în România” [alineatul (173)]. În anul 2018, guvernul a emis 114 ordonanțe de urgență în diferite domenii, ceea ce demonstrează că noțiunea de „urgență” este interpretată în ordinea juridică română foarte generos. Acest fapt contravine caracterului excepțional al unei astfel de legislații [a se vedea articolul 115 alineatul (4)] și conduce la uzurparea de facto a funcției legislative de către guvern.”

De asemenea, Comisia de la Veneția a reținut că „(…) ordonanțele de urgență emise de Guvernul României conțin dispoziții care stabilesc norme permanente, nu doar soluții temporare sau tranzitorii. Comisia de la Veneția a criticat o astfel de folosire a competențelor de urgență în cazul unei crize grave la nivel național; acest lucru este cu atât mai adevărat în contextul României, în care guvernul legiferează în mod regulat prin „ordonanțe de urgență”, doar pentru că există o nevoie urgentă de a modifica legea. Regimul juridic al articolului 115, astfel cum este interpretat în prezent în România, este în sine problematic: nu există o declarație privind starea de urgență, cu controale internaționale și naționale însoțitoare și nu există niciun control parlamentar ex post obligatoriu, care este de obicei atașat de decretele de urgență emise într-o situație de urgență. În plus, valabilitatea ordonanțelor nu este legată de durata situației de urgență. (par.20) 21. În concluzie, utilizarea sistematică a competențelor de urgență este discutabilă la multe niveluri. Aceasta afectează calitatea legislației, perturbă securitatea juridică, slăbește controalele externe asupra guvernului și ignoră principiul separării puterilor. Comisia de la Veneția invită guvernul român să reducă drastic utilizarea ordonanțelor în toate domeniile de drept. Articolul 115 din Constituție pare să fie interpretat în România în sens prea larg, astfel încât ar putea fi avută în vedere revizuirea sa, pentru a defini mai precis situațiile în care guvernul poate legifera prin ordonanțe de urgență și pentru a introduce controale privind atribuțiile legislative ale guvernului. În ceea ce privește viitorul reformei sistemului judiciar în cauză, Comisia de la Veneția îndeamnă autoritățile române să adopte modificările viitoare necesare în cadrul unei proceduri parlamentare firești, care ar trebui să asigure dezbateri adecvate (și anume, informate, transparente etc.).”

IV. Date statistice privind legiferarea delegată sau de urgență în perioada 2010-2019. Situația ordonanțelor de urgență emise în domeniul judiciar

În intervalul de referință, 60,46% din legislația primară adoptată în România a fost reprezentată de ordonanțe de urgență și ordonanțe emise de Guvern, precum și de legi privind aprobarea sau respingerea acestora (un număr de 2559 din 4232, a se vedea, pentru detalii, Anexa nr.2).

Ca atare, Parlamentul nu mai funcționează ca o autoritate principală legiuitoare, contrar rolului său constituțional, Guvernul devenind principalul și realul legislator. Parlamentul pare a avea doar un rol secundar, dar și acesta este exercitat tardiv, recordul negativ fiind de 15 ani și 2 luni, perioadă necesară pentru respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.16/1999 prin Legea nr.66/2014^[16]. Urmează în ierarhie intervalul de 13 ani și o lună pentru respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.131/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin Legea nr. 16/2020.

OUG nr.131/2006 sau unele dispoziții ale sale au fost de trei ori atacate cu excepții de neconstituționalitate la Curtea Constituțională a României, fiind pronunțate trei decizii de respingere (Decizia nr.148 din 7 martie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III alin.(1) din OUG nr.131/2006; Decizia nr.248 din 15 martie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.30 alin.3 și ale secțiunii V ind.1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art.13 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, ale Legii nr.508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și ale OUG nr.131/2006; Decizia nr.175 din 2 martie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III alin.(1) din OUG nr.131/2006).

Prin Decizia nr.248 din 15 martie 2012, Curtea Constituțională a României a reținut că „[î]mprejurarea că ulterior a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr.131/2006 nu este de natură a-i conferi caracter neconstituțional, întrucât, așa cum rezultă din preambulul său, s-a urmărit eficientizarea direcției. Astfel, în vederea evitării supraîncărcării serviciilor care devenise aproape certitudine, cu consecințe negative în ce privește finalizarea cu celeritate a cauzelor, s-a procedat la unificarea competenței la nivelul serviciilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Totodată, s-a impus cu stringență necesitatea creării unui fond special care să permită desfășurarea operativă a activităților specifice. Prin urmare, toate aceste rațiuni constituie prin ele însele situații extraordinare care să justifice legiferarea pe calea delegării legislative, în acord cu dispozițiile constituționale ale art.115 alin.(4). De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la înfrângerea dispozițiilor constituționale ale art.115 alin.(6), deoarece, potrivit acestora, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Or, cu prilejul pronunțării Deciziei nr.1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că «din interpretarea textului constituțional se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale și că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă afectează, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.» Prin urmare, a afecta presupune «a suprima», «a aduce atingere», «a prejudicia», «a vătăma», «a leza», «a antrena consecințe negative». Astfel, referitor la interdicția Guvernului de a adopta o ordonanță de urgență în domeniul instituțiilor fundamentale ale statului, în speță, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.131/2006 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituția Ministerului Public, prin înființarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unei structuri specializate, fiind un imperativ desprins, așa cum s-a arătat mai sus, din necesitatea îmbunătățirii activității acestei structuri specializate. Întrucât prin natura și finalitatea reglementării criticate nu s-au evidențiat aspecte negative menite a perturba organizarea și funcționarea Ministerului Public, Curtea constată că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia sunt înfrânte prevederile constituționale ale art.115 alin.(6).”

Pentru mai mult de 60 de ordonanțe sau ordonanțe de urgență, Parlamentul a avut nevoie de peste trei ani pentru analiză, în cazul fiecăreia, inclusiv acte normative care presupuneau în sine o aprobare imediată (4 ani și 6 luni pentru adoptarea Legii nr.9/2020 pentru respingerea Ordonanței Guvernului nr.13/2015 privind utilizarea unor date din registrele cu numele pasagerilor în cadrul cooperării transfrontaliere pentru prevenirea și combaterea actelor de terorism, a infracțiunilor conexe acestora și a infracțiunilor contra securității naționale, precum și pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor la adresa securității naționale, adoptată în temeiul art. 1 pct. VI. 1 din Legea nr.182/2015 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe; 3 ani și 6 luni pentru adoptarea Legii nr.238/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.53/2008 privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism; 3 ani și o lună pentru adoptarea Legii nr.38/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.2/2010 privind unele măsuri pentru organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului și pentru modificarea unor acte normative – a se vedea, pentru detalii, Anexa nr.1).

Tot în perioada de referință, numai 6,29% din legile emise conțin soluții de respingere a unor ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență (71 din 1128), cele din urmă având dispoziții care stabilesc norme juridice permanente, iar nu exclusiv soluții temporare sau tranzitorii, așa cum este cazul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.131/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prezentată anterior.

În cursul anilor 2017-2018 au fost adoptate trei modificări aduse legilor generic denumite „ale justiției”, respectiv Legea nr.303/2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr.304/2004 republicată privind organizarea judiciară și Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, toate republicate, apoi modificate și completate. O parte însemnată dintre aceste modificări au fost criticate dur de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) sau GRECO, fiind extrem de nocive pentru magistratură^[17].

În privința acestor modificări aduse „legilor justiției”, date fiind mai ales insuficiența în reglementare, lacunele, dispozițiile contradictorii, inadecvate necesităților sistemului judiciar, în perioada 2018-2019, Guvernul României a emis cinci ordonanțe de urgență (OUG nr.77/2018; OUG nr.90/2018; OUG nr.92/2018; OUG nr.7/2019; OUG nr.12/2019).

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2018 a fost adoptată cu efecte intuitu personae, pentru a asigura continuitatea funcțiilor de inspector-șef sau, după caz, de inspector-șef adjunct al Inspecției Judiciare, așa cum reiese din preambul ^[18]. De la data publicării (5 septembrie 2018) și până la data prezentei lucrări, OUG nr.77/2018 nu a fost aprobată de Parlament, dar nici Curtea Constituțională a României nu s-a pronunțat asupra celor trei excepții de neconstituționalitate ridicate pe rolul instanțelor judecătorești (cea mai veche fiind efectuată printr-o încheiere pronunțată la 19 decembrie 2018 de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 2122/104/2018^[19]). Deși, printr-un punct de vedere comunicat Parlamentului la 11 februarie 2020, Guvernul României arată că nu mai susține OUG nr.77/2018, actul normativ produce în continuare efecte juridice^[20].

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.90/2018 a fost emisă pentru operaționalizarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (nou creată pentru investigarea exclusivă a infracțiunilor comise de judecători și procurori), dat fiind faptul că „(…) Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete nu vor mai avea competența de a efectua urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de aceste persoane, situație care ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției și ar putea crea un blocaj instituțional, ținând cont de faptul că legea în vigoare nu conține norme tranzitorii cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018, fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă”, precum și „în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției, ceea ce va permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018”^[21].

De la data publicării (10 octombrie 2018) și până la data prezentei lucrări, OUG nr.90/2018 nu a fost aprobată sau respinsă de Parlament^[22], dar nici Curtea Constituțională a României nu s-a pronunțat asupra celor patru excepții de neconstituționalitate ridicate în cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești (cea mai veche fiind efectuată printr-o încheiere pronunțată la 7 februarie 2019 de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 1156/46/2018^[23]). Totuși, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr.137 din 13 martie 2019, stabilind că, indiferent dacă „Decizia 2006/928/CE și rapoartele MCV ar respecta condițiile de claritate, precizie și neechivoc, înțelesul acestora fiind stabilit de CJUE, respectivele acte nu constituie norme care se circumscriu nivelului de relevanță constituțională necesar efectuării controlului de constituționalitate prin raportare la ele. Nefiind întrunită condiționalitatea cumulativă stabilită în jurisprudența constantă a instanței constituționale, Curte reține că acestea nu pot fundamenta o posibilă încălcare de către legea națională a Constituției, ca unică normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate.”

Curtea Constituțională a României a mai reținut că, „în preambulul ordonanței de urgență aprobate prin legea criticată, existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată și urgența acesteia sunt justificate de Guvern astfel: pe de o parte, iminenta împlinire a termenului de 3 luni (care a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr.207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv apropierea datei de 23 octombrie 2018, când, potrivit art. III alin.(1) din Legea nr. 207/2018, trebuia să devină operațională Secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, care prelua competența de a efectua urmărirea penală pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori, inclusiv judecătorii și procurorii militari și cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, de la Direcția Națională Anticorupție și celelalte parchete, și, pe de altă parte, omisiunea Consiliului Superior al Magistraturii de a finaliza în termenul legal procedura de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, coroborată cu lipsa normelor tranzitorii din cuprinsul legii în vigoare cu privire la modul concret de operaționalizare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cazul depășirii termenului stabilit de Legea nr.207/2018. Împrejurările învederate au necesitat adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la prevederile art.88-88⁵ din Legea nr.304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-șef, a procurorului-șef adjunct și a cel puțin unei treimi din procurorii secției. Procedura derogatorie permite operaționalizarea secției în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, și este de natură a evita blocajul instituțional, care ar fi putut afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competența secției”^[24].

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.92/2018 a fost adoptată pentru amânarea aplicării, până la data de 1 ianuarie 2020, a dispozițiilor privind pensionarea timpurie a magistraților, după doar 20 de ani de activitate, respectiv prevederilor referitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători. S-a luat în considerare faptul că neadoptarea acestor măsuri legislative ar fi de natură să afecteze funcționarea normală a instanțelor judecătorești, să conducă la prelungirea duratei proceselor, cu consecințe grave asupra respectării principiului judecării cauzelor într-un termen rezonabil (optim și previzibil), și, respectiv faptul că, în mod previzibil, acest sistem de pensionare anticipată va avea un impact major asupra funcționării instanțelor judecătorești și a parchetelor, eficienței și calității actului de justiție, generând riscul de scădere substanțială a numărului magistraților în activitate, noua lege reglementând concomitent și creșterea perioadei de formare pentru intrarea în magistratură, precum și a vechimii necesare pentru promovarea la instanțe și parchete.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.90/2018 a fost aprobată de Parlament, prin Legea nr.239/2019, publicată la 19 decembrie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I. Cu toate acestea, până la data prezentei lucrări, Curtea Constituțională a României nu s-a pronunțat asupra celor 24 de excepții de neconstituționalitate ridicate pe rolul instanțelor judecătorești (cea mai veche fiind efectuată printr-o încheiere pronunțată la 4 octombrie 2018 de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 5811/3/2015^[25]).

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.7/2019 a fost adoptată în vederea luării unor măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară și Legii nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Modificările adoptate prin OUG nr.7/2019 au fost apte să genereze blocajul unor instituții aparținând autorității judecătorești, respectiv a parchetelor, motiv pentru care au fost imediat modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.12/2019, în urma unei serii de reacții negative în ceea ce privește anumite soluții legislative cuprinse în OUG nr.7/2019, venite în principal din partea reprezentanților instituțiilor sistemului judiciar – Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public, precum și ale asociațiilor profesionale ale judecătorilor și procurorilor, nemulțumiri care afectează funcționarea optimă a instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea și generează pericolul de dezbinare a societății.

De la data publicării (20 februarie 2019, respectiv 7 martie 2019) și până la data finalizării prezentei lucrări, OUG nr.7/2019 și OUG nr.12/2019 nu au fost aprobate de Parlamentul României. Pentru ambele proiecte de legi ce au ca obiect aprobarea ordonanțelor de urgență în discuție, Camera Deputaților a avut calitatea de Cameră sesizată și a constatat că ele au fost adoptate tacit, după expirarea termenului constituțional de 30 de zile, trimițându-le Senatului, pentru a le dezbate și decide cu privire la adoptarea sau respingerea lor, în procedură de urgență. Deși a trecut un an de la data adoptării de către Guvern a celor două ordonanțe de urgență, Senatul nu a finalizat încă dezbaterile în calitatea acestuia de Cameră decizională a Parlamentului^[26].

Un caz cu totul aparte îl reprezintă cel al adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr.23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice^[27], ce a adus modificări implicite, prin reglementările adoptate, inclusiv în ceea ce privește răspunderea magistraților, dar și a celorlalte categorii de personal din cadrul autorităților sau instituțiilor publice, care au atribuții în aplicarea normelor respective, textul articolului 68¹, nou introdus în Legea nr.101/2016, prin art. IV pct. 26, referindu-se la calificarea ca abatere disciplinară ce se sancționează potrivit legii, a nerespectării „termenelor prevăzute de prezenta lege ori a dispozițiilor cuprinse în prezenta lege privind soluțiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanță”, fără a cuprinde mențiuni suplimentare.

În acest context, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Avocatului Poporului să aprecieze „asupra necesității exercitării prerogativei conferite de art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată – respectiv de a sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor”^[28], argumentând că prin ordonanța de urgență s-a creat insecuritate juridică și au fost afectate, fără solicitarea unui aviz al CSM, aspecte ce vizează statutul magistraților și independența justiției, în pofida rezultatelor referendumului din 2019, ce presupune ca asemenea modificări să nu se mai realizeze prin intermediul ordonanței de urgență.

Pe baza acestei solicitări și a propriei analize, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională, la data de 26 februarie 2020, cu excepția de neconstituționalitate referitoare la prevederile art. IV pct. 26 din OUG nr. 23/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achizițiilor publice^[29], invocând atât motive de neconstituționalitate intrinsecă, cât și extrinsecă.

Este de așteptat, în perioada următoare, analiza și decizia Curții Constituționale cu privire la textul ordonanței de urgență, însă menționăm în context și faptul că, din analiza dezbaterilor parlamentare derulate până în acest moment de comisiile de specialitate ale Senatului, în calitate de Cameră sesizată, se creionează adoptarea unui proiect de lege pentru respingerea ordonanței de urgență în discuție^[30].