Faptă care nu întruneşte elementele constitutive prevăzute de lege. Desființarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei

• NCP: art. 244
• NCP: art. 25 alin. (5)
• NCP: art. 275 alin. (3) si (6)
• NCP: art. 396 alin. (5)
• NCP: art. 421 pct. 2 lit. a)
• NCPP: art. 103 alin. (1) şi (2)
• NCPP: art. 244 alin. (1) şi (2)
• NCPP: art. 320
• NCPP: art. 322 alin. (1)
• NCPP: art. 323
• NCPP: art. 4 alin. (1)
• NCPP: art. 417 alin. (2)
• NCPP: art. 47

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04 decembrie 2012 de Biroul Notarilor Publici F., inculpatul B. a cumpărat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x de la SC G. SRL Cluj-Napoca.

Conform contractului de vânzare-cumpărare și a extrasului de CF nr. x Cluj-Napoca, imobilul care a făcut obiectul tranzacției a fost o locuință unifamilială cuplată P+M, compus din living, bucătărie, hol + scări interioare, baie, terasă (la parter), 3 dormitoare, 1 hol + scări interioare, baie și 2 balcoane (mansardă) și teren aferent în suprafață de 200 mp.

S-a mai reținut că prețul vânzării a fost de 318.450 RON (70.467,57 euro – la cursul BNR de la momentul încheierii contractului) sumă ce a fost achitată prin virament bancar, aceasta fiind depusă în numerar la bancă, de inculpatul B., înainte de efectuarea transferului.

La scurt timp după cumpărare, inculpatul B., prin intermediul prietenului său, inculpatul A., cu experiență în tranzacții imobiliare și care locuia în apropiere, a pus în vânzare imobilul prin agenția imobiliară SC H. SRL Cluj-Napoca.

În urma anunțului de vânzare, martora I. l-a contactat pe inculpatul A., prin intermediul aceleiași agenții imobiliare, după care împreună cu partea vătămată E. și fostul ei soț, J., au vizionat de mai multe ori imobilul în discuție împreună cu alte oferte.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 51/A din 19 februarie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă E., însă, pentru alte motive, decât cele invocate și, care vor fi arătate în detaliu, în continuare.

Prealabil, Înalta Curte reține că apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează o reexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, nu numai cu privire la temeiurile și cererile formulate de procuror și de părți.

Deopotrivă, în apelul formulat de către procuror, fără rezerve, devoluția este totală în ce privește latura penală și latura civilă cu privire la toate persoanele care au fost părți în proces și cu privire la orice lipsuri, fie în favoarea, fie în defavoarea oricărei părți.

Fără a reitera întreaga stare de fapt reținută în actul de sesizare, ca de altfel, și în hotărârea apelată, Înalta Curte constată că, obiectiv, judecătorul fondului, a reținut corect că nu sunt îndeplinite în cauză nici condițiile de tipicitate obiectivă, dar nici cele de tipicitate subiectivă ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților.

Pentru a stabili cu certitudine „săvârșirea infracțiunii” este imperios necesar ca aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei ori la persoana inculpatului să se facă pe bază de probe.

Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) și (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită, dincolo de orice îndoială rezonabilă; dacă după administrarea întregului probatoriu, există în continuare o îndoială în formarea convingerii organelor judiciare, aceasta se interpretează în favoarea inculpatului.

Analizând actele și lucrările de la dosar, prin prisma textelor de lege sus-menționate, care constituie atât principiile de bază în desfășurarea procesului penal, cât și garanții de natură a înlătura orice fel de discriminare, Înalta Curte constată că, deși atât organul de urmărire penală cât și instanța de judecată, în virtutea rolului activ au administrat probe pentru aflarea adevărului, aceste probe nu sunt suficiente și absolut convingătoare pentru a contura fără dubiu elementele de tipicitate ale infracțiunilor deduse judecății în prezenta cauză.

Totodată, se impune precizarea că probele administrate în apel nu au relevat aspecte care să modifice concluzia la care a ajuns instanța de fond, pe baza interpretării probatoriului administrat în faza de urmărire penală și în primă instanță.

În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune reținută prin actul de sesizare în sarcina inculpaților A., B. și C. raportat la elementele reținute în starea de fapt, Înalta Curte în acord cu instanța de fond, apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și, în mod corect, s-a dispus achitarea acestora în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., omițând însă să indice care dintre cele două teze se aplică în cazul soluției de achitare pronunțată.

Potrivit art. 244 C. pen., înșelăciunea reprezintă inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă într-o acțiune de inducere în eroare, deci dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire, respectiv o pagubă în patrimoniul persoanei înșelate și un raport de cauzalitate între acestea. Infracțiunea de înșelăciune fiind o infracțiune de rezultat, este necesar ca paguba să fie rezultatul acțiunii de inducere în eroare.

În actul de inculpare s-a reținut, în esență, că, în cursul anului 2013, inculpații A. și B. împreună cu inculpata C. au indus în eroare partea vătămată E. cu ocazia executării unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca str. x, prin înfățișarea unei datorii inexistente pentru care s-a emis un bilet la ordin în lipsa disponibilului în cont, urmată de derularea unei proceduri de executare silită, având ca rezultat împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. În cursul aceluiași an, inculpații B. și C. ar fi întocmit și semnat un contract de împrumut în care au cosemnat contrar realității că inculpata C. i-ar fi împrumutat inculpatului B. suma de 720.000 RON, act ce ar fi stat la baza procedurii de executare silită a imobilului situat în Cluj-Napoca str. x.

Astfel, așa cum rezultă din actele existente la dosarul cauzei, între inculpații C. și B. s-a încheiat la data de 01.12.2012 un contract de împrumut sub semnătură privată, pentru suma de 720.000 RON, sumă ce-i era necesară inculpatului B. pentru achiziționarea unui imobil, având ca dată scadentă 01.06.2013. Prin urmare, fiind justificată proveniența acestei sume de bani, precum și certa remitere către inculpatul B., nu poate fi primită susținerea potrivit căreia împrumutul respectiv nu ar fi fost de fapt real.

Cu privire la susținerea acuzării, în sensul că nu a fost identificată în conturile bancare ale inculpatului B. suma de 720.000 RON și că ar fi depus în numerar suma de bani cu care a achiziționat imobilul, Înalta Curte reține că este firesc să fi depus banii în numerar câtă vreme inculpatul i-a încasat cu titlu de împrumut în numerar. Pe de altă parte, nu există o interdicție legală de a deține bani în numerar, după cum legea de la data respectivă nu pretindea efectuarea anumitor tranzacții doar prin bancă. De asemenea, inculpatul B. nu avea de ce și cui să dea justificări în legătură cu modul în care a înțeles să folosească banii împrumutați.

În ceea ce privește afirmația că inculpata C. nu ar fi dispus de fondurile necesare pentru a-i acorda inculpatului B. un împrumut atât de mare, din probele administrate în cauză, rezultă că aceasta avea o situația familială foarte bună, astfel că ușurința cu care acorda împrumuturi, dacă solicita sau nu garanții, sunt detalii lipsite de relevanță penală.

Fiind audiată în fața instanței de fond în data de 24 octombrie 2017, martora U. a arătat faptul că inculpata C. a avut o situație materială bună și a avut disponibilități financiare să împrumute persoane cu sume mari de bani [„Cunosc că inculpata C. avea și are o situație materială bună având în vedere firmele și proprietățile care aparțin familiei acesteia. Cred că ar fi putut inculpata să împrumute pe cineva cu o sumă mare de bani. Din cunoștințele mele cred că acest împrumut ar putea depăși suma de 100.000 de euro (…) Cunosc că inculpata a mai împrumutat și alte sume de bani unor persoane în cuantum de 5.000 de euro, 10.000 euro respectiv 60.000 euro”].

Or, detaliile legate de situația financiară atât a inculpatului B. cât și a inculpatei C. constituiau informații private care nu se impuneau a fi relatate unui eventual promitent-cumpărător. Din punct de vedere juridic și social este perfect legal ca persoanele să aibă economii personale. Diligența și onestitatea persoanelor nu reiese din modalitatea în care acestea își păstrează banii. În acest sens, este de precizat că, însăși partea civilă E. a declarat că banii plătiți pentru avansul stipulat în antecontractele de vânzare-cumpărare au fost păstrați acasă: „precizeze că sumele pe care le-am achitat și urma să le achit, proveneau din vânzare a două imobile, respectiv o casă de pe str. x și un apartament din Cluj. Aceste sume erau păstrate în parte la domiciliu, întrucât avusesem la Q. o experiență neplăcută când, dorind să retrag suma de 100.000 euro, banca respectivă mi-a reținut suma de 400 euro”.

Totodată, în susținerea faptului că împrumutul a fost real și, pe cale de consecință că inculpatul B. a fost adevăratul proprietar este și declarația martorei V., juristă la firma imobiliară, care a precizat că acesta a fost cel care s-a interesat de achiziționarea imobilului, că nu a existat o altă persoană care să fi intermediat cumpărarea de către inculpatul B. și că nu există un alt proprietar al imobilului. Dacă inculpatul A. ar fi fost adevăratul proprietar, dacă din banii acestuia s-ar fi achiziționat imobilul, dacă el l-ar fi cumpărat în scop speculativ, așa cum susține acuzare, cu certitudine s-ar fi ocupat personal de achiziționare, nicidecum nu l-ar fi trimis pe inculpatul B., care nu avea de unde să știe dacă inculpatul A. va fi mulțumit, respectiv dacă imobilul este corespunzător scopului urmărit.

De asemenea, în susținerea ipotezei că inculpatul A. era adevăratul proprietar s-a mai invocat faptul că acesta s-ar fi implicat peste limita unor relații de prietenie în favoarea inculpatului B.. Or, acest argument nu are o susținere temeinică, limita relațiilor de prietenie nefiind atributul organului de urmărire penală. Martora W., agent imobiliar, a arătat că în realitate există situații în care anumite persoane se implică în tranzacții imobiliare pentru alte persoane, ceea ce nu este cu nimic neobișnuit. A mai precizat că partea civilă E. a fost reprezentat la negocieri de către fiica sa, iar inculpatul B. de prietenul său. Este de precizat că inculpatul A. avea experiență în domeniul imobiliar și în acest context a fost de acord să-și sprijine prietenul în negocieri, aspect care nu prezintă nicio activitate infracțională.

Mai mult, din probele aflate la dosar nu s-a făcut dovada faptului că datoria prezentată de către inculpați a fost inexistentă. Inculpații au prezentat un act sub semnătură privată, respectiv contractul de împrumut încheiat între inculpata C. și B.. Potrivit legii, contractul de împrumut se încheie prin simplul acord de voință al părților, nefiind necesară o anume formalitate în ceea ce privește remiterea sumelor de bani. Așadar, inculpatul B. nu avea obligația să comunice persoanei vătămate despre existența împrumutului și nici nu trebuia să o informeze cu privire la necesitatea rambursării acestuia, contractul de împrumut fiind un act distinct care nu are nicio legătură cu antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu persoana vătămată. Lipsa de diligență suplimentară a părților cu privire la probarea existenței împrumutului sau cu privire la instituirea de garanții nu semnifică că împrumutul nu a avut loc în realitate, ci doar că acestea nu au fost precaute cu privire la relațiile juridice dintre ele.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu reiese că inculpata C. știa că biletul la ordin emis de inculpatul B., drept garanție pentru neachitarea sumei de bani împrumutată, nu are acoperire, aceasta fiind o simplă supoziție a parchetului. De altfel, în mod greșit reține parchetul faptul că emiterea biletului la ordin a fost făcută în scopul vădit de a obține urgent, în mod fraudulos, un titlu executoriu cu ajutorul căruia partea vătămată putea fi deposedată rapid de imobilul respectiv și blocată în orice demers de realizare a transferului dreptului de proprietate. Or, așa cum a reținut și instanța de fond, în primul rând nu există nicio probă în acest sens, iar în al doilea rând, pentru deposedarea și evacuarea persoanei vătămate din imobil exista la îndemână o procedură mult mai simplă, respectiv o cerere de evacuare întemeiată pe dispozițiile C. proc. civ.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că acuzațiile parchetului sub acest aspect nu sunt dovedite, iar simplul aspect că inculpata C. nu a avut suma de 720.000 RON în conturile bancare nu pot constitui un motiv suficient pentru a se considera că aceasta nu a dispus de lichiditățile necesare pentru a-l împrumuta pe inculpatul B..

Pe de altă parte, trebuie subliniat că obligația de plată a tranșelor potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare îi revenea persoanei vătămate indiferent de existența sau nu a unui contract de împrumut între inculpații B. și C., fiind vorba de două raporturi juridice distincte. Dacă partea civilă își respecta obligațiile asumate prin antecontracte, nu ar fi existat nici un risc pentru aceasta să piardă apartamentul și nu ar fi afectat-o în nici un fel existența unui contract de împrumut în care inculpatul B. avea calitatea de împrumutat.

De asemenea, raportat la situația de fapt, Înalta Curte, în acord cu prima instanță nu s-au produs consecințele și urmările prevăzute de textul de lege, în sensul obținerii unui folos patrimonial injust și pricinuirea unei pagube, pentru existența infracțiunii de înșelăciune.

În speță, s-a reținut în sarcina inculpaților că au cauzat părții civile un prejudiciu de peste 80.000 de euro și că ar fi împiedicat-o să încheie contractul de vânzare-cumpărare. În realitate, suma de 80.000 de euro plătită de partea civilă ca avans a fost pierdută la data de 22.07.2013, în mod legal, în baza clauzelor inserate în antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate între părți, fiind independentă de presupusele manopere de inducere în eroare imputate inculpaților din prezenta cauză.

În al doilea rând, imposibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu a fost cauzată de presupusele acțiuni ale inculpaților de inducere în eroare, ci de faptul că partea civilă și-a manifestat refuzul de a încheia contractul, intervenind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, la data de 22.07.2013, partea civilă E. a declarat în fața notarului public O. că nu mai dorește încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în Cluj-Napoca, deoarece suprafața terenului din acte nu corespunde realității și pentru că a descoperit vicii ascunse la construcție, pe care le-a remediat pe cheltuiala sa, fără însă a face dovada acestor vicii. Aceste afirmații au fost consemnate în încheierea de certificare nr. 17 din data de 22.07.2013 întocmită de Y., Z. și S., fiind clar dovedită intenția părții civile de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare. Prin notificarea din data de 09.09.2013 comunicată prin SC P., inculpatul B. l-a notificat pe promitentul-cumpărător E. asupra faptului că antecontractul de vânzare-cumpărare din 01.06.2013 a fost rezoluționat ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată a restului de preț de către acesta din urmă.

Ulterior, prin Sentința civilă nr. 4694/2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a reținut următoarele: „deși reclamantul (E.) a refuzat la data de 22.07.2013 să încheie contractul în formă autentică motivând anumite vicii privitoare la suprafața de teren, respectiv ale construcției, acesta nu a făcut dovada unor astfel de vicii. Mai mult, din extrasul de carte funciară rezultă că suprafața de teren trecută în cartea funciară este de 200 mp și nu de 190 mp, cum în mod fals a susținut acesta. Rezultă așadar că, la data de 22.07.2013, contractul autentic de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat din culpa reclamantului promitent-cumpărător, care nu a avut diferența de preț de 52.000 euro”.

Astfel cum a reținut și Curtea de Apel Cluj, prin declarația dată în ședința publică din 6 martie 2018 în fața aceștia, partea civilă E. a recunoscut că nu a mai făcut niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după data de 22.07.2013. La întrebarea adresată de apărătorul inculpatului A. privind demersurile făcute după data de 22.07.2013, partea civilă E. a răspuns că „nu știu, nu îmi aduc aminte”, ceea ce arată clar că acesta nu a intenționat să facă niciun demers pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare după discuțiile purtate în data de 22.07.2013.

Așadar, având în vedere că nu a fost dovedită intenția persoanei vătămate de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în termenii și condițiile negociate prin antecontractele încheiate, nu se poate considera că acțiunile inculpaților au condus la imposibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Deopotrivă, nu există legătură de cauzalitate între presupusa înfățișare a unei datorii inexistente și împiedicarea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care însăși partea civilă și-a exprimat expres, printr-un act autentic, refuzul de a mai încheia contractul, fără să revină asupra acestuia.

De asemenea, este subliniat faptul că partea civilă E. nu avea cum să fie indusă în eroare și să i se cauzeze vreun prejudiciu în legătură cu imobilul aflat pe strada x din municipiul Cluj-Napoca, deoarece acesta nu avea niciun drept asupra acelui imobil, nu putea să pretindă nimic, orice drept fiind pierdut din culpa sa, întrucât nu și-a executat obligațiile ce-i reveneau conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul B..

Deopotrivă, aceste aspecte au fost confirmate și de martora O. cu ocazia audierii sale în fața instanței de fond la data de 19.09.2017, care a arătat că inculpatul B. a dorit să încheie contractul de vânzare-cumpărare, depunând toate documentele, astfel încât la data respectivă, dacă părțile s-ar fi înțeles, s-ar fi putut perfecta. Astfel, din declarația dată de această martoră rezultă că inculpatul B. și-a îndeplinit toate obligațiile și a depus toate diligențele pentru încheierea valabilă a contractului autentic, însă partea civilă E. a refuzat în mod inexplicabil atât să semneze încheierea notarială, cât și să încheie contractul, invocând vicii pe care nu le-au putut dovedi [„nu mi-au fost prezentate de către cumpărători dovezi în sensul susținerii loc cu privire la viciile ascunse” (…) „deși am negociat mai multe formule ale părții vătămate pentru încheierea de certificare, finalizată la sfârșit printr-o formă acceptată de acesta, partea vătămată a refuzat în mod inexplicabil să semneze încheierea. Arăt că în cariera mea de notar a for prima dată când o parte să fie de acord cu o anumită formulă, poziție în încheierea de certificare și care, ulterior, să refuze să o semneze”].

Mai mult, din declarația martorei W., dată în fața instanței de fond reiese faptul că nu s-au constatat deficiențe la imobil și că nici aceasta nu își explică de ce nu s-a perfectat contractul între părți. („Cu ocazia vizitelor făcute de cumpărători la imobilul respectiv, aceștia s-au uitat la tot ceea ce interesa cu privire la această locuință. Cel puțin până la momentul încheierii primei promisiuni a contractului de vânzare-cumpărare, părțile nu și-au exprimat nemulțumiri cu privire la imobil. Din câte știu eu, nu am constatat lipsa unor contoare la apă, la gaz și nici nu mi-am pus problema aceasta. Cu ocazia încheierii antecontractului, în care vânzător era altă persoană, condițiile discutate între părți au rămas aceleași. Nu înțeleg de ce părțile nu au finalizat acel contract, știu că cumpărătoarea era interesată de locuință, întrucât era în divorț”).

În condițiile stării de fapt, rezultă că în speță poate fi vorba de cel mult de o chestiune de domeniul răspunderii civile contractuale, guvernate de regulile dreptului civil, care a fost tranșată definitiv de instanța civilă, nicidecum de o răspundere de natură penală.

Atâta vreme cât antecontractul de vânzare-cumpărare nu a fost respectat de partea civilă E., imobilul a revenit în posesia deplină a inculpatului B., acesta fiind liber să dispună de imobil în orice mod.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, reține că partea civilă nu a fost și nu a putut fi indusă în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, toate aspectele consemnate în contractele încheiate între părți fiind conforme cu realitatea, partea civilă semnând după citire. În plus, toate actele semnate au fost redactate de avocatului părții civile E., care i-a explicat acestuia toate detaliile.

Mai mult, și din declarația martorei K., audiată de instanța de fond la data de 3 aprilie 2018, rezultă că partea civilă E. cunoștea clauzele antecontractului, întrucât acestea au fost negociate în timpul întocmirii lui („Subliniez că conținutul antecontractului a fost rezultatul negocierilor între vânzător și cumpărător și a fost întocmit pe măsură ce părțile au avansat în negocieri. Aceste discuții au avut loc chiar în biroul subsemnatei și am luat act permanent de aceste negocieri și despre finalizarea lor”).

Așadar, toate antecontractele de vânzare-cumpărare sunt copia fidelă a manifestării de voință a părții civile E., fiind întocmite de avocatul ales, inclusiv actul adiționat prin care își asuma pierderea sumei de 35.000 euro ca urmare a imposibilității de plată a diferenței de preț. Voința părții civile a fost să piardă avansul de 35.000 euro și să încheie un nou antecontract pentru achiziționarea imobilului cu suma de 97.000 euro. Tot voința părții civile exprimată prin semnarea actului redactat de avocatul ales se regăsește și la încheierea antecontractului din 1 iunie 2013 când a fost de acord să plătească arvuna de 45.000 euro cu asumarea pierderii acesteia în cazul neachitării diferenței de preț până la data de 1 iulie 2013.

Dincolo de faptul că persoana vătămată nu a fost indusă în vreun fel în eroare, infracțiunea de înșelăciune presupune un scop special, acela de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și un rezultat, respectiv pricinuirea unei pagube.

Astfel, inculpatul B. a obținut suma de 80.000 euro (respectiv avansul de 35.000 euro și cel de 45.000 euro) în mod legitim și fără nicio legătură cu executarea silită, sumele reprezentând avansurile plătite în temeiul antecontractelor de vânzare încheiate la data de 28.02.2013 și 01.06.2013 și pierdute conform clauzelor de arvună incluse în aceste acte juridice. În cazul inculpatei C., aceasta a dobândit imobilul în baza unei creanțe certe, lichide și exigibile, în urma executării silite legale a numitului B.

În al doilea rând, partea civilă E. nu a suferit nicio pagubă, acesta fiind evacuat dintr-un imobil pe care îl deținea în mod nelegitim, iar declanșarea procedurii de executare silită împotriva inculpatului B. nu avea cum să cauzeze pierderea avansului de către partea civilă, în condițiile în care acesta era deja pierdut încă de la data de 22.07.2013.

Mai mult, plata sumei de 80.000 euro de către partea civilă E. către inculpatul B. este mult anterioară procedurii de executare silită demarată, deci nu are nicio legătură cu presupusa prejudiciere a părții civile, fiind vorba chiar de nerespectarea de către însuși partea civilă E. a obligațiilor stipulate în actele cu caracter civil încheiate între cei doi, acte despre care inculpata C. nu avea cunoștință.

Deopotrivă, trebuie avută în vedere perspectiva unui cumpărător de bună-credință, care era sfătuit de avocat. Or, nu se poate accepta ideea că partea civilă a fost înșelată sau indusă în eroare în condițiile în care toate actele juridice au fost încheiate în fața unei persoane de specialitate, respectiv un avocat, angajată de partea civilă.

Din declarația de martor dată de numita I. în faza de urmărire penală, reiese faptul că doamna avocat L. care a redactat și în fața căreia s-au perfectat antecontractele de vânzare-cumpărare a fost angajată de către partea civilă E.. Această afirmație a fost confirmată și de declarația dată de partea civilă E. în fața instanței de fond, la data de 06.03.2018, acesta recunoscând faptul că doamna avocat L. a fost angajată de el.

De asemenea, potrivit actelor existente la dosarului cauzei, emiterea biletului la ordin pentru plata sumei de 720.000 RON către inculpatul B. a avut loc la data de 11.09.2013, iar înregistrarea cererii de executare silită de către inculpata C. s-a făcut abia la data de 14.10.2013.

Ca atare, imposibilitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu este cauzată de presupusele acțiuni ale inculpaților de inducere în eroare, ci de faptul că partea civilă nu și-a respectat obligațiile asumate prin antecontracte.

Pe cale de consecință, dacă partea civilă ar fi dorit într-adevăr încheierea contractului de vânzare-cumpărare avea posibilitatea de a formula o acțiune în justiție prin care să solicite instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Așadar, având în vedere faptul că, potrivit înțelegerilor dintre părți, data stabilită pentru încheierea contractului autentic a fost 01.07.2013, începând cu data de 01.01.2014 nu mai exista posibilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, întrucât s-a depășit termenul de prescripție a dreptului la acțiune de 6 luni prevăzut de dispozițiile C. proc. civ. și nu este relevantă începerea executării silite împotriva inculpatului B. și trecerea imobilului situat în Cluj-Napoca în proprietatea presupus aparentă a inculpatei C..

Li s-a mai reproșat inculpaților A. și B. că prin acțiunile lor au împiedicat renegocierea termenilor înțelegerii și perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică conform termenilor impuși de partea civilă peste clauzele stipulate și care reprezentau legea părților. Or, în atare situație, partea civilă avea la dispoziție o acțiune civilă pentru a-și recupera sumele achitate cu titlu de avans dacă se considera neîndreptățită, precum și sumele investite în imobil cu titlu de îmbunătățiri.

Mai mult, potrivit legii civile, nu există nicio obligație din partea promitentului-vânzător să procedeze la renegocierea prețului prevăzut în antecontract, regula fiind că un contract de vânzare-cumpărare se încheie la termenul și în condițiile negociate prin antecontract.

Însuși parchetul precizează că familia X, urmare unor alte experiențe, nu a avut nicicând intenția de a plăti prețul stabilit prin antecontracte, ci a urmărit să plătească un preț mai mic „au adoptat aceeași strategie de negociere (…) invocând vicii ascunse ale construcției, martora și soțul său au obținut o diminuare cu 50.000 euro a prețului”.

Față de considerentele de fapt și drept expuse, Înalta Curte, apreciază că se impune stabilirea ca temei al achitării inculpaților A. și B. dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât fapta imputată inculpaților nu întrunește elementele constitutive prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reținută în sarcina inculpaților B. și C., Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, reține că, astfel cum s-a arătata mai sus, nu există nicio dovadă că acel contract de împrumut încheiat între cei doi ar fi fost fals, respectiv că nu ar fi existat în realitate.

Pe de altă parte, prin presupusul înscris falsificat nu s-a adus nicio vătămare drepturilor protejate de lege ale părții civile și nici ordinii de drept, neproducând consecințe juridice în ceea ce o privește pe partea civilă E.. Astfel că, nu a fost în niciun fel încălcat dreptul conferit de antecontract, respectiv acela de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, în condițiile astfel cum au fost stipulate și consfințite prin legea părților.

Existența împrumutului nu are nicio legătură cu încheierea antecontractului, cu plata sumei de 80.000 euro de către partea civilă, nu face nicio dovadă asupra vreunei induceri în eroare a părții civile și nu este o cauză a plății sumei de 80.000 euro.

Mai mult, este de subliniat că oricărei persoane i se poate accepta că poate deține disponibilități bănești în numerar, neexistând prevederi legale contrare.

Contractul de împrumut încheiat între cei doi inculpați a fost materializat în înscrisul sub semnătură privată întocmit în acest sens, neexistând nicio probă care să conducă la concluzia că un atare contract ar fi fost falsificat și un atare împrumut nu ar fi fost acordat sau că ar fi împiedicat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Din contră, partea civilă a fost invitată să facă acest lucru și a refuzat, fapt constatat de notar la data de 22 iulie 2013.

În ceea ce privește acuzația privind săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată de către inculpatul A., în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a dispus achitarea acestuia, întrucât nu există probe care să dovedească săvârșirea acestei infracțiuni.

Potrivit art. 25 C. pen., pentru a exista instigarea este necesar să se demonstreze fapta unei persoane care, cu intenție, determină, prin orice mijloace o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel, trebuie să existe o legătură subiectivă între instigator și instigat, a îndemnului la acțiune, îndemnul să fie urmat de determinarea instigatului, începerea executării și raportul de cauzalitate dintre activitatea de instigarea și luarea hotărârii.

Or, acuzația adusă inculpatului A. este o simplă supoziție, nefiind demonstrată prin probele administrate în cauză. Nu există nicio declarație de martor sau de inculpat care să conțină informații legate de vreo instigare făcută de acesta pentru încheierea contractului de împrumut ce avea ca părți pe inculpații B. și C.. Mai mult, în rechizitoriu, se arată în termeni foarte generici acuzația și nu se indică în concret care sunt probele care conduc la concluzia că inculpații B. și C. au acționat pentru realizarea intereselor inculpatului A..

În acest context, Înalta Curte subliniază că regula in dubio pro reo complinește prezumția de nevinovăție consacrată de art. 4 alin. (1) C. proc. pen. și exclude valorificarea, în defavoarea acuzatului, a probelor al căror conținut este îndoielnic sub aspectul vinovăției sale.

Astfel că, întrucât parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă existența unei influențe sau a unor acțiuni de determinare din partea inculpatului A. pentru încheierea contractului de împrumut nu pot fi reținute elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 47 raportat la art. 322 alin. (1) C. pen.. Totodată, parchetul nu a dovedit că înscrisul pretins falsificat de către inculpații B. și C. a fost falsificat în vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege și că a produs consecințe în contra drepturilor ocrotite de lege ale părții civile, sens în care nu pot fi reținute elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale reținută în sarcina inculpatului D., din analiza coroborată a probele administrate în cauză a reieșit faptul că inculpatul D. nu a aplicat, el însuși semnătura pe actul de adjudecare datând din 03.02.2014 și nu a falsificat-o în vreo modalitate dintre cele prevăzute de lege ori prin alterarea înscrisului în orice alt mod.

Astfel, martora AA. a arătat în fața instanței de fond, la termenul din 09.01.2018, că inculpatul D. nu a semnat actul la rubrica „Adjudecatar”, indicându-l ca autor pe martorul R.: „pot să precizez în mod sigur că acest proces-verbal de adjudecare a fost semnat de mandatarul R., însă nu cunosc dacă el a semnat cu semnătura proprie sau cu semnătura lui C.. (…) arăt că mandatarului nu i s-a precizat cu ce semnătură să semneze actul de adjudecare și nici nu i s-au prezentat documente din dosarul de executare aflat la birou, (…) nu a comparat nimeni, nici executorul judecătoresc, dacă semnătura mandatarului este sau nu diferită sau identică cu cea a creditoarei”.

Martorul R., la termenul din 06.02.2018, în fața instanței de fond, a recunoscut că el a fost persoana care a imitat semnătura inculpatei C. pe actul de adjudecare (declarație care se coroborează cu declarația martorei AA.): „am semnat niște acte, însă nu cu semnătura subsemnatului, ci am imitat semnătura lui C.. Eu având procură, în reprezentarea mea, așa am înțeles să imit semnătura acesteia (…) precizez că am semnat documentul (actul de adjudecare) când aveam deja procura”. Aceste aspecte le-a relatat martorul și în fața instanței de apel, cu ocazia reaudierii sale.

De asemenea, și raportul de expertiză criminalistică nr. 199 din 07.12.2017, aflat la dosar, concluzionează că exemplarele A și B ale actului de adjudecare nu au fost semnate de numita inculpata C., însă nici nu se arată că acestea ar fi fost semnate de către inculpatul D..

În concluzie, din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil faptul că inculpatul D. ar fi falsificat semnătura de la rubrica adjudecatar din cuprinsul actului de adjudecare ori ar fi alterat, în orice modalitate din cele prevăzute de lege înscrisul denumit act de adjudecare.

Dimpotrivă, se creează un dubiu cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale reținute în sarcina inculpatului D., dubiu care trebuie interpretat în mod obligatoriu în favoarea acestuia conform dispozițiilor art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen.

Probele administrate în cauză nu sunt suficiente pentru a forma convingerea solidă că în speța dedusă judecății inculpatul D. ar fi săvârșit infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 320 C. pen., prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul putând fi înlăturată numai prin administrarea unor probe certe și neechivoce de vinovăție, care în cauză lipsesc.

De asemenea, în mod corect, instanța de fond a reținut că fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, și anume intenția (directă sau indirectă).

Astfel, infracțiunile de fals se săvârșesc cu forma de vinovăție a intenției (directe ori indirecte), ceea ce presupune ca făptuitorul să își fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit producerea acestora ori cel puțin să le fi acceptat.

În cauza de față, martorul R. avea calitatea de mandatar al adjudecatarei C., desemnat prin procură autentică, astfel că în reprezentarea executorului judecătoresc, avea dreptul de a o reprezenta și de a semna pentru și în numele ei.

Inculpatul D., în calitatea sa de executor judecătoresc, s-a limitat la a-și îndeplini atribuțiile profesionale, respectiv a desfășurat procedura de executare silită cu care a fost învestit, buna-credință a acestuia a existat și s-a menținut pe toată durata procedurii de executare silită, neexistând vreo împrejurare care să facă dovada intenției sale de a se abate de la lege în mod conștient și voit.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut, raporturile anterioare dintre părți, atât dintre inculpații B. și creditoarea C., cât și dintre inculpata C. și mandatarul R., nu îl privesc pe inculpatul D., care era terț față de raporturile respective și, prin urmare, nici nu îi sunt imputabile de vreun fel.

Mai este de precizat faptul că procedura de executare silită desfășurată de inculpatul D. a făcut obiectul unor numeroase contestații la executare formulate de către partea civilă E., contestații care însă au fost respinse în întregime (astfel cum reiese din extrasele de pe portalul instanțelor depuse la dosarul cauzei), fiind confirmată așadar de către instanțele civile legalitatea procedurii de executare silită.

Așadar, sub nicio formă, nu poate fi reținută intenția inculpatului D. de a falsifica procesul-verbal de adjudecare, în oricare din modalitățile prevăzute de lege, cel mult poate fi vorba de o culpă a acestuia în exercitarea atribuțiilor sale, în sensul că nu a verificat ce semnătură a aplicat/efectuat martorul R. pe act ori cum a semnat acesta (aspect confirmat prin declarația martorei AA.: „nu a comparat nimeni, nici executorul judecătoresc, dacă semnătura mandatarului este sau nu diferită sau identică cu cea a creditoarei”). Cu toate acestea, nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatului pentru o astfel de conduită, o eventuală infracțiune de fals material săvârșită din culpă nu are caracter penal și nu este sancționabilă de legea penală, legiuitorul nu a conferit caracter penal unei simple și eventuale culpe ori neglijențe.

În ceea ce privește acuzația de săvârșire a infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 323 C. pen., din probațiunea administrată în cauză rezultă în mod clar că martorul R. a fost persoana care a depus actul la BCPI Cluj-Napoca, iar acesta a acționat în calitate de mandatar al inculpatei C. și nu de mandatar al BB..

Însuși martorul R. a declarat în fața instanței de fond că: „inculpata C. era la Oradea, iar eu urma să o reprezint în ceea ce privește executarea silită a unui imobil situat în Cluj-Napoca, cartierul x”, iar actele în legătură cu imobilul respectiv „le-am predat la Oficiul de Cadastru”. De asemenea, martorul R. a menționat în mod expres că „cele două semnături, de pe documentele – cerere de înscriere, îmi aparțin”.

Totodată, și în fața instanței de apel, cu ocazia audierii sale din data de 24 aprilie 2019, martorul R. a arătat că „Eu am semnat actele în fața executorului judecătoresc cu numele inculpatei C., întrucât așa am înțeles de la aceasta. Eu am realizat semnătura exact ca semnătura inculpatei C.. Am încercat să imit semnătura, uitându-mă la cea care era în actele în care aceasta semnase personal. Eu nu îmi amintesc dacă mi s-a cerut de către cineva să semnez cu numele inculpatei C., însă eu așa am înțeles că trebuie să semnez. Eu am depus acte și la Oficiul de Cadastru, iar acolo, în cererea pe care am completat-o am semnat cu semnătura mea, întrucât așa mi s-a cerut de către funcționarul de la oficiu”.

Prin urmare, depunerea actului la BCPI de către martorul R., în numele și pentru inculpata C. (nu în numele și pentru BB.) nu constituie element material al laturii obiective a infracțiunii de uz de fals și lipsește de tipicitate fapta dedusă judecății.

Pe de altă parte, împrejurarea că inculpatul D. a întocmit adresa de înaintare a actului de adjudecare către BCPI, nu constituie o acțiune care să reprezinte elementul material al infracțiunii de uz de fals, ci o obligație impusă de C. proc. civ. și care nu are semnificația unei depuneri.

Ca atare, nici sub acest aspect, fapta imputabilă inculpatului D. nu îndeplinește condiția tipicității, infracțiunea de uz de fals presupunând ca și condiție esențială, folosirea actului fals în vederea producerii de consecințe juridice, or, depunerea actului de adjudecare la oficiul de cadastru are numai un efect de opozabilitate și nu efect constitutiv sau translativ de drepturi.

Mai mult, efectul translativ de proprietate în favoarea inculpatei C. s-a produs la momentul adjudecării imobilului de către aceasta și nu la momentul depunerii actului la Oficiul de Cadastru. Altfel spus, consecința juridică (presupus vătămătoare) a transferului de proprietate în favoarea adjudecatarei C. era deja produsă la momentul depunerii actului la oficiul de cadastru.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către parchet sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Cu privire la latura civilă, în caz de achitare a inculpaților, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte lasă nesoluționată acțiunea civilă, ca o consecință a caracterului accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanța civilă. Așadar, în ceea ce privește soluționarea sa, soarta acțiunii civile depinde de aceea a acțiunii penale, iar, în situația în care procesul penal a luat sfârșit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acțiunea exercitată în fața instanței civile.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de partea civilă E. împotriva Sentinței penale nr. 85 din data de 05 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în Dosarul nr. x/2016.

Va desființa, în parte, sentința penală atacată, numai cu privire la inculpații A. și B. și, în rejudecare:

Va stabili ca temei al achitării inculpaților A. și B. dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va lăsa nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă E. împotriva inculpaților A. și B..

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului formulat de către parchet și partea civilă E. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați, în sumă de câte 217 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.