Dreptul părților în procesul civil de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele acordate de lege în acest scop. Dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii

• NCC: art. 1187 - art. 1196
• NCC: art. 969 - art. 970
• NCPC: art. 14 alin. (5)
• NCPC: art. 178
• NCPC: art. 194 lit. c) şi d)
• NCPC: art. 204
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 481
• NCPC: art. 488 pct. 5
• NCPC: art. 497
• NCPC: art. 502
• NCPC: art. 663
• NCPC: art. 7 alin. (2)
• NCPC: art. 713 alin. (2)
• NCPC: art. 9 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 26.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. și Asociații a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. – C.N.A.I.R. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 669.107,25 euro (cu TVA) reprezentând parte din onorariul datorat și neachitat, potrivit Contractului de asistență juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la Contractul Cadru de Asistență și Reprezentare Juridică nr. 2427/26.01.2004.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1547, 1548, 969, 970, 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin încheierea de ședință din 19.12.2018 s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției a Vl-a civilă, fiind declinată competența de soluționare în favoarea secțiilor civile III-V din cadrul Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a din cadrul Tribunalului București la data de 15.02.2019, sub nr. x/2018**.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1246 din 26 iunie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele care urmează să fie expuse și care răspund sistematizat din punct de vedere logic și juridic criticilor și apărărilor realizate de părțile procesuale.

1. Cu titlu prealabil, instanța de recurs reține că părțile, obiectul și cauza sunt cele trei elemente specifice ale acțiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ., „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Așadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definită ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.

Prin principiul disponibilității se înțelege așadar, faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul și cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

În considerarea principiului evocat al disponibilității, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanța de judecată nu va putea așadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a reclamantului și nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul și cauza cererii, constituie corelativ, garanția aplicării principiului în discuție.

Deci, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare la obiectul și la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților și trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

În egală măsură, instanța de recurs notează că potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., „Contradicrorialitatea – Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”.

Prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ. „Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces”) impun în mod expres, cerința respectării prevederilor normative enunțate.

Aplicând toate aceste considerente de ordine teoretic, speței prezente deduse judecății, instanța de recurs observă că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta reclamantă a arătat în mod expres din perspectiva temeiului obligării pârâtei intimate la plata onorariului restant solicitat, următoarele:

„Oferta a fost acceptată tacit pentru că în urma ei au fost emise multiple ordine de lucru de către CNAIR, acceptate de subscrisa și executate ca atare. CNAIR a recepționat fiecare lucrare aferentă primei etape din procedura de expropriere fără obiecțiuni. (…)

Faptul că nu avem un act adițional încheiat din care să rezulte expres tranșele de plată a onorariului nu scutește pârâta de plata onorariului restant pentru serviciile deja prestate și recepționate fără obiecțiuni.

Mai mult, actul adițional urma a fi încheiat doar pentru adaptarea și detalierea obligațiilor aferente noii proceduri de expropriere reglementate de Legea nr. 255/2010, nicidecum nu putea să intervină asupra reducerii onorariului stabilit deja prin Contractul special nr. x în mod ferm, pe toată perioada desfășurării acestuia.

Chiar dacă din Contractul special nr. x nu rezultă că onorariul se achită în proporție de 50% pentru fiecare din cele două etape, nu înseamnă că nu putem aplica și în acest caz raționamentul de calcul consimțit de părți pentru secțiunile 2A și 3B, cu atât mai mult cu cât a fost acceptat tacit de CNAIR în urma ofertei primite. Simplul fapt că nu avem un instrumentum nu poate să influențeze în vreun fel soarta negotium-ului convenit deja definitiv de către părți.

După primirea ofertei, Clientul nu a procedat la încheierea formală a actului adițional, dar nici nu a emis vreun act sau fapt din care să rezulte că are vreo obiecție la oferta noastră. În aceste condiții ne-am aflat în faza unor comenzi urmate de executare, a unor oferte acceptate și ca atare am considerat acordul de voință al părților realizat, și pe cale de consecință, contractul modificat”.

Din conținutul citat al cererii de chemare în judecată, conținut arondat de reclamantă capitolului „Temeiul obligării pârâtei la plata onorariului restant” al cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidență faptul că prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată, fundamentată pe două cauze: actul adițional încheiat (ca și negotium) prin invocata ofertă urmată de alegata acceptare tacită a intimatului, respectiv contractul special nr. x încheiat de părți al cărui algoritm de calcul al onorariului ar putea fi – potrivit susținerii reclamantei recurente – cel indicat de reclamantă și care ar fi fost utilizat deja, potrivit aserțiunii aceleiași părți procesuale, pentru secțiunile 2A și 3B.

Concluzia indicării a două cauze ale cererii de chemare în judecată reiese în mod evident, din analiza rațională, gramaticală, sistematică a conținutului cererii de chemare în judecată, citat parțial anterior, folosirea în paragraful 4 citat a locuțiunii „cu atât mai mult” fiind elocventă sub aspectul individualizării a două cauze distincte alternative ale cererii de chemare în judecată formulate.

Cu alte cuvinte, din conținutul concret al cererii de chemare în judecată, reiese că reclamanta a apreciat că suma solicitată își are justificarea, temeiul, în contractul special nr. x al cărui raționament de calcul prin prisma intervenirii Legii nr. 255/2010 ar putea fi cel indicat de reclamantă, însă concomitent a apreciat (dovadă fiind folosirea locuțiunii menționate „cu atât mai mult”) că acest algoritm de calcul a fost agreat de părți în temeiul unui act adițional la contract care nu beneficiază de instrumentum și care justifică la rândul său, acordarea sumei pretinse.

Către aceeași concluzie decelată conduce inclusiv circumstanțierea de către reclamantă, a temeiului cererii de chemare în judecată din perspectiva aspectului de fapt al prestării de servicii, aspect invocat de această parte procesuală la punctul IV.2 din cerere.

Împrejurarea invocată de recurentă, că algoritmul de calcul al unei obligații pecuniare contractuale nu ar putea fi considerat cauza unei cereri de chemare în judecată, nu are relevanță în ecuația determinării cauzei/cauzelor cererii de chemare în judecată formulate în prezent.

Concluzia se impune, întrucât ceea ce este relevant din perspectiva decelării cauzei cererii de chemare în judecată, este actul sau faptul generator al dreptului. Or, atât timp cât potrivit cererii de chemare în judecată prezente, anterior citate, fundamentul sumelor solicitate potrivit algoritmului de calcul indicat de reclamantă, a fost indicat de însăși această parte procesuală a fi pe de o parte, invocatul act adițional la contractul special nr. x și pe de altă parte, însuși contractul special nr. x, rezultă în mod inechivoc din punct de vedere juridic, că ne aflăm în prezența a două cauze distincte ale cererii prezente și nu în prezența doar a uneia dintre ele (contractul special nr. x, potrivit punctului de vedere din recurs al recurentei reclamante, respectiv actul adițional invocat a fi fost încheiat la contractul special nr. x, potrivit punctului de vedere al instanței de apel), astfel cum greșit s-a susținut de recurentă, respectiv de instanța de apel.

Or, raportat la această dualitate decelată a cauzei cererii de chemare în judecată prezente, se observă așadar, că întreaga motivare a deciziei civile recurate s-a grefat doar pe cauza juridică reprezentată de actul adițional (negotium) invocat de recurenta reclamantă a fi fost încheiat la contractul special nr. x.

Astfel, atât excepția lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, cât și soluționarea în continuare pe fond a cauzei au fost rezolvate de curtea de apel prin jalonare exclusiv la această cauză separată a cererii de chemare în judecată, dovadă irefutabilă în acest sens fiind următoarele considerente din decizia recurată:

„În realitate însă, reclamanta, deși se folosește de acest contract semnat de părți (și în baza căruia evident a prestat servicii juridice), dorește recunoașterea existenței unui acord tacit între părți care modifică un element important al contractului, respectiv contraprestația uneia dintre părți: onorariul.

Într-adevăr, dacă s-ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în baza contractului de asistență ce reprezintă titlu executoriu, demersul ar fi fost lipsit de interes, întrucât toate aspectele legate de caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, în înțelesul dispozițiilor art. 663 C. proc. civ., puteau fi valorificate doar în cadrul unei eventuale contestatii la executarea titlului executoriu” sau pe fond:

„Modalitatea de calcul a pretențiilor sale este însă diferită de ceea ce părțile au agreat, apreciind apelanta că suntem în prezenta unei modificări implicite a contractului de asistență juridică sub aspectul modalității de plată a onorariului, ca urmare a „ofertei” urmate de „acceptare” din parte intimatei pârâte. (…) Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părți, iar nu în considerarea „ofertei” transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligațiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiași contract, iar nu în considerarea „acceptării tacite a ofertei” de către pârâtă. (…) În raport de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că pretențiile solicitate de reclamantă sunt neîntemeiate”.

Considerentele citate ilustrează inechivoc faptul că instanța de apel s-a preocupat în rejudecare de cercetarea litigiului din perspectiva exclusiv a cauzei cererii reprezentate de actul adițional, fără a proceda la analizarea sa și prin prisma celeilalte cauze a cererii decelate, folosirea modului condițional – optativ, timpul perfect al verbelor „a solicita” și „a fi” în extrasul citat ilustrând fără putință de tăgadă din punct de vedere logic și gramatical împrejurarea că instanța de apel nu s-a considerat învestită și cu această cauză distinctă.

Aceeași concluzie a aprecierii instanței de apel asupra faptului că nu s-a considerat învestită cu cercetarea cererii din perspectiva cauzei reprezentate de contractul special nr. x, rezultă inclusiv din argumentul preliminar al curții de apel referitor la faptul că reclamanta a înțeles să formuleze „o acțiune în pretenții unitară, prin care solicită plata unei sume constând în contravaloarea onorariului pentru activitățile juridice prestate și care a fost calculat în baza unui alt algoritm de calcul decât cel agreat de părți în scris”.

Or, argumentul este unul greșit din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, cauză care astfel cum am ilustrat, a fost disociată de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată, astfel încât tratarea unitară a cererii din perspectiva acestui element al cererii de chemare în judecată a echivalat tocmai cu încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ., potrivit celor anterior expuse.

Din această perspectivă ilustrată, criticile recurentei relative incidenței motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 9 C. proc. civ. prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată, sunt fondate.

Această încălcare a legii și omisiune de cercetare configurată au determinat pe cale de consecință, și o analiză doar parțială a fondului cauzei, lipsa de motivare invocată de recurentă din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată reprezentate de contractul special nr. x echivalând într-adevăr cu o necercetare a fondului cauzei din acest unghi de vedere, devenind așadar incident și motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în partea circumscrisă de criticile aferente punctului C din motivele de recurs.

Așadar, în temeiul art. 488 pct. 5, 6 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea pricinii spre rejudecare pentru a se cerceta pricina și din perspectiva cauzei cererii reprezentate de doar contractul special nr. x, implicit evaluarea în raport de susținerile părților procesuale a excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată configurate de această dată pe cauza juridică omisă.

Soluția se impune deoarece astfel cum am arătat, atât excepția lipsei de interes, cât și judecata pe fond a cererii au fost realizate de către instanța de apel, prin raportare doar la una dintre cele două cauze ale cererii de chemare în judecată, ele rămânând necercetate (în pofida existenței de critici concrete în apel) din perspectiva secundei cauze juridice decelate a actului de învestire a instanței de fond.

Pe cale de consecință, în rejudecarea menționată, evident în limitele procesuale care se configurează ale rejudecării, instanța de apel va evalua – în măsura în care nu se vor interpune eventuale diverse impedimente procesuale – inclusiv criticile din recurs afectate fondului raportului juridic – laolaltă cu apărările opuse lor de partea procesuală adversă – reunite sub cupola juridică a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, critici referitoare la necesitatea respectării în cauză a normelor juridice substanțiale indicate de recurentă a fi incidente.

2. Continuând analiza criticilor din recurs, instanța de judecată prezentă constată că grupul susținerilor din recurs aferente încălcării de către instanța de apel a principiului disponibilității sub aspectul elementului obiect al cererii de chemare în judecată, sunt nefondate.

Astfel, în ansamblul deciziei recurate (cercetate astfel cum am expus, de instanța de apel prin prisma doar a uneia din cele două cauze ale cererii invocate de reclamantă), curtea de apel s-a raportat corect la pretenția concretă a reclamantei, pe care a evidențiat-o în mod repetat:

„solicită plata unei sume constând în contravaloarea onorariului pentru activitățile juridice prestate”, „În prezenta cauză, se solicită plata unui onorariu”, „Așa cum s-a reținut mai sus, în petitul cererii de chemare în judecată, apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata onorariului datorat și neachitat”.

Contrar aserțiunilor recurentei, instanța de apel a arătat clar și corect care este obiectul cererii de chemare în judecată, departajându-l în mod expres de interesul practic al acțiunii pe care de asemenea, l-a decelat (evident, din perspectiva unic cercetată a cauzei cererii reprezentate de actul adițional invocat a fi fost încheiat):

„În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta și-a justificat interesul practic care constă în obținerea unui titlu executoriu pentru o obligație necuprinsă în contractul de asistență acesta din urma bucurându-se deja de forța coercitivă a statului”, în aceeași cheie de interpretare trebuind a fi citite și considerentele instanței de apel referitoare la ce anume ar dori reclamanta prin inițierea demersului judiciar pendinte.

Drept urmare a ansamblului argumentelor anterior expuse, instanța de recurs remarcă și faptul că criticile recurentei relative caracterului contradictoriu al considerentelor deciziei recurate din perspectiva confuziei invocat a fi fost realizate cu privire la obiectul cauzei, nu sunt fondate, premisa reținerii, grefării de către instanța de apel pe un alt obiect al cererii de chemare în judecată decât cel individualizat de reclamantă în temeiul principiului disponibilității, nefiind întrunită.

În egală măsură, nici secunda critică de contradictorialitate invocată de recurentă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Astfel, sub un prim aspect, se impune a se constata faptul că în cadrul situației de fapt a cauzei, parțial cercetate astfel cum s-a expus anterior, instanța de apel nu a stabilit – astfel cum eronat acreditează ideea recurenta prin recursul prezent – că reclamanta recurentă și-ar fi îndeplinit integral și corespunzător obligațiile juridice derivate din contractul special nr. x.

Lecturând decizia civilă recurată, se observă că expresiile folosite de către instanța de apel, citate inclusiv de recurentă în cadrul acestei critici de contradictorialitate (a se vedea pagina 8 a cererii de recurs), ilustrează din punct de vedere gramatical și rațional, concluzia prestării de servicii juridice și nu neapărat a tuturor serviciilor juridice contractate:

„și în baza căruia evident a prestat servicii (nota instanței de recurs: deci nu serviciile) juridice”, „apelanta reclamantă a demarat (nota instanței de recurs: a porni, a pune în mișcare, fără deci, a se atesta efectuarea integrală, terminarea) activitatea necesară exproprierii imobilelor”, „executarea obligațiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiași contract (nota instanței de recurs: substantivul obligațiilor nefiind însoțit de adjectivul tuturor sau altul echivalent)”.

În cadrul deciziei recurate, se observă că nu există o cercetare efectivă, prin prisma probelor administrate cauzei, a elementului îndeplinirii totale și corespunzătoare de către recurenta reclamantă a obligațiilor contractuale arondate contractului special nr. x, element care ține de situația de fapt, de temeinicia cauzei și nu de legalitatea acesteia.

Grefat pe această constatare cu caracter de premisă care nuanțează primul termen al contradictorialității invocat de recurentă, instanța de recurs consideră că atât timp cât respingerea cererii reclamantei a fost justificată prin argumentul inexistenței actului adițional modificator invocat, deci pe inexistența faptului juridic generator al dreptului solicitat, atunci respingerea solicitării de plată a sumei de bani drept contravaloare a unor servicii prestate (nedeterminate concret de instanța de apel, astfel cum s-a expus), nu ilustrează vreo deficiență a contradictorialității, atât timp cât cauza juridică invocată a solicitării respective, fundamentul dreptului reclamat, era chiar actul adițional (constatat de instanța de apel a nu exista). Din același unghi de vedere, al motivului concret al respingerii cererii reținut de instanța de apel, devine nerelevant și aspectul raportului cuantumului pretențiilor solicitate în funcție de cel rezultând din contractul special nr. x.

3. Pe cale de consecință a aprecierilor expuse la punctele 1 și 2, instanța de recurs va continua cu analiza criticilor din recurs care nu și-au găsit răspuns (expres sau implicit din punct de vedere logico – juridic) în considerentele enunțate supra.

Așadar, evaluarea în continuare a prezentei instanțe de judecată va viza legalitatea deciziei recurate, grefat pe cauza cererii de chemare în judecată reprezentată de invocatul act adițional la contractul special nr. x.

În această direcție, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres:

„Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”. Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel (precum în speța pendinte).

Așadar, toate criticile recurentei – fie ele însoțite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenta reclamantă a probelor administrate cauzei – care implică aprecierea situației de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen regăsite în cererea de recurs prezentă, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale invocate de această parte procesuală, astfel cum dorește recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurentă, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situația de fapt tranșată definitiv – evident în partea expusă a cererii de chemare în judecată care a fost analizată de instanța de apel – de curtea de apel devolutivă a fondului cauzei.

Este cazul de exemplu, al criticilor arondate de recurenta reclamantă încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 1187 – art. 1196 C. civ. și art. 969 – art. 970 C. civ. 1864.

Astfel, ansamblul criticilor respective se întemeiază pe mai multe elemente factuale invocate de recurentă: primul, că acceptarea ofertei sale de încheiere a actului adițional ar fi reprezentată de ordinele de lucru primite în continuare din partea CNAIR, ordine de lucru care – în opinia recurentei – nici nu ar fi putut fi emise strict în baza contractului special nr. x, deoarece exproprierea s-a realizat sub imperiul noii legi a exproprierii care nu era în vigoare la data încheierii contractului respectiv; secundul, că adresele emise de către recurentă către intimata pârâtă conțin suficiente elemente pentru încheierea actului adițional și al treilea, că atitudinea intimatei pârâte consecutivă primirii „ofertei” recurentei, atitudine care ar consta în faptul că nu a emis vreun act sau fapt din care să rezulte că ar avea vreo obiecție față de ofertă, dublat de împrejurarea că ar fi continuat să emită ordine de lucru în baza dispozițiilor Legii nr. 255/2010, se încadrează în sfera faptelor destinatarului care constituie acceptare, din perspectiva art. 1196 alin. (1) C. civ.

Or, toate aceste elemente indicate reprezintă în mod incontestabil, elemente factuale, împrejurări de fapt arondate temeiniciei cauzei și nu legalității acesteia. Astfel, acceptarea sau neacceptarea unei „oferte” de către destinatar, împrejurarea dacă adresele invocate conțin sau nu suficiente elemente pentru încheierea actului adițional, intenția unei persoane, fie ea și tacită de a contracta, de a accepta o ofertă în acest sens, sunt elemente factuale care se stabilesc de instanțele devolutive ale fondului, pe baza probelor administrate cauzei, ele ținând de situația de fapt a cărei stabilire și evaluare excede limitelor exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional de recurs.

Așadar, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, curtea de apel a reținut definitiv și expres că „În speță însă, adresa nr. x/02.04.2014 nu poate avea semnificația unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., aptă să conducă la modificarea contractului deja agreat de părți, nefiind emisă în forma cerută de lege și neavând suficiente elemente pentru formarea contractului” și că „Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părți, iar nu în considerarea „ofertei” transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligațiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiași contract, iar nu în considerarea „acceptării tacite a ofertei” de către pârâtă”, rezultă în mod evident că dată fiind această stare de lucruri, prevederile invocate de recurentă, art. 1187 C. civ. – art. 1196 C. civ., respectiv art. 969 – art. 970 C. civ. 1864 nu au fost încălcate de către instanța de apel.

Instanța de recurs nu are atributul legal de a reevalua respectivele aspecte ale situației de fapt, astfel cum solicită practic recurenta invocând încălcarea normelor juridice menționate, pentru a stabili o altă stare de lucruri la care să se aplice prevederile legale enunțate.

În egală măsură, dispozițiile art. 969 – art. 970 C. civ. conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, trebuie executate cu bună-credință și obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa, dispoziții aplicabile cauzei – contrar deci susținerii intimatei pârâte din întâmpinare – în raport de anul încheierii contractului special nr. x (2004), nu pot fi considerate încălcate prin acceptarea de către curtea de apel a ideii că părțile nu ar fi putut agrea tacit o modificare a contractului special nr. x, atât timp cât argumentul curții de apel s-a întemeiat pe de o parte, pe prevederile speciale care reglementează contractul juridic încheiat de părți, respectiv art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și art. 121 din Statutul profesiei de avocat, cărora le-a dat prevalență în mod corect în temeiul principiului juridic specialia generalibus derogant – legea specială derogă de la cea generală.

Pe de altă parte, se observă că argumentul curții de apel a fost fundamentat pe însăși interpretarea clauzelor contractului special nr. x încheiat de părțile procesuale. Astfel, s-a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, de către instanța de apel, în mod definitiv, că „Potrivit art. 11.3 din contract, părțile au convenit ca orice modificare sau completare a dispozițiilor contractuale să se facă numai prin act adițional. (…) De altfel, părțile au eliminat posibilitatea modificării contractului în altă formă decât aceea a încheierii unui act adițional, astfel că toată corespondența legată de modalitatea de plată a onorariului are valoare de invitație la încheierea unui act adițional în formă scrisă la contractul Special nr. 3”.

Din aceste considerente citate, analizate sistematic și logic, rezultă că instanța de apel a stabilit în cadrul situației de fapt, că părțile au convenit prin contractul special nr. x ca modificările ulterioare ale contractului să îmbrace forma unui act adițional realizat în scris. Pe cale de consecință, raportat la această situație de fapt stabilită de instanța de apel, nu se poate invoca faptul că bună-credință, echitatea, obiceiul sau legea ar permite modificarea contractului într-o altă formă decât cea convenită de părțile contractante. O astfel de apreciere ar fi de natură a determina dimpotrivă, chiar încălcarea flagrantă a prevederilor art. 969 – art. 970 C. civ. 1864 invocate, atât timp cât dacă s-ar proceda astfel, s-ar trece peste voința părților contractante indicată în contractul ce reprezintă legea părților.

Din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată analizate de instanța de apel, respectiv invocatul act adițional la contractul special nr. x, instanța de recurs observă că nici criticile recurentei aferente încălcării dispozițiilor art. 1547, art. 1548 și art. 1073 C. civ. 1864 nu sunt fondate.

Astfel, atât timp cât din perspectiva acestei cauze juridice expuse, s-a apreciat că fundamentul pretențiilor solicitate, faptul juridic generator al lor (actul adițional), nu este îndeplinit, în mod corect au fost aplicate prevederile legale indicate de către recurentă, aceste prevederi raportându-se la premisa existenței unei convenții juridice a părților, în speță actul adițional, act adițional a cărui încheiere însă, curtea de apel a stabilit în cadrul situației de fapt a cauzei, că nu a avut loc.

Evident, astfel cum s-a arătat supra, ansamblul acestor critici vor putea fi avute în vedere în rejudecarea apelului din perspectiva cererii de obligare la plata sumei de bani întemeiate pe cauza reprezentată de contractul special nr. x.

În privința încălcării invocate a prevederilor art. 4 și art. 35 pct. c) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, instanța de recurs observă că de fapt, recurenta reclamantă solicită prin ansamblul criticilor arondate acestui aspect, o reevaluare a situației de fapt a cauzei, spre a conchide în final, că „părțile au luat în considerare nu doar prevederile contractuale din cuprinsul Contractului special nr. 3, dar și cele din „ofertă”, convenind în mod tacit ca executarea prestațiilor și algoritmul de calcul al onorariului să respecte dispozițiile legii noi”.

Or, astfel cum am expus anterior, instanța de recurs este ținută de situația de fapt a cauzei astfel cum a fost ea tranșată în mod definitiv de către instanța de apel, controlul prezentei instanțe de judecată fiind unul exclusiv de legalitate.

Atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, curtea de apel a reținut în mod expres, astfel cum am arătat și supra, că „Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părți, iar nu în considerarea „ofertei” transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligațiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiași contract, iar nu în considerarea „acceptării tacite a ofertei” de către pârâtă”, instanța de recurs nu poate ca prin prisma prevederilor legale invocate de către recurentă a fi fost încălcate, să statueze asupra unei alte situații de fapt decât cea stabilită definitiv de instanța de apel, ordinea silogismului juridic de soluționare a unei spețe fiind inversă: aplicarea normelor juridice incidente la situația de fapt determinată în prealabil.

În egală măsură, echivalența juridică pe care o realizează recurenta reclamantă între acceptarea „ofertei” și eventuala executare a contractului special nr. x prin prisma Legii noi nr. 255/2010, aspectul ultim constatându-se a nu fi cercetat în apel, este incorectă din punct de vedere legal, deoarece de plano, o ofertă de a contracta trebuie să conțină potrivit art. 1188 C. civ., mai multe elemente care să îi determine conținutul și nu doar indicarea legii care ar fi aplicabile derulării convenției propuse.

Din această perspectivă, eventuala aplicare efectivă în executarea contractului special nr. x a legii noi de expropriere (aspect necercetat în apel, astfel cum s-a constatat) nu poate fi singură echivalată cu acceptarea unei oferte de a contracta, ea trebuind a fi corelată potrivit cel puțin art. 1188 C. civ. menționat și cu alte elemente în aceeași direcție. Or, în cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit că oferta respectivă nu are „suficiente elemente pentru formarea contractului”.

Întrucât reprezintă un element subsumat temeiniciei cauzei și în lipsa unei analize a instanței de apel sub acest aspect, instanța de recurs nu poate realiza în recurs aprecieri asupra aplicării efective sau nu a Legii nr. 255/2010 în derularea contractului special nr. x încheiat de părțile procesuale sub imperiul Legii nr. 198/2004 abrogate prin Legea nr. 255/2010, aceasta fiind o chestiune efectiv de fapt și nu una de drept, acest impediment procesual al instanței de recurs funcționând indiferent de împrejurarea că această chestiune ar fi una de natura evidenței – astfel cum invocă recurenta în cadrul recursului său – sau nu ar fi astfel.

În egală măsură, instanța de recurs constată și că argumentul compatibilității derulării contractului special nr. x cu legea nouă de expropriere, argument folosit alături de altele de instanța de apel în justificarea aprecierii sale referitoare la neîncheierea unui act adițional, presupune tot verificări de fapt, verificări de temeinicie care exced limitelor prezentului control jurisdicțional.

Concret, nu îi este permis prezentei instanțe de recurs din punct de vedere legal să procedeze la o analiză a clauzelor contractului special nr. x încheiat între părți, să le compare cu dispozițiile legii noi de expropriere spre a putea astfel aprecia dacă se armonizează sau nu, această comparație ținând de situația de fapt a cauzei, ea nereprezentând un aspect de legalitate.

Instanța de recurs notează însă, că acest considerent al instanței de apel nu tranșează și nu echivalează cu aspectul dacă în executarea contractului special nr. x părțile contractuale au aplicat efectiv sau nu legea nouă de expropriere, aspect care este arondat cercetării presupuse de rejudecarea dispusă a cauzei, prin prisma cauzei cererii de chemare în judecată omise a fi analizată și căruia – în cazul eventualei constatări a caracterului său real – urmează a i se da de către instanța de rejudecare relevanța juridică legală potrivită.

4. În privința criticilor expuse la punctul E din cererea de recurs, relative motivării instanței de apel asupra excepției lipsei de interes, instanța de recurs notează cu titlu preliminar aspectul că întrucât recurenta este singura parte procesuală care a declarat recurs în privința acestei soluții a curții de apel și exclusiv din perspectiva considerentelor, atunci soluția de respingere a acestei excepții procesuale cercetate de instanța de apel prin prisma doar a cererii de chemare în judecată fundamentate pe cauza juridică reprezentată de actul adițional la contractul special nr. x, rămâne câștigată cauzei, ea neputând fi înlăturată, dat fiind principiul procesual al respectării limitelor controlului judiciar impuse prin cererea de recurs, principiu consacrat de art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 477 C. proc. civ.

În privința primului subgrup de critici arondate acestui motiv de recurs, instanța de recurs a ilustrat anterior, considerentele pentru care a apreciat că instanța de judecată de apel nu a procedat la vreo schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, astfel încât nefiind întrunită premisa pe care se grefează acest prim subgrup de critici, el nu poate fi pe cale de consecință, admis ca fondat.

Nici secundul subgrup de critici nu este fondat. Astfel, atât timp cât potrivit celor expuse în prezenta decizie civilă de recurs, s-a constatat că recurenta reclamantă și-a fundamentat distinct pretenția de obligare la plata sumei de bani menționate (și) pe un act adițional la contract, despre care a afirmat că ar fi fost încheiat tacit și că ar fi reglementat algoritmul de calcul al onorariului în raport de noua lege de expropriere intrată în vigoare pe parcursul derulării contractului special nr. x, rezultă atunci inexistența oricărui caracter contradictoriu între considerentele ilustrate de recurentă, cu atât mai mult cu cât o obligație juridică pecuniară se individualizează și deci, se distinge, inclusiv prin elementul algoritmului său de calcul pe care îl cuprinde.

De altfel, această critică a recurentei ilustrează și o lipsă de consecvență juridică, atât timp cât partea însăși a ilustrat pe parcursul procesului că „putem aplica și în acest caz raționamentul de calcul consimțit de părți pentru secțiunile 32A și 3B, cu atât mai mult cu cât a fost acceptat tacit de CNAIR, în urma ofertei primite” (pagina 13 a cererii de chemare în judecată), admițând și susținând astfel, că algoritmul invocat nou de calcul ar fi reprezentat (parte din) obiectul actului adițional dorit.

În privința subgrupurilor trei și patru afectate acestui motiv de recurs indicat cu lit. E) în cererea de recurs, instanța prezentă de judecată constată că ele vizează următoarele considerente din decizia recurată:

„Lipsit de interes ar fi un demers judiciar prin care reclamantul ar fi solicitat plata onorariului pentru munca prestată, în limita titlului executoriu reprezentat de contractul special nr. x, repunând în discuție aspecte cu privire la care părțile s-au înțeles deja în mod explicit. (…)

Într-adevăr, dacă s-ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în baza contractului de asistență ce reprezintă titlu executoriu, demersul ar fi fost lipsit de interes, întrucât toate aspectele legate de caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, în înțelesul dispozițiilor art. 663 C. proc. civ., puteau fi valorificate doar în cadrul unei eventuale contestații la executarea titlului executoriu. (…)

Susținerea apelantei reclamante în sensul că dispozițiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ. îi deschid calea unei acțiuni paralele cu executarea silită pentru stabilirea întinderii creanței nu poate fi acceptată de instanță.

Art. 713 alin. (2) C. proc. civ., se referă la posibilitatea debitorului de a invoca motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu în măsura în care legea nu prevede o altă cale procesuală, inclusiv o acțiune de drept comun”.

Instanța prezentă de recurs constată că aceste considerente sunt străine algoritmului juridic al excepției lipsei de interes cercetate, întrucât ele toate vizează o altă premisă (ilustrată și tratată doar ipotetic de instanța de apel, dovadă fiind folosirea verbelor relevante la modul condițional – optativ, timpul perfect) decât cea concretă de analiză a respectivei instanțe de judecată de apel.

Astfel, atât timp cât lipsa de interes analizată de curtea de apel a fost circumscrisă cererii de chemare în judecată fundamentate pe invocata încheiere a unui act adițional la contract, atunci considerentele care tratau doar ipotetic aceeași problemă din perspectiva unui alt fundament al cererii de chemare în judecată decât cel analizat, respectiv din perspectiva contractului special de asistență juridică nr. x ca și titlu executoriu, nu pot fi apreciate ca integrându-se juridic în raționamentul construit de instanța de apel, motiv pentru care ele vor fi înlăturate, în temeiul motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă în cererea sa de recurs și coroborat în mod evident cu dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., încadrarea astfel legală a acestor critici rezultând cu ușurință, potrivnic deci, aserțiunii în sens contrar a intimatei pârâte din cadrul întâmpinării formulate în recurs.

Pe cale de consecință a acestei înlăturări, criticile recurentei reclamante care le vizau rămân fără obiect în această fază procesuală, nemaiimpunându-se așadar cercetarea lor pe fond, ele rămânând rezervate rejudecării dispuse anterior, atât timp cât premisa ipotetică de analiză a lor de către curtea de apel coincide cu cea concretă a cărei rejudecare s-a dispus în cauză și cât ele constituie și motive de apel formulate în cauză.

În egală măsură, instanța de recurs notează că restul considerentelor curții de apel arondate excepției lipsei de interes – evident în limita părții din cererea de chemare în judecată analizate de instanța de apel – care a trecut testul prezent al legalității în raport de criticile de nelegalitate invocate de recurentă, anterior dezbătute de instanța prezentă de judecată, este idoneu în a o justifica din punct de vedere legal, astfel încât acest ansamblu al lor rămâne unul suficient în circumscrierea soluției de respingere ca neîntemeiată a acestei excepții procesuale cercetate din perspectiva cererii de pretenții întemeiate pe actul adițional invocat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. și Asociații împotriva deciziei civile pe care o va casa în întregime dat fiind caracterul unitar al căii de atac declarate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, urmând a se avea în vedere în rejudecare dezlegările din prezenta decizie de casare, soluția instanței de rejudecare urmând a respecta prescripțiile impuse de principiul non reformatio in pejus, consacrat de art. 502 C. proc. civ. în referire la art. 481 C. proc. civ., în forma sa care se va configura la momentul pronunțării deciziei de apel în rejudecare, în raport de evaluările concrete ale instanței de rejudecare și de consecințele determinate de limitele stabilite de recurenta reclamantă prin cererea de recurs prezentă, cale de atac formulată exclusiv de către această parte procesuală.

Sursa informației: www.scj.ro.