Dreptul la viaţă de familie protejat în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate împotriva României

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Drepturile garantate de Convenția europeană a drepturilor omului (Convenția) trebuie să fie efective, iar nu teoretice și iluzorii, iar această chestiune este cu atât mai adevărată în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private și de familie, protejat de art. 8 din Convenție. În această materie Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) s‑a aplecat în mod constant asupra evoluției conceptelor de viață privată și de familie, în acord cu dezvoltarea obiceiurilor și nevoilor sociale contemporane.

Totodată, realizarea unei protecții eficiente a drepturilor omului nu este posibilă decât prin instituirea unor garanții fundamentale de procedură, de natură să întărească mecanismul de apărare al acestor drepturi. Mijloacele procedurale de protecție conferite de dreptul la un proces echitabil prezintă o importanță deosebită, confirmată de faptul că mai mult de jumătate din jurisprudența CEDO se referă la art. 6 din Convenție, care apară un drept prin excelență procedural, și anume dreptul la un proces echitabil.

Metodele sau principiile de largă aplicabilitate în jurisprudența Curții sunt: prin­cipiul noțiunilor autonome, principiul marjei de apreciere a statului și principiul proporționalității. Acestea se suprapun peste principiul preeminenței dreptului și rapor­tarea la o societate democratică.

Art. 8 din Convenție prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într‑o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților celorlalți.”

Acest text își are originea în art. 12 al Declarației universale a drepturilor omului, potrivit căruia „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau a reputației sale; orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. O formulare aproape identică este dată protecției dreptului la viața privată de art. 17 al Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice^[1].

Art. 8 din Convenție prezintă cel puțin patru aspecte asupra cărora trebuie reflec­tat: viața privată, viața de familie, domiciliul și corespondența. Interpretarea dinamică și evolutivă a Convenției a generat o largă jurisprudență, chintesența fiind respectarea demnității ființei umane. Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în raportul asupra cauzei Van Oostervijk c. Belgiei^[2], a statuat că „dreptul la respectarea vieții private este dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini”.

Noțiunea de „viață de familie” poate fi abordată din prisma a două dimensiuni: persoanele care pot invoca acest drept și conținutul vieții familiale.

Astfel, în privința persoanelor care pot invoca acest drept, art. 8 folosește sintagma „orice persoană”, recunoscând dreptul la viața de familie oricărei persoane, fără nicio altă distincție. Însă Curtea a delimitat pe cale jurisprudențială sfera de aplicare a acestui articol, statuând că presupune preexistența unei vieți de familie.Totodată, un aspect important al noțiunii de „viață de familie” este faptul că aceasta este percepută de către Curte ca o legătură biologică și/sau juridică peste care se suprapune o relație personală, reală, efectivă.

Este absolut necesară preluarea și de către judecătorul național a interpretărilor date de CEDO în privința vocației de aplicare concretă a fiecăruia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție.

Judecătorul nu trebuie să se substituie legiuitorului, însă trebuie să aibă în vedere jurisprudența, chemată să suplinească lacunele legislative. În acest scop ar trebui să existe o disciplină jurisdicțională, să nu mai existe soluții contradictorii în spețe similare, chiar în cadrul aceleiași instanțe. Astfel, ar fi necesare consultări periodice între judecătorii care judecă în aceleași materii în cadrul aceleiași instanțe^[3]. Prin urmare, prin jurisprudență ar trebui să se precizeze înțelesul unor norme juridice cu un grad înalt de abstractizare sau care uzează de noțiuni a căror concretizare implică judecăți de valoare și aprecieri fine, pentru a fi asigurate certitudinea juridică și emiterea unor soluții juste. Având în vedere că atât potrivit Constituției României, cât și Convenției europene a drepturilor omului jurisprudența trebuie să fie predictibilă, asigurându‑se interpretarea și aplicarea unitară a normelor de drept, ea trebuie să și asigure un echilibru între predictibilitate și conturarea unor reguli stabilite, pe de o parte, și necesitatea evoluției, a adaptării la noile realități sociale, la exigențele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca și la evoluția științei dreptului, pe de altă parte^[4].

S‑a apreciat în doctrină că art. 8 este primul dintr‑o serie de patru texte ale Con­venției care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului, siste­mul de protecție fiind completat prin dispozițiile art. 9, art. 10 și art. 11. Însă respectul social ca apreciere venită din partea celorlalți reclamă și deferența autorităților statale. Acestora din urmă le revin obligații semnificative și extrem de variate în privința conținutului sau scopului, din rândul cărora cuplul obligații negative‑obligații pozitive se bucură în continuare de atenția judecătorului european^[5].

Art. 8 din Convenție are un caracter orizontal, acesta protejează individul nu doar de ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmând a fi considerate responsabile și de încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care vizează respectarea vieții private chiar și în ceea ce privește relațiile dintre indivizi. Acest lucru este valabil și pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terților^[6]. Trebuie subliniat că, în ceea ce privește art. 8, în acord cu par. 2 al acestuia, se admite o ingerință în dreptul la viață privată atât timp cât aceasta răspunde criteriilor controlului de proporționalitate, astfel cum au fost ele dezvoltate de către instanța europeană.

Hotărârile relevante ale CEDO privind România sunt cele pronunțate în cauzele Ignaccolo‑Zenide c. României, din 25 ianuarie 2000, Ostace c. României, din 25 februarie 2014, și B. c. României (nr. 2), din 19 februarie 2013.

În cauza Ignaccolo‑Zenide, reclamanta a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996 pentru încălcarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, deoarece autoritățile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătorești care soluționaseră chestiunea încredințării minorilor și pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea, domiciliul acestora fiind stabilit la reclamantă. Procedura în sine de încredințare a minorelor a fost complicată, ea desfășurându‑se pe teritoriul statelor Texas, Franța și România, în cele din urmă. În esență, inițial minorele au fost în grija tatălui, așa cum s‑a stabilit în urma divorțului dintre părinți și a acordului acestora, apoi tatăl s‑a mutat cu fetele în America și nu a mai respectat programul de vizită al mamei, au existat hotărâri judecătorești pronunțate atât în Franța, cât și în California, în favoarea fiecăruia dintre părinți, în cele din urmă a existat și o procedura de exequatur pentru recunoașterea în California a hotărârilor pronunțate în Franța în favoarea mamei, ulterior tatăl mutându‑se în România, unde a fost soluționată cauza în mod definitiv. Inițial s‑a pronunțat pe calea ordonanței președințiale o hotărâre în fa­voarea mamei, fondul litigiului fiind mai complicat și de durată, invocându‑se inclusiv vicii de procedură în ceea ce privește citarea mamei, reprezentată în țară prin mandatari.

Această cauză este importantă deoarece și în prezent sunt identificate numeroase cazuri similare în care, deși există o hotărâre de încredințare a minorilor unuia dintre părinți, în măsura în care aceștia se află la celălalt părinte, executorul nu îi poate lua în pofida hotărârii, deoarece sunt ascunși sau pe moment refuză, de multe ori la presiunea bine mascată din partea părintelui la care se află.

Reclamanta a arătat că nu a fost întreprins niciun demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului judecătoresc, și astfel nu a fost executată ordonanța din decembrie 1994 și nici nu a existat o activitate a autorităților între decembrie 1995 și ianuarie 1997. De asemenea, a arătat că a fost organizată de autorități o întâlnire în data de 29 ianuarie 1997, însă a denunțat‑o ca fiind un simulacru.

Apărarea Guvernului a indicat faptul că autoritățile au întreprins demersurile adecvate și suficiente pentru executarea ordonanței din 1994. În acest sens au dispus asistarea executorului judecătoresc de către polițiști și l‑au convocat pe tatăl minorelor la Ministerul Justiției. Însă ordonanța nu a fost executată din cauza atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, sau din cauza refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care, de asemenea, nu poate fi reproșat Guvernului.

Or, opinia Comisiei a fost în sensul că autoritățile naționale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel drep­tul la respectarea vieții de familie garantat de art. 8 din Convenție.

Art. 8 încearcă, în principal, să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, dar implică și unele obligații pozitive inerente „respectării” efective a vieții de familie.

În ambele cazuri însă trebuie avut în vedere raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și cel al societății, în ansamblul ei.

De asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (par. 94 din hotărârea Ignaccolo Zenide c. România).

Fiind vorba de obligația statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanență că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri [a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson c. Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26‑27, alin.71, Margareta și Roger Andersson c. Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226‑A, pag. 30, alin. 91, Olsson c. Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35‑36, alin. 90, și Hokkanen c. Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299‑A]. Însă această obligație nu este absolută. Dat fiind că în unele cazuri reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte este posibil să nu se realizeze atât de ușor, atunci se impun unele măsuri pregătitoare care depind de circumstanțele fiecărei cauze.

Obligația autorităților naționale de a recurge la coerciție nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile persoanelor implicate și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenție, iar obligațiile pozitive impuse de art. 8 în materie de reunire a unui părinte cu minorii trebuie interpretate în lumina Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii (Convenția de la Haga).

Pentru a vedea dacă a existat sau nu o încălcare a art. 8 din Convenție, Curtea Europeană a decis mai întâi pentru ce perioadă urmează a fi făcută analiza și apoi a analizat cum s‑a procedat pentru punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească și de a‑i fi înapoiate minorele.

---