Dreptul la viaţă de familie protejat în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate împotriva României

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Astfel, deși Guvernul a susținut că obligația de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului 2 București a pronunțat ordonanța, și a luat sfârșit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel București a dispus reîncredințarea minorilor lui D.Z., Curtea a decis că procedura care s‑a finalizat prin decizia Curții de Apel București nu îndeplinea cerințele de procedură stipulate în art. 8 din Convenție. În consecință, nu se poate considera că decizia Curții de Apel București a exonerat Guvernul de obligațiile pozitive care îi incumbau potrivit art. 8. Pentru a decide astfel, instanța europeană a avut în vedere faptul că nici reclamanta și nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenți în momentul pronunțării deciziei din 28 mai 1998 a Curții de Apel București, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul pârât a transmis‑o Curții, reclamanta a luat cunoștință de hotărârea în discuție. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la niciun termen al procedurii care s‑a finalizat prin pronunțarea hotărârii în cauză – de reîncredințare a copiilor lui D.Z. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispozițiilor art. 87 alin. (8) C. pr. civ. român de la momentul respectiv, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franța, deși acesta era cunoscut. În ceea ce privește citarea lui Ș.C., mandatar al reclamantei, Curtea reține că ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 C. pr. civ. și jurisprudenței instanțelor interne.

Ceea ce prezintă foarte mult interes și din perspectiva actuală este în ce măsură autoritățile naționale au luat măsurile necesare și adecvate pentru punerea în executare a ordonanței din 14 decembrie 1994.

Într‑o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într‑adevăr, procedurile legate de exercitarea autorității părintești, inclusiv executarea hotărârilor pronunțate, necesită urgența, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei. În speță, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura inițiată de reclamantă s‑a finalizat printr‑o ordonanță președințială. Or, esența unei asemenea acțiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.

Curtea arăta că în Convenția de la Haga se stipulează, în art. 11, că autoritățile judecătorești sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgență în vederea reîncredințării minorului, orice lipsă de acțiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptățind statul solicitant să ceară explicații cu privire la motivele întârzierii.

În speță, executorii judecătorești s‑au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994‑decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanța din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 și 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune același lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.

Curtea a reținut că nu s‑a dat nicio explicație satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, nu a fost de înțeleasă motivarea Tribunalului Munici­piului București, atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanței pe perioada 30 iunie‑1 septembrie 1995.

Curtea a constatat lipsa totală de acțiune a autorităților române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 și până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura întâlnire între reclamantă și copiii săi. În această privință, Guvernul pârât nu a dat nicio explicație.

Curtea observă că autoritățile nu au luat nicio altă măsură pentru a crea condițiile necesare în vederea executării ordonanței în discuție, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredințării minorelor.

Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privința copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancțiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.

Guvernul susține că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la inițiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins niciun demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară, conform art. 1075 C. civ., obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanței din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancțiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într‑adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenție. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.

Curtea observă în această privință faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiției la 11 și la 15 mai 1995, așa cum fusese invitat să o facă, nu i‑a atras niciun fel de consecință. De asemenea, autoritățile române nu au aplicat nicio sancțiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătorești. Mai mult, nu s‑a luat nicio inițiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.

În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanșarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arată că într‑o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i‑a relatat ministrului justiției că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. și, după ce a precizat motivele plângerii respective, i‑a cerut să întreprindă cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost soluționată în niciun fel.

Curtea observă că art. 30 și 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul își exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiției, care are atribuția de a da instrucțiuni procurorilor. În aceste condiții, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.

De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproșează reclamantei că nu a introdus o acțiune pentru stabilirea unor penalități pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acțiune nu poate trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă și excepțională de executare. În plus, lipsa de acțiune a reclamantei nu putea exonera autoritățile de obligațiile ce le reveneau ca deținătoare ale autorității publice în materie de executare.

Mai mult, autoritățile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară, reclamantă și minore și nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi [a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Olsson c. Suediei (nr. 1) din 24 martie 1988, pp. 35‑36, par. 89‑91]. Astfel, serviciile de autoritate tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuși suficiente competențe în materie nu s‑au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredințare a acestora și s‑au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.

Cu excepția întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nicio întâlnire între reclamantă și minore nu a fost organizată de către autorități, deși ea s‑a deplasat în România de 8 ori în speranța de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în fața Comisiei și la 2 ani după ordonanța din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curții, în condiții adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relațiilor dintre reclamantă și fiicele sale. Întâlnirea s‑a desfășurat în incinta școlii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, și în prezența unei delegații numeroase formate din profesori, funcționari, diplomați, polițiști, plus reclamanta și avocatul său. La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit niciun asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârșit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s‑au prefăcut că fug.

La 31 ianuarie 1997, imediat după eșecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiției, în calitatea sa de autoritate centrală, a dispus că minorele să nu fie reîncredințate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor. Începând cu această dată nu a mai fost întreprins niciun demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă și fiicele sale.

Curtea a mai reținut că autoritățile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenția de la Haga.

Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea a decis că autoritățile române nu au depus eforturi adecvate și suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a‑i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8 din Convenție. Nu au existat măsuri coercitive împotriva tatălui și nici măsuri adecvate, pregătitoare, pentru unica întâlnire dintre mamă și copiii ei în vederea înapoierii acestora și restabilirii situației de familie.

În cauza Ostace c. României, reclamantul invocă art. 8 din Convenție și se plânge de imposibilitatea de a obține recunoașterea în justiție a faptului că nu este tatăl lui H.‑A., deși expertiza medico‑legală care a putut fi realizată în 2003 în urma consimțământului fiului său prezumtiv, devenit major, a exclus clar paternitatea acestuia. Guvernul a contestat acest argument și a arătat că refuzul autorităților de a autoriza redeschiderea procedurii în stabilirea paternității este motivat de preocuparea de a proteja interesele copilului și ale familiei și de a respecta cerințele protejării securității juridice. Acțiunea reclamantului a fost respinsă în dreptul intern și au fost epuizate toate căile de atac. Cererea de revizuire a fost declarată inadmisibilă pe motiv că nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 C. pr. civ. 1865. Astfel, raportul de expertiză medico‑legală din 14 iulie 2003 nu constituia un înscris care exista la momentul hotărârii din 1981, a cărei revizuire era solicitată și de care părțile nu luaseră cunoștință, în sensul art. 322 pct. 5 C. pr. civ. 1865. Trebuie reținut că părțile nu au contestat faptul că respingerea de către instanțele naționale a cererii reclamantului era „prevăzută de lege” și urmărea un scop legitim, însă trebuie stabilit dacă decizia era „necesară într‑o societate democratică”, raportat la circumstanțele speței.

Deși art. 8 din Convenție tinde, în esență, să protejeze persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu impune statelor doar să se abțină de la astfel de ingerințe; acesta poate implica, în plus, obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Limita dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în raport cu această dispoziție nu se pretează însă unei definiții precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Shofman c. Rusiei, nr. 74826/01, 24 noiembrie 2005, pct. 33‑34,).

În cauza de față reclamantul nu are nicio posibilitate de a contesta declararea judecătorească a paternității sale.

S‑a analizat de către Curtea Europeană în ce măsură, în circumstanțele particulare ale speței, a fost păstrat un echilibru just între interesul reclamantului și interesul general.

Reclamantul dorea să obțină o revizuire a declarării judecătorești a paternității care îl privea, în lumina probelor biologice de care nu avea cunoștință la vremea primei proceduri în stabilirea paternității față de H.‑A., acesta din urmă fiind major și de acord, împreună cu mama sa, cu efectuarea testului ADN.

Instanța europeană a considerat că autoritățile naționale nu au ținut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză. Spre deosebire de alte cauze judecate de Curte în care acțiunea în justiție introdusă de tații prezumtivi viza obținerea unei probe care să permită cunoașterea realității biologice, obligând copilul prezumtiv să se supună unui test biologic, aici persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiația lui H.‑A.