Dreptul la viaţă de familie protejat în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate împotriva României

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Așadar, în celelalte cauze Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că nu exista nicio probă biologică care să contrazică filiația stabilită legal, atunci când a procedat la punerea în balanță a intereselor în cauză. Prin urmare, s‑a apreciat că nu este nerezonabil ca instanțele interne să acorde o importanță mai mare intereselor copilului și familiei în care acesta trăiește decât intereselor pe care le‑ar putea avea reclamantul de a verifica un fapt biologic. De asemenea, instanța de la Strasbourg a avut în vedere și faptul că proba științifică obținută de reclamant în 2003 nu îi era accesibilă cu mijloacele disponibile în 1981 (potrivit informațiilor furnizate de Institutul Național de Medicină Legală), dar și faptul că decizia pronunțată în speță de instanța națională nu este conformă cu evoluția dreptului român în domeniul filiației, adusă în special de noul Cod civil.

Astfel, se pare că prevalează realitatea biologică în fața ficțiunilor legale, teză susți­nută de renunțarea la termenele de prescripție rigide. Noul Cod civil prevede că pentru a răsturna prezumția de paternitate a unui copil născut în cadrul unei căsătorii, termenul de prescripție al acțiunii în tăgada paternității este calculat, pentru tatăl prezumtiv, începând de la data la care acesta din urmă a aflat că era tatăl prezumtiv al copilului sau de la o dată ulterioară, când acesta a aflat că prezumția nu corespundea realității, De asemenea, potrivit noilor reglementări, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în timpul vieții copilului. Totuși, reclamantul nu a putut să beneficieze de această evoluție a dreptului român, având în vedere că aceasta a avut loc ulterior faptelor speței.

În concluzie, s‑a apreciat că a fost încălcat art. 8 din Convenție, sistemul juridic intern negarantând în mod corespunzător „respectarea vieții private” a reclamantului.

Hotărârea B. c. României (nr. 2) prezintă importanță atât din punctul de vedere al analizei efectuate cu privire la încălcarea art. 8 din Convenție, cât și din punctul de vedere al procedurii de analiză a unei plângeri în condițiile neepuizării căilor de recurs interne sau al neinvocării în mod clar a încălcării unui drept specific protejat de Convenție.

Astfel, reclamanta este mamă a trei copii, dintre care doi erau minori la momentul faptelor, și o fată mai mare, majoră. La 14 septembrie 2000, a fost diagnosticată cu „schizofrenie paranoidă”. Începând cu această dată, figurează în fișele mai multor instituții psihiatrice. Din anul 2000, cei doi copii minori nu mai locuiau cu reclamanta și au fost plasați, din cauza bolii acesteia, într‑un centru de primire pentru copii aban­donați, în urma deciziei Comisiei pentru Protecția Copilului Bacău. Mama reclamantei, bunică a copiilor, a solicitat ajutorul serviciilor sociale pentru a obține internarea reclamantei într‑un spital specializat, din cauza bolii sale psihice și a comportamentului violent al acesteia. Bunica a precizat că cei doi copii nu mergeau la școală, uneori nu aveau ce mânca și nici nu erau supravegheați și și‑a exprimat acordul pentru plasa­mentul acestora într‑un centru de primire. La momentul faptelor, copiii aveau opt și, respectiv, șapte ani. De‑a lungul timpului au existat hotărâri judecătorești prin care copiii erau lăsați în grija centrelor de plasament, hotărâri care nu au fost atacate de mamă. Din rapoartele comunicate de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului și din cele redactate periodic de delegații Primăriei Izvoru Berheciului reiese că respectivii copii au fost vizitați des de mama lor.

În ceea ce privește sesizarea Curții Europene, trebuie reținut că reclamanta a trimis 22 de scrisori în perioada decembrie 2002 și decembrie 2010. Cu privire la acest aspect, Guvernul a arătat că acestea au un conținut incoerent și nu invocă niciun capăt de cerere substanțial referitor la dispozițiile Convenției. Curtea a considerat însă că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță, și nu neapărat prin motivele de fapt sau de drept și, prin urmare, că respectivele capete de cerere ale reclamantei, care au fost însoțite în mod corespunzător de documentele relevante referitoare la internarea sa și la plasamentul copiilor săi, sunt suficient de clare pentru a fi examinate. Faptul că aceste capete de cerere au fost prezentate de reclamantă în același timp cu altele mai confuze nu le anulează în niciun fel caracterul serios și, drept urmare, că există o sesizare legală.

După cum am precizat, având în vedere că nu au fost epuizate căile de recurs interne, instanța europeană a precizat că această exigență se cere a fi aplicată ținând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate și fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă în special că trebuie să se analizeze în mod realist nu doar acțiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părții contractante implicate, ci și situația personală a reclamantului [Selmouni c. Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999‑V, mutatis mutandis, Storck c. Germaniei, (dec.) nr. 61603/00, 26 octombrie 2004, Rupa c. României (nr. 2), nr. 37971/02, 19 iulie 2011, pct. 36, și V.D. c. României, nr. 7078/02, 16 februarie 2010, pct. 87].

Având în vedere aceste chestiuni, dar și faptul că argumentele în sprijinul excepției invocate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul capătului de cerere, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivului capăt de cerere, Curtea a decis să analizeze cauza, cererea fiind admisibilă.

Reclamanta considera drept abuzive internările sale psihiatrice efectuate de poliție atunci când solicita protecție împotriva a diverse acte ilegale din partea terților pe care le denunța, precum, de exemplu, tentativa de viol din 24 august 2006. În această privință, consideră că autoritățile o internau pentru a o împiedica să se plângă, în loc să îi ofere o rezolvare a plângerilor sale. Apărarea Guvernului a arătat că internările psihiatrice ale reclamantei au avut un caracter voluntar, având în vedere că și‑a dat acordul, și că nu a existat o privare de libertate. De asemenea, a arătat că internările erau necesare pentru tratarea bolii sale psihice cronice și că a primit îngrijirile medicale corespunzătoare.

Curtea a reiterat faptul că art. 8 stabilește în sarcina statului obligația pozitivă de a adopta măsuri rezonabile și adecvate pentru a proteja dreptul persoanelor la respec­tarea vieții private, care include dreptul la integritatea fizică și psihică, dar și că în cazul persoanelor vulnerabile, din care fac parte persoanele cu handicap, autoritățile trebuie să dea dovadă de o atenție deosebită și să le asigure o protecție sporită, având în vedere faptul că posibilitatea sau dorința acestora de a se plânge sunt adesea diminuate (pct. 85 din hotărâre).

Deși art. 8 nu prevede nicio condiție explicită de procedură, procesul decizional legat de măsurile care constituie o ingerință trebuie să fie echitabil și să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziție. Astfel, amploarea marjei de apreciere a statului depinde de calitatea procesului decizional: dacă procedura a fost extrem de deficitară dintr‑un motiv sau altul, concluziile autorităților interne sunt puse la îndoială mai mult. E drept că, după cum amintește și Curtea făcând referire la hotărârea Cristian Teodorescu, pronunțată în data de 19 iunie 2012, Curtea a hotărât că Legea sănătății mintale nr. 487/2002 nu conținea, la momentul faptelor, nicio cerință cu privire la forma pe care trebuia să o aibă notificarea unei decizii de internare nevoluntară, luată în temeiul art. 49 din Lege, persoanei respective sau reprezentantului său. De asemenea, Curtea a constatat că legea nu impunea comisiei de control niciun termen pentru a informa persoana în cauză și reprezentantul său cu privire la decizia luată.

Curtea a constatat absența oricărui element care să poată indica faptul că decizia de internare adoptată în privința reclamantei a fost comunicată persoanei interesate sau unui membru din anturajul acesteia, conform formalităților impuse de lege, inclusiv cu respectarea dreptului pacientului de a fi asistat atunci când își exprimă consimțământul, în special dacă nu este în măsură să înțeleagă informațiile care i se dau. Acest lucru denotă incertitudinea internărilor reclamantei și caracterul lor ambiguu, cu atât mai mult cu cât, în pofida faptului că legea privind protecția persoanelor cu handicap pre­vedea obligația de a institui în beneficiul acestora o protecție juridică sub formă de tutelă sau de curatelă, nu a fost adoptată nicio măsură de protecție de acest tip în privința reclamantei.

În concluzie, Curtea a decis că autoritățile naționale nu și‑au îndeplinit obligația de a lua măsuri adecvate pentru apărarea intereselor reclamantei, fiind încălcat art. 8 din Convenție, cu atât mai mult cu cât modificările recente aduse Legii sănătății mintale prin Legea nr. 129/2012 prevăd că, în cazul în care pacientul nu are un reprezentant legal și nu a desemnat un reprezentant convențional din cauza lipsei capacității psihice, unitatea sanitară este obligată să sesizeze, de îndată, autoritatea tutelară din unitatea administrativ‑teritorială în care pacientul își are domiciliul sau, în cazul în care domiciliul este necunoscut, pe cea în a cărei circumscripție teritorială se află unitatea medicală, în vederea instituirii măsurilor de protecție juridică.

În ceea ce privește încălcarea art. 8 din perspectiva plasamentului copiilor, Curtea a amintit că plasamentul copilului în grija asistenței publice nu pune capăt relațiilor de familie naturale. Deciziile adoptate de autoritatea responsabilă, care conduc la plasamentul unui copil într‑un centru de primire, sunt considerate ingerințe în dreptul reclamantului la respectarea vieții de familie și trebuie observat dacă o astfel de ingerință este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în sensul alin. (2) și este necesară, într‑o societate democratică, pentru a le atinge. Noțiunea de necesitate implică o ingerință fondată pe o nevoie socială imperioasă și, în special, proporțională cu scopul legitim urmărit.

În speță se ridică problema de a stabili dacă procedurile urmate erau conforme cu dreptul reclamantei la respectarea vieții sale de familie sau constituiau ingerințe în exercitarea acestui drept, care nu puteau fi considerate „necesare într‑o societate democratică”.

Chiar dacă reclamanta suferea, atât la momentul faptelor, cât și în prezent, de o afecțiune psihică gravă, în privința ei nu a fost luată nicio măsură de protecție specială, în special prin desemnarea unui avocat din oficiu cu ocazia procedurilor de plasare sau prin numirea unui curator. Totodată, plasamentul copiilor, hotărât de o autoritate administrativă în 2000, s‑a continuat în temeiul hotărârilor din 14 decembrie 2005 și 27 ianuarie 2006 ale Tribunalului Bacău. Tribunalul și‑a întemeiat deciziile pe constatările din septembrie 2000, conform cărora copiii fuseseră găsiți în casa mamei lor în mizerie, fără lumină și fără hrană și nu erau la școală. Tribunalul a considerat că această măsură era în interesul copiilor, subliniind totodată că aceștia erau vizitați regulat de mama lor. Prin urmare, centrul de primire a copiilor a fost schimbat prin hotărârile judecătorești din 17 august 2007. Concluzia este că aceste hotărâri din 2007, împreună cu deciziile din 14 decembrie 2005 și 27 ianuarie 2006, au fost singurele ocazii cu care examinarea situației familiale a reclamantei și a celor doi copii minori a fost realizată de o instanță, pe parcursul unei perioade de zece ani, pentru fiica sa, și, respectiv, de doisprezece ani, pentru fiul său, până în momentul în care copiii au ajuns la vârsta majoratului. Cu aceste două ocazii, deciziile instanțelor au fost motivate exclusiv de situația în care se aflau reclamanta și copiii acesteia în septembrie 2000 (!).

Prin prisma acestor elemente și a faptului că în dosar nu există niciun indiciu cu privire la menținerea unor contacte regulate între asistenții sociali responsabili și reclamantă, care ar fi putut furniza un mijloc adecvat de a le semnala autorităților opinia acesteia din urmă, Curtea a considerat că procesul decizional care a menținut plasa­mentul celor doi copii minori ai reclamantei nu a fost desfășurat cu respectarea drepturilor sale, astfel cum sunt garantate la art. 8 din Convenție.

Având în vedere cele expuse anterior, judecătorul național trebuie să soluționeze cauzele în consonanță cu spiritul Convenției, dar fără a afecta încrederea legitimă a destinatarilor unei legi într‑o anumită soluție. Cu alte cuvinte, soluțiile adoptate pot fi diferite de cele date în litigii similare în trecut, în vederea asigurării compatibilizării dreptului intern cu exigențele convenționale, sau pot fi date în aceeași manieră cu cele din trecut atunci când destinatarii legii și‑au adaptat conduita raportat la interpretarea dată în jurisprudența cunoscută la data respectivei conduite.

Sintetizând, dreptul la viața de familie este un drept fundamental și este recunoscut ca atare în art. 26 din Constituția României: „(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Prin urmare, viața de familie este intrinsecă ființei umane. Noțiunea este una autonomă, dezvoltată de Curtea Europeană prin intermediul hotărârilor pronunțate, iar ea nu se suprapune peste legătura de rudenie sau afinitate guvernată de normele civile, putând exista independent de aceasta. Noțiunea de „viață de familie” inclusă în textul art. 8 din Convenție nu se referă exclusiv la o familie legitimă, ci se extinde și în privința relațiilor de familie de facto, existente între persoane care nu și‑au oficializat relația^[7]. Viața de familie nu dispare odată cu divorțul sau cu separația părinților. Sunt condamnabile orice proceduri care împiedică în mod nejustificat exercitarea dreptului la viață de familie. Astfel, costul unor proceduri, chiar dacă nu este semnificativ, poate conduce la o încălcare a acestui drept, în măsura în care este raportat la situația particulară a unui individ aflat în stare de detenție. Invocăm în acest sens cauza Iordache c. României, pronunțată în data de 14 octombrie 2008. De asemenea, caracterul pur formal al anchetelor sociale efectuate în cursul procesului ce implică stabilirea raporturilor de familie poate duce la o încălcare a art. 8. Totodată, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătorești care consacră un drept de vizită în favoarea reclamantului nu este una absolută sau instantanee. Circumstanțele excepționale relative la situația de fapt pot justifica o neexecutare în acest domeniu. În derularea demersurilor de executare, caracterul adecvat al unei măsuri luate de autorități este stabilit în principal în funcție de celeritatea punerii sale în aplicare. Sub nicio formă însă art. 8 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul autorizării unuia dintre părinți de a lua măsuri prejudiciabile pentru sănătatea sau dezvoltarea copilului, interesul superior al copilului fiind primordial.

---