Denunțarea unilaterală a contractelor în noul Cod civil român. Impactul articolelor 1276-1277 asupra contractului de mandat și al celui de agenție

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere. Revocabilitatea contractelor de mandat și agenție

Codul civil român consacră, prin art. 2031 alin. (1), caracterul esențialmente revocabil al mandatului. Acest contract este revocabil prin însăși esența sa, păstrându-și caracterul în ciuda oricărei stipulații contrare. Totuși, noul C. civ. cuprinde prevederi explicite și pentru situația mandatului declarat de părți „irevocabil”: art. 2031 alin. (1), art. 2032 alin. (2). Astfel, chiar și în cazul declarării „irevocabilității” mandatului, revocarea va pune capăt contractului, însă condiția mandantului care a încălcat astfel înțelegerea părților va fi mai puțin avantajoasă, el fiind prezumat culpabil pentru revocare nejustificată, în cazul în care nu face dovada că revocarea a fost determinată de culpa mandatarului însuși ori de un caz fortuit, ori de forță majoră [art. 2032 alin. (2)]. Așadar existența unei asemenea clauze de „irevocabilitate” nu îl privează pe mandant de puterea de a revoca mandatul, ci doar mută sarcina probațiunii motivelor care justifică revocarea de la mandatar asupra sa, în cazul în care mandatarul solicită daune-interese pentru revocare nejustificată. Considerăm că din simplul fapt al revocării unui mandat stipulat „irevocabil” nu va decurge în mod implicit în sarcina mandantului responsabilitatea de a despăgubi pe mandatar, întrucât mandantul, conform alin. (2) al art. 2032 C. civ., se poate degreva de această răspundere, dovedind că la baza deciziei sale de revocare stă chiar culpa mandatarului, ori că a renunțat poate la afacerea respectivă dintr-un motiv fortuit ori dintr-o cauză de forță majoră.

Un aspect dezbătut intens în doctrină este cel al revocabilității mandatului în interes comun, chestiune controversată, având în vedere că dreptul discreționar al mandantului de a revoca mandatul se bazează tocmai pe faptul că mandatul a fost dat în interesul său, și prin urmare doar el este în măsură a aprecia dacă acest interes este urmărit și realizat de către mandatar sau nu.

Teoria irevocabilității mandatului în interes comun a fost consacrată la sfârșitul sec. al XIX-lea de Casația franceză, aceasta arătând că un asemenea mandat „nu poate fi revocat prin voința uneia sau chiar a majorității părților interesate, ci doar prin consimțământul lor mutual sau pentru o cauză recunoscută în justiție sau, în fine, conform clauzelor și condițiilor specificate prin contract”^[1]. Aceasta înseamnă că revocarea mandatului în interes comun va conferi mandatarului, ale cărui interese sunt astfel prejudiciate, dreptul la daune-interese, afară de cazul în care mandantul dovedește că revocarea a fost determinată de culpa mandatarului ori de cauze fortuite. Instanța supremă franceză a hotărât că mandatarul nu poate renunța anticipat la despăgubiri printr-o stipulație contractuală, afară dacă o atare clauză de revocare fără indemnizație este prevăzută explicit în contract și prevede necesitatea unui preaviz dat mandatarului^[2].

În doctrina română au fost exprimate opinii atât în sensul revocabilității mandatului în interes comun, cu dreptul corelativ al mandatarului la repararea pagubelor^[3], cât și în sensul irevocabilității sale^[4]. Jurisprudența, de asemenea, a dat soluții contradictorii^[5].

În ceea ce ne privește, apreciem că și în cazul mandatului în interes comun, mandantul își poate exercita dreptul de revocare, acesta fiind consacrat printr-o dispoziție legală imperativă, de la care părțile nu pot deroga prin clauze contrare, prin care să declare mandatul „irevocabil”. Având în vedere interesul comun al părților care este urmărit prin încheierea convenției, se poate prezuma că ele ar fi convenit tacit asupra unei clauze de irevocabilitate pe cale unilaterală a mandatului, cu consecința aplicării în materie a prevederilor legale referitoare la mandatul declarat de părți „irevocabil”, și anume a art. 2031 alin. (1), respectiv art. 2032 alin. (2) al C. civ. Prin urmare, revocarea mandatului în interes comun de către mandant va fi considerată „nejustificată” ori de câte ori nu va fi motivată prin culpa mandatarului sau printr-un caz fortuit ori de forță majoră, pe care mandantul va trebui să le probeze. În lipsa acestora sau în cazul procurării unor mijloace de dovadă neconvingătoare, mandantul va fi obligat să-l despăgubească pe mandatar pentru prejudiciile suferite din cauza revocării mandatului său.

În ceea ce privește revocabilitatea contractului de agenție, care este perceput în general ca o specie a mandatului în interes comun, remarcăm faptul că statutul actual al agentului implică o protecție sporită acordată acestuia în raport cu mandatarii de drept comun, care desfășoară activități ocazionale, în interesul exclusiv al mandanților, spre deosebire de agentul care lucrează cu titlu profesional și permanent, în interesul comun al său și al comitentului.

Astfel, pe lângă daunele cuvenite agentului pentru a repara prejudiciile care i-au fost cauzate prin revocare, acesta are dreptul legal la o indemnizație de revocare, cu scopul de a acoperi beneficiile potențiale pe care le-ar fi realizat prin continuarea contractului, cu excepția situației în care încetarea contractului este determinată de inițiativa agentului însuși ori de vinovăția acestuia (art. 2091-2092 C. civ.). În cazul unui contract încheiat pe durată nedeterminată, legea fixează obligativitatea preavizului la revocare, mai puțin în cazul în care ”circumstanțe excepționale” fac imposibilă continuarea contractului. Dacă părțile au încheiat convenția pentru un termen determinat, necesitatea preavizului la revocare este completată și de existența unei clauze exprese de denunțare anticipată [art. 2089 alin. (2) C. civ.]. De asemenea, legiuitorul prevede și transformarea în contract pe durată nedeterminată a unui contract pe durată determinată pe care părțile continuă să îl execute și după împlinirea termenului (art. 2088 C. Civ.).

2. Denunțarea unilaterală a contractelor de mandat și agenție în contextul prevederilor articolelor 1276-1277 ale Codului civil

Articolul nostru își propune să aducă în discuție câteva aspecte legate de posibilitatea denunțării unilaterale a contractelor, având în vedere că în această materie, noul C. civ. a adus noutăți importante.

Reglementarea anterioară, anume C. civ. de la 1864, stipula prin alin. (2) al art. 969 că „ele (convențiile, n.a.) se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Asemenea „cauze autorizate de lege” erau reglementate în materia contractelor cu executare succesivă, prin dispoziții speciale, fără ca legiuitorul să consacre la acea vreme vreo prevedere cu caracter general, care să permită revocarea unilaterală a contractelor. Cu toate acestea, încă de pe atunci doctrina^[6] a arătat că contractele pe durată nedeterminată pot fi revocate unilateral întotdeauna, deoarece, în cazul contractelor numite (tipice), legea stipulează pentru fiecare caz în parte o prevedere specială în acest sens, iar pentru contractele nenumite (atipice), negarea acestei revocabilități ar conduce la contracte perpetue, care contravin principiului libertății contractuale.

În cazul contractelor numite, legiuitorul prevedea, de asemenea, care dintre părți era îndreptățită a revoca unilateral convenția. În general, convențiile pe durată nedeterminată puteau fi revocate unilateral de oricare dintre părți (cu excepția depozitului, care poate fi revocat numai de către deponent, chiar dacă este fără termen – art. 1616 C. civ. de la 1864). În cazul contractelor nenumite, cele cu durată nedeterminată puteau fi revocate de oricare parte, iar cele cu durată determinată nu puteau fi revocate unilateral, deoarece o atare posibilitate nu era prevăzută de C. civ. de la 1864 (posibilitatea a fost introdusă de noul Cod civil prin art. 1276) și o atare posibilitate nu poate fi susținută de argumentele care justifică această posibilitate în cazul contractelor atipice cu durată nedeterminată. În mod excepțional, cu toate că sunt contracte cu executare uno ictu, puteau fi revocate donațiile în cazurile de ingratitudine și cele încheiate între soți.

În ceea ce privește posibilitatea ca părțile să prevadă, prin contractul încheiat, o clauză de revocabilitate unilaterală a convenției, în favoarea uneia sau a ambelor părți, o atare clauză era considerată valabilă^[7] dacă acea convenție nu era declarată de lege irevocabilă, iar clauza de revocare unilaterală nu constituia o condiție pur potestativă pentru debitor.

Noul C. civ., prin art. 1276-1277^[8], consacră în premieră în legislația noastră dreptul de denunțare unilaterală a contractelor. În cele ce urmează, vom încerca o analiză a acestor prevederi generale, în corelație cu reglementările speciale care instituie posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de mandat (art. 2031-2034 C. civ.), respectiv a celui de agenție (art. 2089-2090 C. civ.), pentru a vedea pe ce temeiuri legale se bazează posibilitatea denunțării unilaterale a acestor convenții speciale.

În primul rând, trebuie să precizăm că reglementările nou instituite de legiuitor privind posibilitatea denunțării unilaterale a convențiilor (art. 1276-1277 C. civ.) au valoarea unor norme cu caracter general în materie contractuală, astfel încât ele vizează în principiu orice fel de contracte, cu excepția celor care cad sub incidența unor norme speciale, asupra cărora reglementările generale sunt incidente doar în măsura în care normele speciale care le vizează nu contravin acestora și doar în completarea lor.

Noul C. civ. aduce noutăți importante în materia efectelor contractului, consacrând în premieră în dreptul nostru două excepții de la principiul forței obligatorii a contractului, consacrat prin art. 1270 alin. (1) C. civ., și anume teoria impreviziunii și denunțarea unilaterală a contractului.

Ca regulă generală, „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C. civ.]. Astfel, legea, în speță chiar C. civ., permite mai nou denunțarea unilaterală a contractului, reglementând explicit acest drept al părților contractante în două articole distincte, anume art. 1276, respectiv 1277.

Această instituție a dreptului privat a fost preluată din C. civ. din Québec, care, după cum se știe, a servit drept sursă de inspirație la redactarea noului nostru C. civ, ea nefiind prevăzută expres în C. civ. francez, la care obișnuiam să ne raportăm, ca reper pentru interpretarea C. civ. de la 1864.

De la bun început trebuie clarificat domeniul de aplicare al noilor reglementări. Ele au, așa cum spuneam, caracterul unor norme generale ale dreptului privat. Legiuitorul consacră însă o prevedere distinctă categoriei contractelor pe durată nedeterminată (art. 1277 C. civ.), arătând că acestea pot să fie denunțate unilateral de către oricare dintre părți, cu condiția respectării unui termen de preaviz rezonabil, părțile neputând să renunțe la acest drept prin clauze contrare sau să îl condiționeze de efectuarea vreunei prestații de către partea care ar dori să-l exercite. Așadar, acesta este un drept izvorât direct din lege, dintr-o reglementare care are chiar caracter de ordine publică.

În ce măsură dreptul mandantului ori al comitentului din contractul de agenție de a renunța prin voința sa unilaterală la contract își găsește fundamentul juridic în textul legal amintit?

În ceea ce privește contractul de mandat, acesta poate fi încheiat de părți pe o durată determinată, care nu este limitată de legiuitor; dacă însă ele au omis a conveni asupra unui termen determinat, contractul va înceta de drept după 3 ani de la încheierea lui, în baza art. 2015 C. civ. Prin urmare, întotdeauna durata contractului va fi una determinată, fie prin acordul părților care au stabilit un termen explicit, fie, în lipsa acestui acord, prin incidența termenului legal de trei ani. Așadar, reglementarea de ordin general instituită de legiuitor prin art. 1277 C. civ. nu este aplicabilă contractului de mandat de drept comun.

În ceea ce privește contractul de agenție, acesta poate fi încheiat pe durată nedeterminată; mai mult chiar, legiuitorul asimilează contractului pe durată nedeterminată și contractul pe durată determinată care continuă să fie executat de părți după expirarea termenului (art. 2088 C. civ.). Așadar, ce spune legiuitorul în privința denunțării unilaterale a acestuia? Aici, spre deosebire de mandatul de drept comun, preavizul este obligatoriu și mai mult decât atât, legiuitorul a instituit prin reglementarea specială (art. 2089 C. civ.) restricții sporite pentru partea care dorește renunțarea, în raport cu norma de drept comun, care reclamă doar un termen „rezonabil”. În cazul agenției, limita minimă a termenului de preaviz este fixată de legiuitor în funcție de durata contractului, părțile neputând prevedea termene mai scurte, iar în cazul în care prevăd termene mai lungi, cele impuse agentului nu pot să le depășească în durată pe cele impuse comitentului [alin. (5) al art. 2089 C. civ.]. Nici în cazul agenției, la fel ca și la mandat, părțile nu pot stabili clauze prin care să renunțe la dreptul de denunțare unilaterală, ori să-l condiționeze de executarea vreunei prestații, întrucât dreptul este consacrat printr-o prevedere legală imperativă.

Așadar, putem concluziona că în cazul contractului de agenție pe durată nedeterminată, reglementarea specială din C. civ. (art. 2089) stabilește un regim mai restrictiv al denunțării unilaterale, raportat la cel instituit de norma cu caracter general.

Regimul juridic al denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată nedeterminată fiind cel indicat expres de art. 1277 C. civ., deducem că contractele încheiate pe durată determinată pot să fie denunțate unilateral în condițiile stipulate cu titlu de normă generală de art. 1276 C. civ.

În primul rând, pentru ca una dintre părțile contractante să poată cere denunțarea unilaterală, acest drept trebuie să fi fost recunoscut prin contract [art. 1276 alin. (1) C. civ.]. Prin urmare, practic nici nu avem de a face cu o excepție legală de la principiul forței obligatorii a contractului, întrucât dreptul de denunțare unilaterală nu operează, în cazul contractelor pe durată determinată, în virtutea legii, ci el se naște dintr-o convenție a părților în acest sens.

Este suficient pentru a ne da deja seama că norma generală nu este aplicabilă în cazul contractului de mandat încheiat pe durată determinată, unde dreptul părților de a pune capăt contractului anticipat, adică înainte de expirarea termenului contractual, așa cum este el reglementat de dispozițiile speciale ale C. civ. în materia acestui contract, nu este în niciun fel condiționat de existența vreunei convenții a părților în acest sens, ci el decurge direct din lege^[9], putând fi exercitat chiar și în cazul existenței unei convenții contrare a părților, care ar fi declarat mandatul „irevocabil” [art. 2031 alin. (1) C. civ.].

Altfel stau lucrurile însă în cazul contractului de agenție. Conform art. 2089 alin. (2) C. civ., contractul de agenție pe durată determinată va putea fi denunțat anticipat în aceleași condiții ca și cel pe durată nedeterminată, însă numai dacă părțile au prevăzut o clauză expresă de denunțare unilaterală anticipată. Prin urmare, în această materie, dreptul de a renunța la contract pe cale unilaterală înainte de expirarea termenului contractual decurge, ca și în cazul celorlalte contracte pe durată determinată, numai din convenția explicită a părților. Așadar, în această privință, norma specială [art. 2089 alin. (2) C. civ.] nu contravine celei generale [art. 1276 C. civ.].

În al doilea rând, legiuitorul consacră dreptul părților de a condiționa denunțarea contractului de executarea unui prestații, caz în care denunțarea va produce efectul încetării contractului numai din momentul în care prestația respectivă a fost executată [alin. (3) al art. 1276 C. civ.].