Denunțarea unilaterală a contractelor în noul Cod civil român. Impactul articolelor 1276-1277 asupra contractului de mandat și al celui de agenție

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În privința aceasta, dispozițiile speciale aplicabile în materia mandatului și a agenției sunt derogatorii, permițând părților să pună capăt contractului prin voința lor unilaterală fără nici o condiționare de orice fel în cazul mandatului^[10] [întrucât considerăm că o atare condiționare ar contraveni dreptului mandantului de a revoca discreționar mandatul, instituit de art. 2031 alin. (1) C. civ., dispoziții pe care le considerăm de ordine publică, deci părțile nu pot deroga printr-o clauză contrară, care să condiționeze dreptul de revocare de vreo prestație din partea mandantului, adică de o indemnizație de revocare] și respectiv cu cerința existenței unei clauze exprese de denunțare anticipată și a respectării termenului de preaviz, în cazul agenției, fără însă ca dreptul de revocare să poată fi condiționat de executarea vreunei prestații.

O precizare se impune. Indemnizația de încetare a contractului, pe care agentul are dreptul să o încaseze în baza art. 2091 C. civ., nu are caracterul unei „prestații” oferite de comitent în schimbul dreptului acestuia de a denunța unilateral și anticipat contractul pe durată determinată, în sensul în care o asemenea prestație ce condiționează dreptul de denunțare unilaterală a unui contract este înțeleasă de art. 1276 C. civ. Dreptul agentului la indemnizație este un drept care izvorăște direct din lege, nefiind necesar ca el să fie prevăzut printr-o convenție a părților pentru a putea fi invocat de agent și în niciun caz nu condiționează posibilitatea comitentului de a denunța unilateral contractul de agenție, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2089 C. civ. pentru denunțare, și anume existența clauzei de denunțate anticipată în cazul contractului pe durată determinată și respectarea termenului de preaviz obligatoriu. De asemenea, în cazul contractului pe durată nedeterminată, denunțarea va putea cu atât mai mult să fie făcută de către comitent, dacă respectă termenul de preaviz impus de art. 2089 C. civ., independent de dreptul la indemnizație al agentului, care se naște direct din lege în multiple situații de încetare a contractului, cu excepția celor prevăzute de lege ca derogări (art. 2092 C. civ.), deci nu doar în cazul denunțării unilaterale a contractului de către comitent.

Din interpretarea dispoziției legale generale (art. 1276 C. civ.) mai deducem că, în cazul contractelor cu executare uno ictu, dreptul de denunțare poate fi exercitat atâta timp cât executarea contractului nu a început. Prin urmare, contractul va înceta ca și cum nici nu ar fi fost încheiat, având în vedere că părțile nu au executat prestația care făcea obiectul său. El nu va mai putea fi denunțat odată ce a fost deja executat.

În privința contractului de agenție, problema de față nu intră în discuție, acesta nefiind niciodată un contract cu executare dintr-o dată, ci întotdeauna unul cu executare succesivă în timp.

Mandatul, în schimb, dacă a fost dat pentru îndeplinirea de către mandatar a unei unice operațiuni juridice, determinate, poate fi un asemenea contract. Conform normelor speciale care privesc contractul de mandat, revocarea mandatului, respectiv renunțarea mandatarului la mandat se vor putea face „oricând”. E adevărat însă că „mandantul care evocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar” [art. 2032 alin. (1) C. civ.], iar „tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaște sau de a fi putut cunoaște cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia” (art. 2036 C. civ.). Prin urmare, chiar dacă mandantul, uzând de dreptul său discreționar de revocare consfințit prin art. 2031 C. civ., ar revoca mandatul deja executat, aceasta nu ar desființa efectele contractului deja produse, ci contractul ar înceta doar pentru viitor. Așadar, într-o asemenea situație revocarea nu ar avea sens, pentru că ea, neproducând efecte retroactive, nu ar putea scuti pe mandant de obligațiile derivate din actul încheiat de mandatar pe seama sa și nici de obligațiile mandantului față de mandatarul însuși. Totuși, revocarea, care e permisă mandantului în condițiile art. 2031 alin. (1) C. civ., e posibil să apară dacă, spre exemplu, mandantul a achitat anticipat un onorariu mandatarului pentru încheierea unei operațiuni juridice care încă nu a fost executată și la încheierea căreia mandantul dorește să renunțe; în acest caz mandantul va avea dreptul, consacrat de art. 2031 alin. (1) C. civ., de a revoca mandatul, însă, conform art. 2027 C. civ., apreciem că mandatarul ar avea dreptul să păstreze remunerația încasată, atâta vreme cât mandantul nu poate dovedi că revocarea a fost determinată de culpa mandatarului.

În privința dreptului mandatarului de a renunța la mandat în situația invocată, o atare renunțare, care e posibilă, ar atrage obligația sa de a restitui onorariul încasat și eventual de a plăti și daune-interese mandantului pentru eventualele prejudicii cauzate acestuia, în baza art. 2034 alin. (3) C. civ. și a normelor generale privind repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligații (art. 1530 C. civ.), cu excepția, prevăzută explicit de norma specială, a cazului în care executarea mandatului i-ar fi cauzat mandatarului o pagubă însemnată și care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.

Prin urmare, putem afirma că în cazul mandatului special cu executare dintr-o dată prevederile legale speciale permit părților să pună capăt contractului chiar dacă executarea acestuia a început, norma specială derogând în această privință de la prevederea generală instituită de art. 1276 alin. (1) C. civ.

O altă prevedere de ordin general instituită de legiuitor în legătură cu dreptul de denunțare unilaterală a contractelor arată că „contractele cu executare succesivă sau continuă pot fi denunțate unilateral, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare” [art. 1276 alin. (2) C. civ.].

Această reglementare vizează în mod evident și contractul de mandat, care este cel mai adesea un contract cu executare succesivă în timp, iar contractul de agenție are întotdeauna acest caracter. Prin urmare, se impune să analizăm în ce măsură dreptul de renunțare pe cale unilaterală la contract al părților, stabilit de normele speciale incidente în materia acestor contracte, se conformează normei generale.

În cazul mandatului, am stabilit că dreptul mandantului la revocare, respectiv al mandatarului la renunțarea la contract nu sunt niciodată condiționate de vreun termen de preaviz, ele putând fi exercitate în mod discreționar, „oricând”. Prin urmare, părțile contractului de mandat beneficiază din acest punct de vedere de o mai mare libertate decât cea conferită de legiuitor prin norma generală majorității contractanților.

Pe de altă parte, denunțarea unilaterală a contractului nu produce nici în cazul mandatului efecte retroactive, astfel încât nu vor fi lezate nici drepturile dobândite de terții contractanți prin actele deja încheiate în baza mandatului și nici drepturile partenerului contractual, întrucât mandantul care revocă mandatul rămâne ținut de obligațiile sale față de mandatar, pe care va trebui să-l și despăgubească de eventualele prejudicii cauzate prin revocarea nejustificată ori intempestivă (art. 2032 C. civ.). Mandatarul, de asemenea, este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunțării, cu excepția cazului în care continuarea mandatului ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă importantă și care nu putea fi prevăzută în momentul acceptării mandatului [art. 2034 alin. (3) C. civ.], iar obligația de a da socoteală (art. 2019 C. civ.) și de a plăti dobânzi mandantului asupra sumelor utilizate în folos propriu sau asupra celor cu care i-a rămas dator acestuia (art. 2020 C. civ.) incumbă mandatarului și după încetarea contractului ca efect al renunțării sale (art. 2037 C. civ.).

În ceea ce privește contractul de agenție, am arătat deja că acesta va putea fi denunțat de către oricare dintre părți, numai cu respectarea unui termen de preaviz care, spre deosebire de majoritatea contractelor, nu e suficient a fi doar „rezonabil”, ci trebuie să aibă o durată minimă impusă de legiuitor. Reglementarea specială consacrată de art. 2090 C. civ. scutește însă partea care denunță contractul de respectarea acestui preaviz în anumite „circumstanțe excepționale”, altele decât forța majoră ori cazul fortuit, care fac imposibilă continuarea contractului (art. 2090 C. civ.). Prevederile normei generale referitoare la menținerea efectelor prestațiilor deja executate sau în curs de executare ca urmare a denunțării unilaterale sunt aplicabile și în materia contractului de agenție, părțile rămânând legate de obligațiile care s-au născut în sarcina lor înainte ca denunțarea să producă efectul încetării contractului.

În sfârșit, alin. (4) al art. 1276 C. civ. stipulează că dreptul de denunțare unilaterală a contractului pe durată determinată, așa cum este el reglementat prin dispozițiile articolului respectiv, va opera numai „în lipsă de convenție contrară”. Prin urmare, părțile sunt libere ca prin acordul lor să renunțe la dreptul de denunțare unilaterală a contractului, atâta timp cât acesta este încheiat pe durată determinată, ori la termenul de preaviz necesar pentru denunțare, sau pot să condiționeze ori nu dreptul de denunțare unilaterală de executarea vreunei prestații, după cum doresc.

Practic, înțelegem că dreptul de denunțare unilaterală, condiționat de respectarea unui termen „rezonabil” de preaviz, este instituit de legiuitor printr-o normă imperativă (art. 1277 C. civ.), de la care părțile nu pot deroga nici în sensul negării dreptului, nici măcar al condiționării sale, numai în cazul contractelor pe durată nedeterminată.

În cazul contractelor încheiate pe durată determinată, din interpretarea art. 1276 C. civ., rezultă că părțile vor putea denunța unilateral contractul înainte de expirarea termenului său numai dacă au convenit acest lucru și numai în condițiile stabilite de ele prin acest acord, legiuitorul limitându‑se așadar a recunoaște ca valabilă o convenție a părților în acest sens, în baza art. 1270 alin. (2) C. civ.^[11], fără însă ca prevederea legală amintită să consacre o excepție legală de la principiul forței obligatorii a contractelor.

Așadar, părțile unui contract încheiat pe durată determinată vor trebui să-l ducă la îndeplinire, afară dacă au decis în sens contrar ori dacă o altă reglementare a legii, cu caracter special, le conferă dreptul de denunțare unilaterală. Este și cazul părților contractelor de mandat de drept comun, respectiv de agenție, care beneficiază în virtutea unor reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun de facultatea de a pune capăt contractului pe cale unilaterală, în condițiile arătate anterior. În cazul mandatului, legiuitorul întărește chiar caracterul imperativ al normei care recunoaște dreptul mandantului la revocarea mandatului, arătând că acesta va putea fi exercitat chiar dacă părțile au declarat contractul „irevocabil” [art. 2031 alin. (1) C. Civ.].

3. Concluzii

În concluzie, putem spune că dreptul părților din contractele de mandat și de agenție de a-l denunța unilateral își are fundamentul juridic în primul rând în dispozițiile legale speciale incidente în materia acestor contracte (art. 2030-2034 , 2036-2038 C. civ. pentru mandat, respectiv art. 2089-2090 C. civ. pentru agenție) și doar în mod secundar, în măsura în care prevederile legale amintite nu derogă, în dispozițiile cu caracter general prevăzute de legiuitor în materia denunțării unilaterale a contractelor, anume art. 1276-1277 C. civ.

Putem afirma că în cazul mandatului, reglementarea instituției denunțării unilaterale a contractului cu titlu de normă generală în noul C. civ. nu a produs vreun efect, acest drept fiind deja recunoscut părților prin reglementările speciale care existau deja în materia mandatului chiar în C. civ. de la 1864 și care au fost reluate într-o manieră chiar mai permisivă pentru părți în noul C. civ. Drepturile mandantului și al mandatarului de a pune capăt contractului pe cale unilaterală sunt după cum vedem oricum mai extinse decât cele consacrate de noua normă generală.

În privința contractului de agenție, dreptul de denunțare unilaterală fusese și aici recunoscut și anterior, prin Legea nr. 509/2002. Prevederile actuale ale C. civ. în această materie specială conferă, după cum am văzut, un regim juridic aparte dreptului părților de denunțare unilaterală, derogatoriu într-o anumită măsură de la cel de drept comun. Anterior consacrării agenției ca un contract sui generis, activitatea acestor auxiliari ai comerțului era supusă reglementărilor C. com. referitoare la comișii călători pentru negoț (art. 402), contract care era în esență un mandat comercial și pe cale de consecință, subordonat tot reglementărilor C. com. referitoare la mandatul comercial (art. 374-391 ) și celor generale ale C. civ. de la 1864 referitoare la mandat (art. 1532-1559), astfel încât agenții aveau de asemenea, la fel ca și mandatarii, dreptul de a pune capăt contractului prin voința lor unilaterală.

Așadar, putem concluziona că în cazul celor două contracte speciale, consacrarea posibilității denunțării unilaterale a contractului prin art. 1276-1277 C. civ. nu a produs modificări asupra drepturilor părților de a pune capăt convenției pe cale unilaterală, acestea fiind instituite prin normele speciale incidente în materia mandatului și a agenției. Posibilitatea denunțării unilaterale a celor două contracte este reglementată de legiuitor prin stipulații speciale, care își găsesc justificarea în caracterul esențialmente intuitu personae al raporturilor contractuale, acesta justificând regimul aparte de care beneficiază părțile în raport cu norma generală în materie.