Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 9/2017 (M. Of. nr. 346/11.05.2017): Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

În M. Of. nr. 346 din 11 mai 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 9/2017 din 15 martie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal”.

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

„Art. 10

(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din 8 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, în baza art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, pentru a se stabili dacă «art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal»”.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate a sesizării

Prin reglementarea în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală a condițiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a prevăzut posibilitatea ca anumite instanțe, printre care și Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, atunci când constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Din analiza dispozițiilor legale menționate rezultă că sub aspectul admisibilității sesizării trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele arătate expres în norma de reglementare, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce privește sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, se constată că este îndeplinită prima condiție privind existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, aceasta fiind învestită cu soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și partea civilă A.N.A.F. – D.G.R.F.P.P., prin A.J.F.P.A., împotriva Sentinței penale nr. 56 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 9.131/2/2011* prin care, în al doilea ciclu procesual, în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din Codul penal și a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților: D.A.G. pentru săvârșirea în concurs a trei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din care una în formă continuată; V.M.D. pentru săvârșirea unei singure infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005; P.B. pentru săvârșirea, în stare de recidivă postcondamnatorie, a instigării la complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 și art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 și T.V.T. pentru săvârșirea, în stare de recidivă postcondamnatorie, a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969.

Prin aceeași sentință, în baza dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 și art. 91 lit. c) din Codul penal din 1969 a fost aplicată inculpatului D.A.G. amenda administrativă în cuantum de 1.000 lei și inculpaților V.M.D., P.B și T.V.T amenzi administrative în cuantum de câte 800 lei.

S-a constatat acoperit prejudiciul și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea civilă exercitată de către partea civilă A.N.A.F. – D.G.R.F.P.P., prin A.J.F.P.A.

De asemenea se apreciază că este realizată și cea de-a doua cerință referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a apelurilor declarate de Ministerul Public și partea civilă, hotărârea prealabilă având în acest caz o influență directă asupra deciziei ce va fi dată de instanța de control judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală) cu privire la modul de dezlegare a raportului juridic de drept penal dedus judecății, sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (denumită în continuare Legea nr. 241/2005), în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, în sensul stabilirii dacă textul menționat reglementează o cauză de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal.

Totodată, se constată îndeplinită și cea de-a treia condiție de admisibilitate a sesizării. Astfel, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării instanței nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din Adresa nr. 93/C/88/III-5/2017 din 20 februarie 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția unor decizii ale Curții Constituționale în ale căror considerente este realizată o interpretare a problemei de drept ce face obiectul prezentei hotărâri prealabile.

În considerarea celor expuse anterior, având în vedere și modalitatea reglementării condițiilor cuprinse în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală se opinează în sensul admiterii sesizării formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, fiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de norma procedurală invocată.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării și aplicării dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, în sensul stabilirii dacă textul legal menționat reglementează în conținutul alin. (1) o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal.

În capitolul III al Legii nr. 241/2005, în vigoare până la data de 1 februarie 2014, intitulat „Cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor”, a fost inclus și art. 10 care stabilea că:

„(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

(2) Dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de cinci ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)”.