Decizia ÎCCJ (Complet DCD/P) nr. 9/2017 (M. Of. nr. 346/11.05.2017): Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

Deși denumirea marginală a capitolului anterior menționat se referă la „Cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor”, stabilirea naturii juridice a instituțiilor reglementate în conținutul articolului 10 suscită însă anumite precizări.

Pentru teza I a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv pentru ipoteza în care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate în cazul acoperirii integrale a prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății, până la soluționarea cauzei în primă instanță, denumirea de cauză de reducere a pedepsei se justifică.

În ceea ce privește natura juridică a instituției reglementate de textul alin. (1), teza a II-a a art. 10, în care se prevede că, în situația în care prejudiciul cauzat și recuperat integral în aceleași condiții, este mai mic de 100.000 euro, se poate aplica pedeapsa cu amendă, în doctrină, pornindu-se de la distincția între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei și circumstanțele atenuante sau agravante, au fost cristalizate două opinii: o primă opinie, potrivit căreia ar fi vorba de o cauză de reducere a pedepsei având în vedere că legiuitorul nu le-a inclus în conținutul art. 73 din Codul penal din 1969 și a stabilit acestor împrejurări un caracter imperativ, și o a doua opinie, care susține că ne aflăm în prezența unei circumstanțe atenuante legale personale.

În doctrină, circumstanțele au fost definite ca fiind acel complex de date, împrejurări, stări, calități sau situații care însoțesc săvârșirea faptei sau privesc persoana făptuitorului, în legătură cu manifestarea sa infracțională, iar stările de atenuare sau de agravare au fost definite ca acele situații, care deși nu sunt legate direct de faptă, caracterizează gradul de pericol social al acesteia sau periculozitatea socială a infractorului. Cu alte cuvinte, circumstanțele sunt legate de fapta comisă, influențează pedeapsa, ca urmare a acelor stări, situații care însoțesc fapta și influențează gravitatea faptei și situația făptuitorului, iar stările de atenuare sau de agravare determină gravitatea faptei și influențează situația făptuitorului în mod autonom, fără o legătură directă cu fapta și persoana făptuitorului.

În considerarea distincției făcute de doctrină între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei și circumstanțele atenuante sau agravante se constată că, în ipoteza reglementată de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, repararea integrală a prejudiciului se realizează după săvârșirea infracțiunii, fiind o împrejurare care nu are legătură directă cu fapta de evaziune fiscală, influențează gravitatea acesteia însă, din motive de politică penală – recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat -, legiuitorul a prevăzut această instituție care poate fi calificată ca o cauză de atenuare a pedepsei, în contextul în care în categoria stărilor de atenuare pot fi incluse și cauzele de reducere a pedepselor reglementate de norme penale din legi speciale [exemplificativ, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, cu modificările ulterioare], precum și schimbarea pedepsei într-o sancțiune penală mai ușoară.

Or, prin introducerea acestor cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei s-a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanțelor rezultate prin săvârșirea faptelor de evaziune fiscală și, corelativ, atenuarea regimului sancționator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii și care are ca efect atenuarea regimului sancționator.

Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depășește un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, și explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracțiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanța bugetară, valoarea acesteia și recuperarea ei.

Un alt argument în susținerea acestei aprecieri este și faptul că în cazul ipotezei descrise în conținutul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței posibilitatea aplicării amenzii penale, pe când, în cazul reținerii de către instanță a circumstanțelor atenuante legale sau judiciare, efectul nu poate fi decât cel al reducerii sau înlocuirii pedepsei cu alta mai ușoară.

Și în ceea ce privește instituția reglementată de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, care prevede că în situația în care prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, au fost exprimate în doctrină două puncte de vedere. Astfel, unii autori au considerat că este vorba de o cauză de nepedepsire, iar alții au apreciat că este o cauză de înlocuire a răspunderii penale – art. 90 din Codul penal din 1969, susținătorii opiniei admițând, însă, că nu se poate realiza o comparare cu instituția prevăzută la art. 18^1 din Codul penal din 1969, pornind de la caracterul facultativ al aplicării sancțiunii administrative cuprinse în norma penală și caracterul obligatoriu al aplicării sancțiunii administrative în ipoteza descrisă în norma penală din legea specială.

Având în vedere argumentele expuse în doctrină de susținătorii celor două opinii, s-a apreciat că teza finală reglementează o cauză de nepedepsire care face parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală.

Astfel, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituții de drept penal care fac ca incidența și funcționarea constrângerii juridice penale să corespundă scopului legii penale și scopului pedepsei. Ele sunt definite ca fiind acele stări, situații, împrejurări, posterioare săvârșirii infracțiunii, reglementate de lege, care conduc la stingerea raportului juridic penal de conflict. Aceste cauze se împart în: cauze generale, fiind reglementate în titlul VII, respectiv prescripția răspunderii penale, amnistia, lipsa plângerii prealabile etc., și sunt incidente pentru orice infracțiune și cauze speciale care înlătură răspunderea penală sau de impunitate și sunt reglementate în Partea generală și în Partea specială a Codului penal din 1969, cu referire la desistarea și împiedicarea producerii rezultatului – art. 22; împiedicarea săvârșirii faptei de către participant – art. 30; denunțarea faptei de către mituitor – art. 255 alin. 3 sau în legi penale speciale ori în legi ce conțin dispoziții penale (cum este și cazul art. 10 din Legea nr. 241/2005). Deși în doctrină unii autori au făcut distincția între cauzele de nepedepsire și cele care înlătură răspunderea penală, într-o decizie de îndrumare, Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că denunțarea și desistarea se asimilează cauzelor de înlăturare a răspunderii penale (Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 3/1969).

Ca atare, cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a Codului penal din 1969 sau în legi speciale care conțin dispoziții penale sunt împrejurări, stări subiective și au în vedere conduita făptuitorului după săvârșirea faptei, iar cauzele speciale prevăzute în Partea generală a Codului penal, deși sunt tot împrejurări, stări subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârșirii faptei (Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București, 2007, Constantin Mitrache și Cristian Mitrache, pag. 148). În concluzie, în situația în care se constată incidența unor asemenea cauze considerate exclusive de infracțiune, fapta este considerată infracțiune, fiind înlăturată doar consecința comiterii ei, respectiv răspunderea penală.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situații, stări, împrejurări existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii și prin aceasta exclud caracterul penal al faptei (V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. 1, 1969, pag. 332). Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, aceste cauze există în momentul comiterii faptei, împiedică realizarea unei trăsături esențiale a infracțiunii și, ca atare, exclud caracterul penal al faptei. Astfel, în ipoteza în care se constată incidența acestor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aceasta nu mai constituie infracțiune și nu mai putem vorbi de o răspundere penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 2 din Codul penal din 1969.

În susținerea interpretării că teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate sunt și următoarele argumente cu efecte asupra soluțiilor ce puteau fi dispuse în practică: este o cauză ce poate fi constatată și în cursul urmăririi penale și se poate dispune încetarea procesului penal de către procuror, nemaifiind necesară sesizarea instanței atunci când se constată că prejudiciul cauzat prin infracțiunea de evaziune fiscală a fost acoperit integral încă din cursul urmăririi penale (spre deosebire de instituția înlocuirii răspunderii penale pe care doar instanța de judecată o poate dispune) și poate opera pentru una sau unele dintre infracțiunile ce intră în concurs (pe când înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă în cazul infracțiunilor concurente dacă pentru fiecare infracțiune aflată în concurs sunt îndeplinite condițiile de înlocuire a răspunderii penale).

Un alt argument vizează rațiunea legiuitorului care în evaluarea pericolului social al faptelor de evaziune fiscală a considerat că acea împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii, constând în conduita făptuitorului de a acoperi integral prejudiciul până la primul termen de judecată, influențează pericolul social al faptei, determinând înlăturarea pedepsei penale, interpretare care ar justifica și denumirea marginală dată capitolului III din Legea nr. 241/2005, cauze de nepedepsire și de reducere a pedepselor.

În consecință, pentru toate aceste argumente, se apreciază că și teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate care sub aspectul naturii juridice se aseamănă cu cea de reducere a pedepsei, în prima situație pedeapsa este înlăturată, iar, în cea de-a doua, operează o reducere a pedepsei în limitele stabilite de legiuitor.

Stabilind natura juridică a instituțiilor reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 ca fiind cauze de nepedepsire și de reducere a pedepselor, o altă chestiune ce trebuie lămurită și care are efecte în practica judiciară sub aspectul sancționării participanților este stabilirea caracterului real sau personal al acestor cauze.

Pentru lămurirea controversei privind caracterul real sau personal al acestor cauze de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este necesar a releva modul în care sunt definite și clasificate circumstanțele reale și personale în norma de drept penal material.

Așadar, în doctrină, circumstanțele sunt definite ca acele împrejurări, stări, situații, calități, întâmplări sau alte date ale realității, care stau în afara conținutului esențial al infracțiunii, care au legătură cu fapta săvârșită sau cu persoana făptuitorului, sporesc sau nu gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea făptuitorului, putând determina fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. În funcție de anumite elemente care le diferențiază, circumstanțele se clasifică în funcție de obiectul la care se referă, în circumstanțe reale (cu privire la faptă) și circumstanțe personale (cu privire la făptuitor).

Astfel, circumstanțele reale sunt acele împrejurări, stări, situații calități care sunt legate de faptă și au în vedere obiectul și latura obiectivă a faptei prevăzute de legea penală și se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut și le-au prevăzut – art. 50 alin. (2) din Codul penal, art. 28 alin. 2 din Codul penal din 1969, iar circumstanțele personale sunt acele împrejurări, stări, situații calități, însușiri care sunt legate de persoana făptuitorului și care îl caracterizează sub aspectul periculozității sale. Acestea din urmă cuprind atât circumstanțele personale subiective (cele referitoare la legătura dintre participant și atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, respectiv forma de vinovăție cu care făptuitorul a acționat, scopul urmărit, dorința de a se desista, căința activă), cât și circumstanțele personale de individualizare (care privesc particularitățile persoanei participantului la săvârșirea infracțiunii, respectiv calitatea făptuitorului, antecedentele penale, raporturile cu victima etc.).

În considerarea aspectelor teoretice prezentate se subliniază faptul că, prin introducerea în conținutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, astfel cum a fost stabilit și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.519 din 18 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârșirii infracțiunii care influențează acest pericol social și are ca efect atenuarea regimului sancționator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei.

Ca atare, se apreciază că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci privește conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căință activă manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozității sale.

În susținerea acestei aprecieri este și faptul că legiuitorul a inclus printre criteriile generale de individualizare a pedepsei și criteriul „conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal”, avut în vedere la aprecierea periculozității făptuitorului în procesul individualizării judiciare a pedepsei art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, criteriu care exista și în vechea reglementare în conținutul art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, în varianta „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită”.

Or, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracțiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i însă caracterul personal.

Totodată, în conținutul art. 75 alin. (2) din Codul penal legiuitorul a înțeles să includă și alte situații, împrejurări care pot fi apreciate de instanță drept circumstanțe atenuante judiciare, cu caracter personal, printre care la lit. a) a inclus și „eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii” (acea căință activă) și care conduc, atunci când sunt reținute, la reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, în condițiile stabilite de art. 76 din Codul penal (în norma penală anterioară efectele reținerii acestei circumstanțe atenuante judiciare personale au vizat reducerea limitelor de pedeapsă sau a cuantumului amenzii care nu puteau coborî sub anumite limite/anumit cuantum stabilit de legiuitor, prin raportare la minimul special al pedepsei închisorii sau al amenzii). Prin urmare, acoperirea integrală a prejudiciului, în condițiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, conturează tot eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, fiind incluse de legiuitor în categoria cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, fără a le afecta prin acesta caracterul personal.

De asemenea, în susținerea opiniei că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, sunt și considerentele unor decizii ale Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Astfel, în mai multe decizii prin care a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituțională a apreciat că „atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate”, respectiv „comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecințelor faptei săvârșite”, constituie o circumstanță personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: „(…) Faptul că dispozițiile legale criticate stabilesc un regim sancționator diferit în funcție de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiția nu ar fi unică, egală și imparțială pentru toți, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancționator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziție de lege (…)” (Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012); „(…) Legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiționat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite și pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului (…)”. (Decizia nr. 1.162 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 9 noiembrie 2010).

Și efectele acoperirii prejudiciului asupra participanților au fost lămurite de către instanța de contencios constituțional cu ocazia analizării excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care autorii acestor excepții au invocat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, cu referire la diferența de tratament juridic între inculpații care comit o infracțiune de evaziune fiscală de pericol și cei care comit o infracțiune de evaziune fiscală de rezultat, între cei care dispun de mijloace financiare pentru a achita prejudiciul până la primul termen de judecată și cei care nu dispun de resurse financiare, fapt ce creează o inechitate în fața legii și a autorităților publice, fiind încălcat și dreptul la un proces echitabil. Fiind constantă jurisprudenței sale, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi constituționale și cu o motivare asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, s-a reținut că este respectat principiul egalității în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece cauzele de reducere ori de înlocuire a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârșite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracțiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condițiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005; Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 25 februarie 2009, în același sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010). Tot instanța de contencios constituțional a reținut într-o altă decizie că „nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi, deoarece cazul de reducere a pedepsei prevăzut de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005, adică autorilor unei infracțiunii de evaziune fiscală care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, au acoperit integral prejudiciul cauzat prin fapta penală” (Decizia Curții Constituționale nr. 285/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 27 martie 2009), după cum a mai relevat că: „(…) Legiuitorul a reglementat în art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în condițiile stabilite de textul de lege (…). Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului consolidat, și nu este de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (…). Faptul că de reducerea limitelor de pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai învinuitul sau inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii liberului acces la justiție. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertate sau interesele legitime au fost încălcate și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă (…) partea interesată are deplină libertate să demonstreze existența, inexistența, respectiv întinderea prejudiciului, instanța fiind cea care în temeiul competenței sale constituționale (…) să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, și asupra laturii civile (…)” (Decizia Curții Constituționale nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012).

În sensul opiniei exprimate în cele ce precedă sunt și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, ca instanță de recurs, apel sau în recurs în casație, cu referire la Decizia penală nr. 1.386 din 30 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 15.820/62/2010, prin care s-a apreciat ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Brașov în considerentele Sentinței penale nr. 120 din 24 martie 2011, menținută de Curtea de Ape Brașov prin Decizia penală nr. 95/A din 15 septembrie 2011, în sensul că de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 beneficiază doar inculpații care au achitat integral prejudiciul, până la termenul prevăzut de legiuitor, instanța reliefând în motivarea soluției caracterul de circumstanță personală al conduitei inculpaților de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală; Decizia penală nr. 1.425/R din 23 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.214/101/2013 prin care s-a reținut că, în mod corect, prin Sentința penală nr. 142 din 23 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Mehedinți (menținută sub acest aspect prin Decizia penală nr. 344 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova), s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., întrucât acesta a achitat integral prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal (din 1969), a cărui valoare nu depășește 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, apreciind că această împrejurare nu poate produce consecințe în planul răspunderii penale și pentru inculpata persoană juridică B; Decizia penală nr. 201/A din 27 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 263/35/2013 prin care s-a reținut că, pentru a putea opera dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie recuperat de inculpat și de partea responsabilă civilmente; Decizia penală nr. 368/RC din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.447/1/2014, prin care s-a apreciat că, pentru a fi incidentă cauza de nepedepsire reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, este necesar a fi constatată contribuția inculpatului de a acoperi integral prejudiciul infracțional, iar nu atitudinea și contribuția părții civile de a-și recupera debitele. Altfel spus, nu orice modalitate de recuperare a prejudiciului duce la incidența cauzei de nepedepsire, ci numai atitudine activă, strict personală a inculpatului, de a înlătura consecințele infracțiunii săvârșite.