Decizia ÎCCJ (Complet DCD/CAF) nr. 35/2016 (M. Of. nr. 1023/20.12.2016): Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 
Și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 (citată mai sus), pronunțată într-o sesizare privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte, a statuat că „Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă Și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției”.

Cu atât mai mult se impune ca prevederi/e unei legi noi să nu fie de natură să influențeze până la anihilare efectele unei hotărâri judecătorești rămase definitivă înaintea intrării în vigoare a acestora.

Mai mult, prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015 (citată mai sus), Curtea Constituțională a statuat că „procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedural civile, și dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituțional al protejării cetățenilor în fața eventualelor abuzuri ale autorităților publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au instituit obligații în sarcina autorităților publice trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile [n.a. definitive] a acesteia. (…) De altfel, amenzile cominatorii stabilite la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o sancțiune procedurală pecuniară aplicată de instanță în scopul asigurării executării hotărârii. Legiuitorul a considerat necesar să instituie un astfel de mijloc de constrângere pentru a conferi eficacitate înseși instituției contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absența unei sancțiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie (…)”

În aceeași ordine de idei, prin Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015 (citată mai sus), instanța de contencios constituțional a statuat că „(…) în condițiile în care dreptul la obținerea măsurilor reparatorii a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin obligarea autorității administrative competente să emită titlu de despăgubire, repunerea în discuție a existenței dreptului, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, poate genera imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce este de natură a contraveni principiilor constituționale ale separației și echilibrului puterilor în stat, neretroactivității legii civile și dreptului constituțional la un proces echitabil.”

În plus, este evident faptul că termenele instituite de art. 32 din Legea nr. 165/2013 sunt reglementate în favoarea titularilor cererilor de restituire, astfel că ele nu ar putea fi opuse tocmai acelor titulari care au înțeles să nu se prevaleze de beneficiul acestor termene, ci – dimpotrivă – au recurs la sesizarea instanței de contencios administrativ pentru a fi constrânsă autoritatea să execute cu celeritate hotărâri judecătorești rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Nu în ultimul rând trebuie observat faptul că noua modalitate de evaluare (compensarea prin puncte prin raportare la o grilă notarială) nu implică o durată care să facă imposibil de respectat termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 805 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 8 februarie 2016, s-a apreciat că „(…) noua modalitate de evaluare, prin utilizarea grilei notariale, nu este de natură să nesocotească principiul separației puterilor în stat, întrucât instituirea prin lege a unei alte modalități de calcul nu impietează asupra dispozițiilor imperative ale unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile referitoare la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – ale cărei atribuții și, implicit, obligații stabilite pe cale judecătorească au fost preluate de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor – la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, conform noii proceduri administrative”.

În raport cu toate argumentele expuse rezultă irelevanța termenelor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 165/2013 în cadrul litigiilor privind aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Această soluție nu contrazice soluția de unificare a practicii, adoptată de Plenul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 27 mai 2016, care – referitor la problema culpei în neexecutarea obligației, examinată în cadrul litigiilor având ca obiect aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 – a conchis că „este prezumată culpa conducătorului autorității, prezumția neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existența unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligația în termenul legal.”

Astfel, urmează să fie examinată conduita conducătorului autorității obligate, în raport cu termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și cu eventualele impedimente de executare a hotărârii, invocate de partea interesată, însă pretinsa incidență a termenelor reglementate de art. 32 din Legea nr. 165/2013 nu va putea fi reținută ca motiv obiectiv pentru neexecutarea hotărârii definitive a instanței de contencios administrativ (spre deosebire de incidența termenelor prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2012, pe durata cărora s-a suspendat în mod expres derularea procedurilor de soluționare a dosarelor de retrocedare).