De ce motivăm

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În anul 1981, cu ocazia luării unui interviu pentru revista franceză Le Nouvel Observateur, Alain Finkielkraut l‑a întrebat pe scriitorul american Philip Roth cum concepe scrisul și lectura. În răspunsul acestuia am observat o temă familiară, cu care un jurist practicant riscă să se întâlnească frecvent – perspectiva personală plictisitoare și îngustă asupra vieții, contrată de o perspectivă narativă dezvoltată integral, dar căreia îi lipsește caracterul personal^[1].

Dacă literatura permite „salturi” între perspective narative, scrierea juridică este încimentată în discursul unui singur narator. O entitate neanimată, cu o voce pasivă, forțat instituțională și gravă, ce vorbește în sintagme, jargon tehnic și paragrafe prefabricate, căutând mereu infailibilitatea. Fie că se incorporează în stiloul unui tânăr proaspăt absolvent al Institutului Național de Magistratură sau în glasul unui veteran care a trecut prin mai multe serii de restructurări normative, rămâne identică. Este vorba despre perspectiva narativă a judecătorului.

Limitând întrebarea inițială la forma de bază „De ce scriem?”, mi‑am imaginat cum ar arăta răspunsul unui judecător. Cred că inserarea acestuia în plan alături de un scriitor și de un filosof este stranie doar în aparență. În fond, dacă prin „a scrie” înțelegem doar acoperirea unor pagini albe cu cerneală neagră, judecătorii sunt scriitori prolifici^[2], atât timp cât nu deleagă redactarea documentelor grefierului^[3].

Incompatibilitatea este determinată în primul rând de stil. Oricine citește un text juridic observă prezența ubicuă a vocii pasive, a abstractizării și a jargonului tehnic, elemente inexistente într‑un text literar. S‑a arătat că un astfel de stil este perceput mai favorabil decât unul care nu utilizează aceste tehnici, deși sunt afirmate aceleași idei^[4].

Asocierea judecătorului cu imaginea filosofului poate părea astăzi cel puțin vetustă. Comunitatea politico‑juridică a renunțat demult la a vedea în judecător un mânuitor al unor concepte abstracte, exterioare canoanelor argumentării juridice. Cu toate acestea, influența filosofiei este indispensabilă pentru înțelegerea „căii de justificare”, respectiv a modului în care judecătorul raționează, iar mai apoi își justifică lingvistic soluția^[5].

Profesorul Tony Honoré afirma că cea mai mare contribuție adusă de civilizația romană în drept a fost dezvoltarea unor canoane de argumentare juridică, specifice acestui tip de discurs^[6]. Deși grecii aveau legi, modalitatea lor de argumentare era întemeiată pe considerente retorice și nu neapărat juridice, având drept scop convingerea juriului. Odată cu romanii s‑a restrâns orizontul de argumente care pot fi utilizate în vederea justificării concluziilor juridice. Așa numitele canoane de argumentare juridică au o importanță deosebită pentru a înțelege modul în care un judecător își justifică decizia^[7].

Trecând peste conceptul introdus de Tony Honoré, voi concentra articolul de față pe două idei principale: (1) motivarea hotărârii judecătorești nu se realizează în abstract. Reprezintă justificarea lingvistică a deciziei într‑o structură corespunzătoare canoanelor de argumentare juridică și se adresează mereu unei audiențe compuse, formată, în cea mai simplistă configurare, din trei elemente: audiența juridică, audiența litiganților și audiența generală; (2) audiențele determină traseul argumentativ al hotărârii, compus din lungime, schemele de raționament, ton și stil.

1. Pentru cine motivăm

Ce face un judecător, mai exact? „Soluționează disputele apărute în societate”, ar răspunde realistul american. „Rezolvă cauzele.” sau „Aplică legea.”, ar fi un răspuns plauzibil pe holurile instanțelor din România. Dar dacă ne uităm cu atenție asupra acțiunii de „a soluționa”, observăm că este formată din două părți independente. După deliberare, judecătorul ia o decizie. Decizia reprezintă urmarea directă a procesului de deliberare. Odată ce a fost comunicată minuta (forma scrisă a deciziei), judecătorului îi revine obligația de a motiva, sau în alte cuvinte, de a‑și justifica decizia. De multe ori există fricțiune între cele două episoade. Câteodată, deși a decis într‑un fel, judecătorului îi este greu să „scrie”, adică să calibreze decizia luată în urma deliberării la canoanele de argumentare juridică menționate în partea introductivă. Dar deliberarea este un proces cognitiv, și știm că gândirea nu se realizează doar prin cuvinte. Nu de puține ori intervin și factori de altă natură, numiți, pentru simplificare, intuiție^[8]. În articolul de față voi vorbi despre motivarea hotărârii ca fiind efortul judecătorului de a prezenta un tip de scriere justificativă ce reflectă traseul argumentativ urmat pentru a ajunge la concluzia pronunțată, scriere care, după cum vom vedea, este adresată unor audiențe.

În România, obligația de a motiva are caracter legal, fiind stabilită atât în Codul de procedură civilă cât și în cel de procedură penală. De asemenea, pe cale jurisprudențială, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că motivarea hotărârilor judecătorești este o parte integrantă a dreptului la un proces echitabil.

Având în vedere diversitatea ipotezelor în care este necesară intervenția judecătorului, rezultă că și standardul de motivare diferă în funcție de natura litigiului. Spre exemplu, este normal ca în cadrul unui proces penal inculpatul trimis în judecată să aibă așteptarea legitimă ca judecătorul, în cuprinsul motivării, să fi luat în considerare toate temeiurile de fapt și de drept, să fi analizat întregul ansamblul materialului probator și să fi cântărit toate argumentele prezentate în cadrul dezbaterii pe fond înainte de a se pronunța asupra cauzei. Într‑un astfel de caz nu se poate susține în mod plauzibil că o motivare de o pagină jumătate este adecvată, indiferent dacă ea este sau nu corectă din punct de vedere legal.

Pe de altă parte, ne putem imagina situații în care intervenția judecătorului este necesară strict în vederea investirii cu autoritate deontică a unei acțiuni, ca de exemplu punerea sub interdicție judecătorească sau confirmarea renunțării la urmărirea penală. În aceste cazuri judecătorul se comportă ca arbitrul imaginat de judecătorul Curții Supreme a S.U.A., John Roberts^[9], al cărui rol se reduce la a constata dacă partea s‑a aflat sau nu în offside. În aceste cazuri, mai importantă decât schema de raționament utilizată este însăși concluzia la care s‑a ajuns, regăsită în dispozitivul hotărârii. Un alt exemplu privește cauzele în care există consimțământul ambelor părți. Din punct de vedere formal obligația de a motiva hotărârea în mod adecvat rămâne valabilă, dar cel mai probabil considerentele nu vor fi citite nici măcar de părțile interesate.

În continuare mă voi referi doar la situațiile în care este imperativă justificarea deciziei prin prezentarea corespunzătoare a considerentelor, respectiv atunci când cunoașterea modalității prin care judecătorul a ajuns la o concluzie este cel puțin la fel de importantă precum concluzia în sine.

Revenind la conceptul de „audiență”, s‑a argumentat că o justificare adecvată trebuie să aibă în vedere interesele legitime ale audienței căreia îi este adresată^[10].

Potrivit lui Chaïm Perelman, în vederea înțelegerii modului în care funcționează raționarea, este necesar să stabilim mai întâi natura audienței căreia vorbitorul i se adresează, prin audiență înțelegând ansamblul celor pe care vorbitorul dorește să îi influențeze^[11]. Conceptul a fost preluat de doctrina dreptului, care îl folosește pentru a explica, printre altele, modul în care judecătorul înțelege să își motiveze hotărârile.

Filosoful Edmund Pincoffs a identificat trei audiențe avute în vedere de judecător la momentul motivării, iar acestea pot fi definite prin referirea la interesele care le caracterizează^[12].

Prima audiență este cea juridică, compusă din totalitatea profesioniștilor dreptului. O trăsătură specifică a acesteia este caracterul epistemologic. Raționarea juridică este posibilă doar dacă justificarea este adresată unei audiențe judiciare precise^[13]. De asemenea, are un caracter tehnic pronunțat, din moment ce în practică asimilarea unor argumente juridice depinde în mod fundamental de reacția acestei comunități^[14]. Sunt incluse aici instanțele ierarhic superioare, competente să judece căile de atac declarate împotriva hotărârii, dar și instanțele de același grad, ale căror stiluri de motivare pot fi comparate cu cel în discuție^[15]. Ca parte a audienței legale, instanțele nu trebuie analizate doar din punct de vedere instituțional, judecătorii putând fi priviți sub forma unor audiențe individuale atomizate.

În acest sens, o concluzie împărtășită de multiple cercetări empirice privind judecătorii este că aceștia sunt influențați de colegi, atât în ceea ce privește substanța deciziei, cât și motivarea hotărârii^[16]. Deși este prezentă și în ipoteza completelor de o persoană^[17], influența este mai vizibilă în cadrul completelor colegiale.

Profesorul Lawrence Baum a constatat caracterul inerent colectiv al deciziilor pronunțate de curțile de apel. Efectele produse litiganților și doctrina juridică generate de hotărârile pronunțate de curte sunt determinate de poziția epistemică adoptată de majoritatea judecătorilor dintr‑un complet. Chiar dacă o instanță este atomizată, în sensul că fiecare judecător deliberează solitar în fiecare cauză, fără evalua și opinia colegilor, rezultatul este tot același, doar că se ajunge la el prin numărarea matematică a voturilor^[18].

De obicei judecătorii acționează ca în primul caz, perioada cea mai prielnică pentru influențarea colegilor fiind cuprinsă între conturarea proiectului de hotărâre de către judecătorul desemnat și modificările propuse de ultimul judecător care își exprimă opinia. Proiectul de hotărâre poate incorpora ipso facto viziunea colegilor, poate modifica concepția celorlalți asupra cauzei, sau poate fi restructurat în totalitate.

Colegii reprezintă o audiență personală importantă chiar și în absența interacțiunii frecvente. Deoarece împart aceeași poziție și lucrează în aceleași condiții, sunt cei mai în măsură să evalueze calitatea unei motivări, în special în cadrul instanțelor de apel^[19]. Spre exemplu, un judecător al unei curți federale din SUA declara că „respectul celorlalți judecători” determină limitele propriului mod de a motiva^[20].

O parte importantă a audienței juridice este formată din avocați. Datorită cunoașterii detaliate a circumstanțelor litigiului în care a luat parte, avocatul este cel mai avizat și cel mai frecvent critic al unei hotărâri judecătorești^[21]. La nivelul primei instanțe, judecătorii motivează mai frugal și de multe ori interacționează direct cu părțile. Astfel, o parte substanțială din feedback nu vine din partea avocaților. Cu toate acestea, în măsura în care părțile sunt reprezentate, judecătorii și avocații interacționează în mod intensiv. Prin observație directă și viteza de propagare a părerilor personale, avocații își formează opinii privind modalitatea de decizie, motivarea hotărârilor și comportamentul în sala de judecată^[22].

Cu cât este mai mică instanța, cu atât este mai dominată de un număr redus de participanți. Raportul dintre judecători și avocații care activează în cadrul acelei instanțe este cel mai vizibil în cadrul proceselor penale în primă instanță^[23]. Cercetătorii subliniază interdependența dintre judecători și avocați în aceste instanțe și relațiile profesionale strânse între aceștia. Fiind și cei mai proximi observatori ai muncii unui judecător, avocații sunt și o sursă cheie de informare și decodificare a limbajului judecătorului în ochii justițiabililor. În acest sens, reputația unui judecător în comunitatea juridică și în societate se bazează în mare măsură pe opiniile și judecățile de valoare ale avocaților care profesează în acele instanțe.

Recapitulând, trecerea de la „audiența universală” despre care vorbea Perelman, în planul dreptului, se realizează prin plasarea judecătorului în raport cu audiența juridică, compusă din profesioniștii dreptului^[24]. Am încercat să arăt că, în primă fază, considerentele reținute de un judecător în cuprinsul motivării se adresează acestui corp. Deși judecătorii nu pot explica exact pentru cine motivează, aceasta nu echivalează cu lipsa unui receptor, chiar dacă natura sa este dificil de conturat^[25]. Trebuie doar să citești o hotărâre judecătorească pentru a conștientiza că reprezintă un tip de scriere tehnic și specializat, adresat unei comunități restrânse de experți^[26].