De ce motivăm

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În România și în sistemul de drept continental în mod preponderent, instanțele utilizează exclusiv deducția.^[35] La începutul hotărârii, după ce s‑au menționat actele și măsurile dispuse de instanță pe parcursul procesului și s‑au sintetizat cererile părților, se va preciza norma juridică abstractă din care instanța urmează să extragă soluția prin intermediul unui proces strict deductiv. („Potrivit art. 1357 C. civ. „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.” sau „atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește îndatoririle contractuale, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.”) De multe ori norma juridică aplicabilă în cauză este utilizată într‑o formă ușor modificată, astfel încât să fie posibilă o alipire organică la circumstanțele din cauză. Este prezentată mai apoi situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanță. Reprezintă de fapt, o sinteză a unei sinteze, o narare a faptelor care rezultă din administrarea probelor. Spre final urmează silogismul judiciar, o deducție simplă și clară din premisele enunțate mai sus. (Văzând cadrul legislativ (…) aplicat în situația de fapt (…) rezultă că…). Deși desigur că sunt diferențe în ceea ce privește exhaustivitatea cu care este stabilită situația de fapt (în special la hotărârile de primă instanță) sau orizontul normativ luat în considerare, șablonul este în principiu același.

Lucrurile stau diferit în sistemul judiciar englez, unde deducția este lăsată în planul secundar. De obicei hotărârea începe prin expunerea situației de fapt într‑un limbaj simplu și ușor de înțeles. Judecătorul pune accent mai mult pe a fi înțeles și nu pe expunerea strictă a informațiilor relevante. Prezentarea situației de fapt într‑o hotărâre englezească nu reprezintă premisa minoră într‑un silogism precum în cazul hotărârilor din continent, unde judecătorul trebuie să se limiteze la relevanța dacă dorește să păstreze valoarea justificativă a hotărârii^[36]. J.L. Goutal prezintă următoarea distincție: hotărârea de drept continental, unde justificarea începe de la prima propoziție, este o formă de raționare pură, în timp ce hotărârea de common law, în care motivarea apare după o introducere largă, este un proces discursiv, ce integrează incidental forme variate de raționare.

Aceeași distincție a fost analizată și de Richard Posner, care a atașat celor două forme de motivare a hotărârii două stiluri specifice – pur și impur. Stilul pur este elevat, formal, imperios, impersonal, rafinat, ostentativ și este adoptat cu precădere de instanțele din sistemul judiciar continental. Stilul impur tinde spre a fi mai direct, colocvial, informal și franc, și este adoptat de instanțele de tip common law.

Hotărârile judecătorești care adoptă stilul pur prioritizează cerințele audienței judiciare. În acest sens, sunt solemne și aderă la canoanele argumentării juridice în ceea ce privește structura și tonul opiniei. Utilizează jargonul juridic și sunt previzibile ca structură, acordă o mare importanță detaliilor privind numele, locul, ora, timpul și ascund personalitatea judecătorului în spatele unor fraze‑șablon prefabricate. Aceste aspecte converg spre inducerea unei aparențe de infailibilitate.

Pe de altă parte, o motivare impură se adresează în primul rând audienței litiganților și este concepută astfel încât să poate fi înțeleasă și în lipsa unei pregătiri juridice. Se renunță la armătura tehnică a motivării pure – jargon, gravitate, voce pasivă și impersonalitate, truismele, repetițiile, eufemismele și aparenta infailibilitate – acestea fiind numite de către Robert Ferguson „retorica inevitabilității”^[37]. Justificarea are un ton conversațional, fiind scrisă pentru a fi înțeleasă. Se pune accentul pe sinceritate^[38], pe convingerea prin forța epistemică a argumentelor, fără a recurge la procedee menite să impresioneze sau să intimideze. O astfel de motivare nu se proiectează pe sine ca fiind rezultatul unui traseu argumentativ perfect.

Lungimea unei justificări, măsurată în paragrafe, pagini sau zeci de pagini, reprezintă un element implicit al traseului argumentativ. O sentință din țările de common law poate număra frecvent zeci de pagini, în timp ce în dreptul continental judecătorul își justifică poate justifica decizia printr‑un paragraf sau două. Desigur, lungimea hotărârii trebuie privită strict în ceea ce privește traseul argumentativ, adică din locul în care judecătorul declanșează operațiunile logico‑juridice prin care justifică decizia, fără a lua în considerare și părțile din hotărâre care au o finalitate îndoielnică, cum ar fi paragrafele „copy‑paste” din alte hotărâri pentru „înfrumusețare” și umflarea artificială a hotărârii^[39]. Rezultă un interesant paradox: deși instanțele de drept continental au obligația de a motiva inserată în corpusul normativ substanțial, în contrast cu instanțele de common law, tot aici judecătorii motivează cel mai frugal^[40].

J.L. Goutal a identificat cauza acestui paradox în istoria sistemului judiciar francez și în curentele de filosofie juridică din secolul al XIX‑lea. A observat că în anul 1790 un nou sistem judiciar a fost instaurat pentru a pune capăt unei istorii îndelungate de folosire arbitrală și abuzivă a autorității judiciare.^[41] O pătură de funcționari civili timorați au înlocuit o putere judiciară arhaică, de multe ori abuzivă, compusă din nobili. În aceste circumstanțe, judecătorii au devenit precauți să nu depășească limitele puterii. De aici rezultă tonul uscat și vocea impersonală. Hotărârile se iau și se justifică mereu per curiam – fără individualitate și fără dizidență. Judecătorii rămân mereu anonimi, sunt ființe neanimate, iar dosarele sunt identificate prin coduri numerice, curajul litigantului de a‑și pune numele pe coperta dosarului în mod public fiind descurajat. De aici poate fi extrasă și preferința pentru deducție, întrucât oferă cea mai solidă aparență de certitudine, legitimitatea fiind înțeleasă de la sine, evitându‑se efortul de a proba legitimitatea epistemologică. Deși în timp sistemul s‑a maturizat, iar judecătorii în mod incremental au început să corespundă așteptărilor, aceștia nu au ajuns niciodată la naturalețea și încrederea cu care judecătorii englezi scriu. Un judecător riguros va căuta să se justifice cât mai mult în cât mai puține cuvinte, doar prin intermediul deducției.

Lungimea hotărârilor din sistemul englez este determinată de o serie de factori aflați în contrast cu arhitectura juridică de pe continent. În primul rând, societatea așteaptă ca judecătorul să facă drept. În al doilea rând, crearea de drept se întemeiază pe legitimitatea epistemologică a considerentelor.

Într‑un stat de drept, societatea, atât timp cât recunoaște competența pozitivistă a judecătorului nu doar de a „spune” dreptul, ci de a‑l „face”, dezvoltă o serie de așteptări atunci când este pusă în fața asimilării unor noi valori politico‑morale. Nu ar fi mulțumită dacă noile norme ar fi statuate cu valoare de dictum sau învăluite în mister, ca și cum ar reieși din gura unui oracol. Societatea trebuie să fie convinsă prin forța și seducția justificării. De unde știm că este corect ceea ce zice? Legitimitatea formală ar răspunde: „Pentru că există o normă juridică care spune că este corect ceea ce zice”. Pe de altă parte, legitimitatea epistemologică ar răspunde: „Pentru că argumentele prezentate ne‑au convins că hotărârea este justă, corectă și se înte­meiază pe considerente temeinice.” Dar pentru a convinge, hotărârea nu poate fi frugală, întrucât presupune o exegeză mult mai profundă în cadrul canoanelor de argumentare juridică, și de multe ori și în alte sfere ale cunoașterii. În acest context, deducția este deficitară. Devine imperativă utilizarea și altor operațiuni logice, precum inducția, care presupune cerințe mai mari de imaginație, rigoare substanțială și talent literar.

3. Concluzii

Modul în care este motivată o hotărâre judecătorească este influențat de audiențele cărora judecătorul li se adresează. Cea mai importantă audiență este cea juridică, formată din judecătorii de la curțile ierarhic superioare, colegii din cadrul instanțelor de același nivel și avocații. Din moment ce aceștia știu cum se „citește” o hotărâre, judecătorul urmărește să îi asigure că a avut în vedere toate circumstanțele de drept și de fapt, a integrat testele de consecvență în limitele canoanelor de argumentare juridică și a respectat principiul unui proces echitabil. În vederea acestui scop, cele două stiluri diferite analizate mai sus oferă soluții diferite.

Stilul pur este considerat cel mai potrivit deoarece răspunde în mod direct cerințelor acestei audiențe, formând un arc deasupra capacității de înțelegere a unei persoane din afara sferei juridice^[42]. Prioritizând interesele legitime ale litiganților, o hotărâre motivată în stilul impur urmărește să fie înțeleasă de orice cititor rezonabil cu sau fără pregătire în drept.

Din fericire, acestea nu sunt forme solide, ci pot fi manevrate fluid de fiecare judecător în funcție de context. „Saltul” de la un stil sau altul, fără a afecta substanța hotărârii, poate fi, probabil, cea mai apropiată formă de trecere de la o „perspectivă narativă” la alta, accesibilă unui judecător.

^[35] Id., p. 45.

^[36] Ibid.

^[37] Ferguson, Robert A., „The Judicial Opinion as Literary Genre”, 2 Yale J L & Hum 201, 213‑16, 1990.

^[38] Vezi Schwartzman, Micah, The Principle of Judicial Sincerity și Shapiro, David L., In Defense of Judicial Candor, 100 Harv. L.Rev. 731, 731 n.4, 1987;

^[39] Sunt relevante afirmațiile judecătorului american Alex Kozinski: „Un al cincilea picior nu ar ajuta o gazelă să se miște mai repede sau mai grațios.” și „Tot ceea ce se regăsește în motivare și nu ajută, încurcă.”

^[40] Goutal, J.L., op. cit., p. 56;

^[41] Vezi David & de Vries, The French Legal System; David, French Law: Its Structure, Sources and Methodology, 1972.

^[42] Ponser R., op. cit., p. 1431.