Critici vizând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii din probele administrate. Respingerea recursului ca fiind nefondat

• art. 234 alin. (1) lit. d)
• NCP: art. 233
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1 NCP: art. 205 alin. (1)

Prin sentința penală nr. 525/15.11.2021 a Judecătoriei Roman, pronunțată în dosarul penal nr. x/2021 pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) și art. 41 alin. (1) din C. pen., asupra persoanei vătămate C. a fost condamnat inculpat A. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

Potrivit art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) pe o durată de 2 (doi) ani.

În temeiul art. 404 alin. (5) din C. proc. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) din C. pen., constând în interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme).

Pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) și art. 41 alin. (1) din C. pen., asupra persoanei vătămate C. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 313/RC din 21 iunie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursul în casație declarat de inculpații B. și A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal – și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile menționate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și de tâlhărie calificată, astfel cum sunt incriminate de art. 205 alin. (1) din C. pen., respectiv art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că, în seara zilei de 25.01.2021, inculpații B. și A. au împiedicat-o pe persoana vătămată C. să părăsească locuința acestuia din urmă, reținând-o în imobil împotriva voinței sale, prin exercitarea de acte de constrângere fizică și morală.

De asemenea, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., constă în aceea că inculpatul B. a deposedat-o pe timp de noapte, prin acte de constrângere morală (victima având temerea că ar putea fi lovită din nou cu pumnii), pe persoana vătămată C. de geaca cu care aceasta era îmbrăcată.

Înalta Curte analizează incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurenți exclusiv în limitele în care calea de atac a fost admisă în principiu, reamintind că statuarea asupra chestiunilor care implică reevaluarea materialului probator nu poate face obiectul acestei căi extraordinare de atac.

De asemenea, examinează exclusiv chestiunile privitoare la lipsa prevederii în legea penală a faptei pentru care au fost condamnați recurenții, precum și tipicitatea obiectivă a acestora. Prin raportare la aceste exigențe legale, Înalta Curte reține că recurenții inculpați B. și A. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) din C. pen.

În cauză, în raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de lipsire de libertate corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților. Astfel, elementul material al infracțiunii reținute în sarcina inculpaților este reprezentat de acțiunea de lipsire de libertate a persoanei vătămate C. prin împiedicare acesteia de a părăsi locuința inculpatului A., așa cum este aceasta definită de art. 205 alin. (1) din C. pen.

În contextul celor expuse mai sus, criticile recurenților vizând neîntrunirea elementele constitutive ale infracțiunii deoarece din probele administrate rezultă că persoana vătămată s-a deplasat de bună voie la locuința inculpaților și nu a fost constrânsă să rămână sau împiedicată să plece, ci doar i-au propus să mai rămână pentru a consuma alcool în continuare, propunere cu care persoana vătămată a fost de acord, sunt neîntemeiate și tind la reinterpretarea probelor, aspect nepermis dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept. Aceleași concluzii, de reinterpretare a probelor, se desprind și din criticile inculpatului B. referitoare la activitatea acestuia în timpul în care au ieșit să fumeze, care s-ar fi rezumat, potrivit declarației persoanei vătămate, la a fuma o țigară, ocazie cu care persoana vătămată nu a încercat și nici nu și-a arătat dorința de a pleca, acțiune în care să fie împiedicat de inculpat.

Înalta Curte mai reține că inculpatul B. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. și, în raport de situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de tâlhărie calificată corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii este reprezentat de acțiunea de deposedare a persoanei vătămate C., pe timpul nopții, de geaca cu care aceasta era îmbrăcată prin acte de constrângere morală, ce au constat în temerea victimei că ar putea fi lovită din nou cu pumnii, în condițiile în care anterior asupra sa fuseseră exercitate acțiuni de lovire și alte violențe.

Critica inculpatului B., în sensul că nu a exercitat niciun act de violență fizică sau psihică asupra persoanei vătămate, iar aceasta s-a dezbrăcat singură de geacă, pe care i-a înmânat-o, aspect care în opinia acestuia rezultă din chiar declarația persoanei vătămate, care a afirmat că „B. mi-a reproșat că nu i-am adus nimic din Belgia, solicitându-mi să-i dau geaca, eu nu am fost de acord, dar la insistențele sale m-am dezbrăcat singur și i-am înmânat-o”, nu pot fi primite de instanță ca vizând acele situații în care se analizează nerealizarea corespondenței depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune. În realitate aceste critici ale recurentului tind la o reinterpretare a probelor administrate în cauză, aspect ce nu este permis pe calea recursului în casație raportat la natura acestei căi extraordinare de atac, respectiv aceea de a verifica legalitatea unei hotărâri definitive.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurenții inculpați B. și A. împotriva deciziei penale nr. 149 din data de 24 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga fiecare recurent inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați B. și A., în sumă de câte 627 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.