Critici privind verificarea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Reconsiderarea întinderii despăgubirilor

• NCC: art 1349
• NCC: art. 1000 alin. (2)
• NCC: art. 1357 - 1359
• NCC: art. 1373
• NCC: art. 252
• NCC: art. 253
• NCC: art. 70
• NCC: art. 71 alin. (1) şi (2)
• NCC: art. 75 alin. (2)
• NCPC: art. 453 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
• NCPC: art. 501 alin. (3)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) și C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăți) pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

Hotărârea de declinare

Prin sentința civilă nr. 2046 din 24.10.2016, Judecătoria Bârlad a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui, unde a fost înregistrată sub nr. x/2017.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 911 din 3 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Reclamantul a criticat decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța ar fi redus cuantumul daunelor morale, deși acest aspect nu fusese criticat prin motivele de apel, că rejudecarea apelurilor s-ar fi făcut cu nerespectarea indicațiilor de casare, că nu ar fi fost analizate toate susținerile reclamantului și că soluția pronunțată nu ar ține cont de jurisprudența națională și de practica CEDO.

Înalta Curte constată că susținerile referitoare la depășirea limitelor învestirii și împrejurarea că reclamantului nu i-au fost analizate toate susținerile din memoriul de apel, precum și încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. pot fi circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica reclamantului se referă și la greșita apreciere a instanței în sensul că verificarea condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale presupune și reconsiderarea întinderii despăgubirilor.

Criticile privind nelegalitatea micșorării daunelor morale, atât din perspectiva faptului că instanța nu era învestită cu o astfel de cerere, cât și ca greșita aplicare a textelor de lege ce reglementează răspunderea civilă delictuală sunt nefondate.

Astfel, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) și C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăți) la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată.

Prin sentința civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., angajat al acesteia. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, taxă de timbru și onorariu avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, Cabinetul de Avocat D., reclamantul A. și pârâții S.C. B. S.R.L. și C. au formulat apel.

Prin motivele de apel, pârâții au arătat, printre altele, că instanța a aplicat greșit art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., care se referă la condițiile răspunderii civile delictuale, pentru că însuși reclamantul ar fi recunoscut aspectele menționate în articole de presă, respectiv ca a deținut calitatea de procuror si ca a suferit o condamnare pentru fapte de corupție.

Pârâții au reproșat instanței de fond că nu ar fi arătat care este fapta ilicită, culpa pârâților, au contestat existența prejudiciului cauzat reclamantului, au susținut că nu s-a stabilit dacă fost respectate sau nu limitele referitoare la respectul vieții private și al demnității persoanei umane, care sunt permise de lege sau de convențiile si pactele internaționale privitoare la drepturile omului si mai ales cu privire la libertatea de exprimare.

Prin decizia de casare, cu privire la aceste aspecte, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu ar fi analizat atitudinea subiectivă a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său și a dispus că instanța de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ.

În rejudecare, curtea de apel a analizat articolele de presă publicate în 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai și 21 mai 2016, reținând că acestea au vizat un subiect de interes public, respectiv o eventuală eroare în procedura de acordare a unei subvenții către un crescător de animale, apreciindu-se că suma este nejustificat de mare, respectiv 580.000 RON în plus față de cea cuvenită.

În continuarea raționamentului său, instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plății subvenției de 560.000 RON excedează limitelor libertății de exprimare.

Analizând aceste afirmații, instanța a constatat că sunt elemente de fapt, condiționate de buna-credință a reclamantului și că nu sunt susținute de probatoriul administrat în cauză, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a prezentat pârâtului, în scris, poziția cu privire la evenimentele relatate, în care, fără echivoc, a declarat că nu ar fi semnat respectivele documente, sens în care se vor respinge criticile reclamantului, referitoare la neanalizarea conținutului concret al articolelor respective.

Întrucât pârâtul nu a probat afirmațiile și nu a ținut cont de poziția reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declarații defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputației sale.

Ajungând la această concluzie, susținută de probatoriul administrat, instanța de apel a constatat că fapta pârâților a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 și art. 1357 C. civ., reținând că se impune ca pârâții, în solidar, să achite despăgubirile morale.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora instanța a depășit limitele învestirii, când a reapreciat cuantumul daunelor morale, întrucât acest aspect nu ar fi fost criticat prin motivele de apel.

Înalta Curte reține că prin memoriul de apel, pârâții au susținut inexistența prejudiciului suferit de reclamant. Ca urmare, având în vedere efectul devolutiv al apelului, era obligația instanței de apel să analizeze această susținere și să stabilească dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu, cu consecința firească a reaprecierii întinderii despăgubirii acordate, respectiv a daunelor morale.

În aplicarea art. 1357 – 1359 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, condițiile și criteriile particulare de apreciere a vinovăției, instanța de apel a constatat că existența prejudiciului și gradul de vinovăție al pârâților și a reevaluat daunele morale.

Întrucât atât reclamantul, cât și pârâta au susținut nelegalitatea deciziei, prin prisma nelegalității condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte va răspunde acestor critici cu ocazia analizei recursului pârâtei.

Cu privire la cuantumul daunele morale, care reprezintă, de fapt, cuantificarea prejudiciului moral, Înalta Curte reține că stabilirea daunelor se face prin apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În acest sens, se reține criteriul general evocat de CEDO, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse și a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudența CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.

Potrivit jurisprudenței CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, și în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, sens în care vor fi respinse și criticile privind greșita aplicare a textelor de drept material ce reglementează răspundere civilă delictuală, întemeiate în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu motivarea de mai sus, se vor respinge și criticile reclamantului întemeiate în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care susține că instanța de apel ar fi omis să analizeze apărările sale, referitoare la caracterul defăimător al expresiilor, acuzațiilor și aprecierilor făcute la adresa sa și a activității făcute pe linie profesională, acestea regăsindu-se în considerentele deciziei recurate, care au stat la baza reținerii răspunderii civile delictuale a pârâților.

Reclamantul a mai criticat decizia instanței de apel și din perspectiva aplicării greșite a art. 501 alin. (3) C. proc. civ., referitor la neîndeplinirea indicațiilor de casare.

Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Din cronologia evenimentelor anterior expuse, Înalta Curte reține că instanța supremă a dispus rejudecarea apelurilor declarate în cauză, pentru ca instanța de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâți se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 și 1373 C. civ. și dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâților este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate înaintea instanței supreme, a stabilit punctual, în limitele casării, că afirmațiile și acuzațiile formulate de către pârâtul C. în cuprinsul a cinci articole publicate în ziarul „B.”, respectiv în zilele de 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai și 21 mai 2016 au vizat un subiect de evident interes general, obținerea și utilizarea fondurilor publice în agricultură, supunând atenției publicului cititor o eroare survenită în procedura de acordare a subvenției unui crescător de animale finalizată cu plata unei sume mult mai mari decât cea cuvenită (580.000 RON în plus).

Instanța de apel a avut în vedere că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcția de consilier juridic în cadrul instituției publice APIA Vaslui, iar respectivele articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcției.

În raport de această situație de fapt, curtea de apel a apreciat că limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, invocând în acest sens jurisprudența CEDO, cauza Namere împotriva Franței, numărul 12697/03.

Curtea de apel a reținut că afirmațiile pârâtului ce se încadrează în categoria „judecăților de valoare” și fac parte din libertatea de exprimare a mass-media, iar referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului și la condamnarea penală suferită nu au fost negate de către reclamant, ci chiar au fost recunoscute de către acesta din urmă, cu referire la comportamentul profesional al reclamantului și nu al vieții sale private. Față de aceste împrejurări, instanța a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației, care este o consecință previzibilă a propriilor acțiuni, cauza Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 și nr. 59330/00.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plății subvenției de 560.000 RON excedează limitelor libertății de exprimare.

Reținând că pârâtul nu a probat afirmațiile și nu a ținut cont de poziția reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declarații defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputației sale; a constatat că fapta pârâților a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 și art. 1357 C. civ. și, reținând că se impune ca pârâții, în solidar, să achite despăgubirile morale, a stabilit și cuantumul acestora.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel, în rejudecare, a dat eficiență indicațiilor date de Înalta Curte, sens în care motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. B. S.R.L., se reține că aceasta și-a întemeiat criticile pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că „Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75”.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ. „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ. „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune”.

Potrivit art. 252 C. civ. „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele:

1Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect acțiunea în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține că instanța de rejudecare a avut de stabilit dacă afirmațiile făcute de pârât în articolul publicat la 21.05.2016, în ziarul „B.”, a faptului, cu caracter de certitudine, că reclamantul a semnat documentația ce a justificat achitarea ajutorului financiar către numitul E. reprezintă sau nu o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, sub aspectul reputației profesionale, drept protejat de dispozițiile art. 71 C. civ., deci dacă reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la imagine a reclamantului.

Din perspectiva criticilor formulate de recurenta pârâtă, precum și de reclamant, privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum și în raport de indicațiile de casare, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanța de apel, consecutiv stabilirii existenței caracterului ilicit al faptelor săvârșite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului și că sunt îndeplinite cerințe cumulative anterior menționate.

În acest sens, Înalta Curte reține că prejudiciul pe care îl suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, l-ar supune oprobiului, disprețului public, precum și limbajul ofensator, la limita trivialității, al afirmațiilor ce au format substanța articolelor publicate de pârât la adresa reclamantului, este unul inerent, cu atât mai mult cu cât reclamantul și-a exprimat punctul de vedere în scris, negând vehement afirmațiile și, în final, faptele prezentate de pârâtă s-au dovedit a fi false.

În materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel.

În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise – caracterul ilicit al faptelor imputate recurentului pârât și principiul reparării prejudiciului moral.

Aplicând aceste considerații teoretice la litigiul de față, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în acest context, în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare Înalta Curte reține că în mod legal și corect instanța de apel a constatat că afirmațiile pârâtului referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenției excedează limitelor libertății de exprimare, fiind declarații defăimătoare, ce încalcă dreptul reclamantului la protejarea reputației și la respectarea vieții sale private.

Pârâtul a criticat decizia din apel, arătând că nu s-a produs niciun prejudiciu reclamantului, pentru că acesta ar fi o persoană publică, invocând existența interesului public al relatărilor.

Aceste susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, prin decizia recurată, instanța de apel a constatat, ca situație de fapt, că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcția de consilier juridic în cadrul instituției publice APIA Vaslui iar articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcției.

Ca urmare, s-a reținut că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, instanța de apel făcând referire la jurisprudența CEDO, cauza Namere împotriva Franței, numărul 12697/03.

A constatat că afirmațiile pârâtului ce se încadrează în categoria „judecăților de valoare”, cum ar fi „mare specialist în drept”, „ajuns cine știe cum pe postul de consilier juridic” fac parte din libertatea de exprimare a mass-media.

În același sens, referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului, care a exercitat funcția de procuror și la condamnarea penală suferită nu au fost negate de reclamant, fiind recunoscute de către acesta din urmă, de altfel menționarea acestor aspecte având loc în contextul discutării comportamentului profesional și nu al vieții sale private.

Așadar, pentru afirmațiile pârâtului de mai sus, referitoare la judecăți de valoare și la trecutul reclamatului, curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar acțiunea reclamantului a fost respinsă, așa încât nu pot fi primite criticile pârâților pe aceste aspecte, câtă vreme instanța nu a reținut în sarcina pârâților vreo culpă.

Pentru afirmațiile referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenției excedează limitelor libertății de exprimare, fiind declarații defăimătoare, curtea de apel a constatat că din ansamblul probatoriului administrat în cauză nu au existat probe care să susțină veridicitatea acestor afirmații, iar reclamantul a trimis pârâtului un punct de vedere, prin care și-a exprimat poziția, negând semnarea oricăror documente în sensul indicat de pârât.

În aplicarea textelor de lege anterior citate, referitoare la răspunderea civilă delictuală, în mod legal curtea de apel a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieții private protejat de art. 71 C. civ. și a reputației, ceea ce a produs un prejudiciu reclamantului.

Ca urmare, în aplicarea art. 1349 alin. (1) și art. 1357 C. proc. civ., curtea de apel obligându-l pe pârâtul C. să repare prejudiciul produs reclamantului, prin încălcarea reputației și a vieții private.

Înalta Curte reține că, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat și la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâta, instanța de apel a analizat depășirea limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, prin prisma jurisprudenței și a statuărilor Curții Europene, făcând referire la cauza Namere împotriva Franței.

Instanța de recurs va avea în vedere și cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, jurisprudență în raport de care constată că instanța de apel a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este făcut, interesul public pentru tema dezbătută, raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Pârâtul a mai criticat decizia din apel și în ceea ce privește angajarea răspunderii recurentei, apreciind că în mod eronat instanța a constatat ca fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepușenie care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reține că această critică a fost formulată pentru prima dată direct în recurs, fără a fi invocată și în motivele de apel, deși prima instanță, în motivarea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, a reținut raportul de prepușenie dintre pârâtul C. și angajatorul său, pârâtul S.C. „B.” S.R.L., în conformitate cu dispozițiile art. 1373 alin. (1) C. civ.

Din lucrările dosarului, se constată că pe acest aspect nu au fost formulate critici, iar raportul de prepușenie nu a fost contestat prin motivele de apel formulate de pârâtă împotriva sentinței nr. 1002 din 26 decembrie 2017 a Tribunalului Vaslui.

Înalta Curte reamintește părților că recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, cel puțin în parte.

Aceasta este una din expresiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Doar în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că niciuna din criticile aduse deciziei recurate prin motivele de recurs nu sunt fondate, decizia este legală din perspectivele analizate anterior, sens în care recursurile formulate urmează a fi respinse, ca nefondate.

Sursa informației: www.scj.ro.