Criticarea modalității de sancţionare a infracţiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor. Recurs respins ca nefondat

• Legea nr. 241/2005: art. 10 alin. (11)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 438
• NCPP: art. 442 alin. (2)
• NCPP: art. 443 alin. (1)
• NCPP: art. 447 alin. (2)
• NCPP: art. 448

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. din 1968, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale), pe o perioadă de 3 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1968.

În baza art. 71 C. pen. din 1968, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1968 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale).

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 593/RC din 17 noiembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând pe fond recursul în casație declarat de inculpații A. și B., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parțială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casație.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Se mai reține că, în cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum și rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal – și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale – încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) – caz invocat de recurenții inculpați în susținerea căii de atac – acesta se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În speță, recurenții inculpați au criticat greșita nereținere, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (potrivit cu care infracțiunea de evaziune fiscală nu se pedepsește dacă, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral), în condițiile în care obligația principală, constând în valoarea prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, a fost achitată la data de 19 aprilie 2021 (după pronunțarea sentinței instanței de fond), astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, iar obligațiile accesorii, constând în dobânzi și penalități, au fost stinse, urmare a achitării debitului principal. Cu privire la aceste din urmă obligații, au susținut că instanța de apel nu era ținută de emiterea, de către organul fiscal, a unei decizii de amnistie fiscală, fiind doar un act administrativ, de a cărui existență nu poate fi condiționată stingerea unor obligații fiscale, cu atât mai mult cu cât, potrivit certificatului de atestare fiscală, aflat la fila x din volumul II al dosarului instanței de apel, la data pronunțării deciziei recurate, pe numele inculpatei B. nu era înregistrat niciun debit către Agenția Națională de Administrare Fiscală.

De asemenea, a fost criticată și împrejurarea că instanța de control judiciar, în mod eronat, în raport de dovedirea achitării prejudiciului și a procentului de 20% din cuantumul acestuia, nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 69/2020 privind stingerea obligațiilor fiscale.

Din examinarea criticilor formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, susținute oral în fața instanței, se constată însă că acestea nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație menționat, aspectele invocate vizând modalitatea de sancționare a infracțiunii de evaziune fiscală pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, ce nu pot fi fi valorificate prin prisma dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în realitate nefiind criticată tipicitatea infracțiunii.

Pe de altă parte, nici chestiunile legate de achitarea prejudiciului, respectiv de anularea obligațiilor de plată accesorii stabilite în sarcina inculpaților nu sunt de natură a conduce la constatarea împrejurării că fapta reținută în sarcina acestora nu ar fi prevăzută de legea penală și, corelativ, la pronunțarea unei soluții de achitare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 464 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2017.

În acest context, nici extinderea efectelor căii de atac promovate de inculpații B. și A. nu poate profita intimatei inculpate C., nefiind incidente dispozițiile art. 443 alin. (1) C. proc. pen.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată C., în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.