Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Chestiuni prealabile

Dacă dorim să fim adevărații făuritori ai unei societăți libere, bazată pe principii democratice, trebuie să recunoaștem că omul dintotdeauna, în temeiul legii naturale (non scripta sed nata lex), cum o numea Cicero, a reclamat și reclamă mereu dreptul la existență^[1], acea lege pe care Sfântul Apostol Pavel o recunoaște în toți oamenii care, «fac din fire lucrurile legii» (Rm. 2,14). În acest sens, religia creștină deși proclamă primatul lui Dumnezeu asupra întregii creații^[2], persoana umană, în ordinea lucrurilor create, ocupă primul loc. Și acest lucru este necesar să-l afirmăm astăzi, când oamenii au devenit poate prea sensibili atunci când le este știrbită demnitatea și le sunt lezate drepturile fundamentale. De aceea, Biserica, expertă în umanitate^[3], cum o numea Papa Paul al VI-lea, rămânând fidelă misiunii sale în lume, nu a încetat să vorbească și să acționeze ca drepturile naturale ale omului, în special libertatea religioasă și libertatea de exprimare, să fie recunoscute, afirmate, respectate și puse în practică de toate instituțiile naționale și internaționale^[4].

Această afirmare a demnității umane nu se aseamănă nici pe departe cu instituirea unei etici a egalității între oameni: diversitatea de statut politic și social al omului nu atinge nicidecum demnitatea sa ontologică, ci, dimpotrivă, această diversitate contribuie la împlinirea omului ca persoană^[5]. Dar nu numai atât – pe lângă faptul că demnitatea persoanei umane are un conținut ontologic, ea mai are și un conținut etic, care poate fi inclus în drepturile strict personale ale omului și de care orice societate civilă trebuie să țină cont. Chiar dacă aceste drepturi se exprimă în mod concret prin intermediul relațiilor interpersonale într-o anumită societate, aceste drepturi au existat dintotdeauna chiar și independent de ea. Așadar, drepturile fundamentale ale omului și în special dreptul la libertate religioasă și la libertatea de exprimare se definesc în raport cu persoana și nu cu societatea, numai că societatea are rolul de a crea humus-ul favorabil de manifestare a acestora^[6].

În acest sens, elocvente sunt intervențiile Papei Ioan Paul al II-lea pe care le-a făcut pentru a revendica, afirma și promova drepturile și demnitatea omului, în special: dreptul la viață, dreptul la libertate civilă și religioasă, dreptul la cultură, la pace, pentru ca societatea civilă să respecte în om acele exigențe nesuprimate ce sunt legate de conștiința și de demnitatea sa ca persoană. În acest sens, fostul secretar de stat al Vaticanului, Card. Agostino Casaroli, afirma: „Promovarea drepturilor omului și ale popoarelor de către Papa Ioan Paul al II-lea a fost și este o încurajare și o susținere puternică pentru toți aceia care revendică respectarea drepturilor omului în fața statului și a organizațiilor internaționale”^[7].

Din acest motiv, mi s-a părut oportun să trec în revistă câteva din intervențiile sale cu privire la drepturile fundamentale ale omului până la instaurarea regimurilor democratice în Europa Răsăriteană.

2. Intervenții

În Discursul ținut la Puebla pentru inaugurarea celei de-a III-a Conferințe generale a episcopatului latino-american (C.E.L.A.M), Ioan Paul al II-lea afirma: „Nu din oportunism și nici din dorința de a promova ceva nou, Biserica, expertă în umanitate, apără drepturile omului, care datorită misiunii sale evanghelice primită de la Hristos stă alături de cei oprimați și nevoiași”^[8].

Vorbind reprezentanților Institutului Internațional pentru drepturile omului, reafirmă rolul pe care Biserica îl are în apărarea și promovarea drepturilor religioase ale omului, spunând că un asemenea angajament se inspiră din Evanghelie, unde găsim expresia cea mai profundă a demnității persoanei și motivul eforturilor pentru a promova drepturile sale^[9].

În discursul rostit în fața Adunării generale ale Națiunilor Unite, la New York, amintea că toate drepturile religioase ale omului sunt substanțial legate de demnitatea sa. Prin urmare, orice amenințare a drepturilor sale, atât materiale, cât și spirituale, aduce prejudicii păcii, pentru că orice amenințare îl privește pe om în întregime. Pentru aceasta, Declarația Universală a Drepturilor omului din 10 decembrie 1948 este o piatră milenară așezată în drumul lung și anevoios al speciei umane… o piatră milenară care să contribuie la dezvoltarea progresului moral al umanității^[10].

În Scrisoarea adresată șefilor de state cu privire la libertatea religioasă și a Documentului final de la Helsinki, din 1 septembrie 1980, scria: „cu privire la drepturile omului și în special problema care privește libertatea de conștiință și de religie, Biserica Catolică, bazată pe experiența zilnică a credincioșilor ei din toate țările, a făcut în aceste ultime decenii o reflecție profundă asupra importanței universale a drepturilor omului și demnității sale, factor esențial pentru promovarea păcii, a dreptății și a bunăstării între oameni prin care să se asigure dezvoltarea relațiilor de prietenie și a colaborării între statele lumii”^[11].

În Discursul adresat juriștilor Curții Europene, Ioan Paul al II-lea îi îndemna pe membrii acesteia să nu înceteze „să apere demnitatea persoanei umane și să-i susțină drepturile sale inviolabile^[12], mai ales dreptul la viață, în toată extensia sa, dreptul la libertate religioasă… Apărătorul demnității umane și al drepturilor omului trebuie să fie statul, căruia dreptul natural îi încredințează o misiune precisă, binele comun, și prin urmare, recunoașterea drepturilor naturale ale omului din partea statului este o condiție sine qua non de a exista”^[13].

Dacă binele comun reproduce la nivelul societății o garanție globală a drepturilor fundamentale ale persoanei umane, conținutul său normativ privește, în același timp, modul în care aceste drepturi sunt actualizate la nivelul infrastructurilor sociale și, mai ales, la nivelul relației persoană-comunitate politică. Dacă societatea este înțeleasă ca societate a persoanelor întemeiată pe respectul demnității fiecărui membru, raporturile ce se stabilesc în cadrul acesteia, indiferent de axă, sunt guvernate de justiție. Astfel Ioan Paul al II-lea recuperează întreaga tradiție scolastică cu privire la justiția legală pentru a îngloba justiția comutativă și distributivă în conceptul de justiție socială, menită să guverneze raporturile sociale^[14].

În Discursul adresat Colegiului Cardinalilor, amintind cele spuse Corpului Diplomatic cu ocazia vizitei Sanctității Sale în Kenya, afirma: „Statul trebuie să refuze tot ceea ce este împotriva libertății religioase și a drepturilor fundamentale ale omului, atent fiind la toate aspectele: abuzul de autoritate, corupția, dominarea celui sărman, refuzul de a participa la viața politică, tirania, folosirea violenței^[15]. Numai în felul acesta se respectă adevărul despre om, demnitatea sa și destinul său veșnic”^[16].

În discursul din 29 martie 1981, referindu-se la reuniunea cu privire la Siguranță și Cooperare în Europa care se desfășura la Madrid, afirma: „Lucrările acestei reuniuni să se desfășoare în așa fel încât să garanteze și să consolideze pacea în Europa, având în vedere respectul față de toate națiunile, cât și față de drepturile fundamentale ale omului: în special libertatea religioasă și libertatea de conștiință”^[17].

Membrilor Institutului Internațional al drepturilor omului le amintea că există „drepturi care fac parte din natura omului și care preced legislația statelor, iar autoritățile statului au obligația să respecte aceste drepturi atât în relațiile internaționale, cât și față de propriii cetățeni”^[18].

În discursul adresat Uniunii Juriștilor catolici italieni reafirma că principiile supreme ale moralei trebuie să fie izvor genuin de drept: „Prin această afirmație nu trebuie să se facă confuzie între morală și drept, dar dorim să aducem dreptul la izvorul său genuin care să fie în sintonie cu acele principii supreme fără de care sau împotriva cărora ar înceta să mai existe dreptul. Dacă Sfântul Toma de Aquino ne amintește că legea umană pentru a fi dreaptă trebuie să facă referință la legea naturală (în III Sent., d. 37, q. 1, a. 3), Conciliul Vatican II confirmă acest principiu conform căruia norma supremă a vieții umane se identifică cu legea divină, eternă, obiectivă și universală, dându-le legilor umane propria valoare și propria tutelă în ordine morală”^[19].

În discursul adresat participanților la Congresul internațional organizat de către Societatea Sfântul Toma de Aquino afirma: „în antropologia sfântului Toma de Aquino găsim atât analiza subtilă și sistematică, cât și justificarea celor mai înalte valori morale ale persoanei – astăzi atât de invocate – cum ar fi: conștiința morală, drepturile inalienabile ale omului, dreptatea, pacea; toate acestea țin să clarifice adevăratul bine al omului răscumpărat de Hristos pentru a-și dobândi demnitatea pierdută și credința de fiu al lui Dumnezeu”^[20].

În discursul adresat participanților la Congresul internațional de Teologie morală afirma: „deoarece omul este persoană chemată la comuniune cu Dumnezeu, el are scris în inima sa o lege (Rom. 2,15 și DH 3) care exprimă exigențele imutabile ale sale, întrucât este creatură ieșită din mâinile lui Dumnezeu, dotată cu demnitate infinit superioară celorlalte creaturi. Această lege nu este formată numai din principii generale condiționate de diferite situații istorice, dar ea este formată și din legi morale ce au un conținut imutabil și necondiționat. A nega existența acestor norme și valoarea lor înseamnă a nega adevărul despre persoană, a nega natura imutabilă a omului bazată pe acea Înțelepciune creatoare care dă măsură oricărei realități”^[21].

În întâlnirea pe care a avut-o la Assuncion cu președintele Paraguayului, cu autoritățile statale și cu membrii corpului diplomatic, afirma: „Respectarea drepturilor omului nu este o problemă de conviețuire politică, ci ea derivă din demnitatea persoanei în virtutea condiției sale de creatură a lui Dumnezeu, chemată la un destin transcendental. De aceea orice ofensă adusă unei persoane este și o ofensă adusă Creatorului”^[22]. Cu ocazia aceleiași vizite în Paraguay, adresându-se Conferinței Episcopale la sediul Nunțiaturii, amintea: „Biserica expertă în umanitate este chemată astăzi să se pună în slujba omului, să-i apere libertatea religioasă și caracterul transcendental al acesteia, pentru ca drepturile sale esențiale să fie respectate de toate instituțiile statului”^[23].

În discursul ținut la Strasbourg, în fața Curții drepturilor omului, afirma: „drepturile omului își găsesc vigoarea și eficacitatea în rădăcina profundă a creștinismului, care a avut un rol important în cultura europeană”^[24].

Participanților la Adunarea plenară Iustitia et Pax cu tema: Biserica și drepturile omului le reafirma caracterul universal și spiritual al acestora: «De la un continent la altul, de la un context cultural la altul devenim tot mai conștienți de acest patrimoniu prețios pe care îl avem și care în fond este omul. Persoana umană este capabilă să fie liberă în virtutea naturii comune a tuturor oamenilor, a fiecărei societăți și toate împreună pot crea condiția pentru a exercita acel drept fundamental pe care noi îl numim libertate religioasă… Biserica afirmă că misiunea sa esențială este aceea de a proclama demnitatea omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că știe că este iubit de El, întrucât a fost mântuit de Iisus Hristos. Din acest motiv creștinii trebuie să lupte neîncetat pentru a da valoare demnității pe care omul o primește de la Creatorul său și să-și unească propriile energii și ale altora, pentru a le apăra și promova^[25]… Și în lumea de astăzi avem noi eroi ai credinței care ne amintesc, printr-un efort fără rezerve, care este prețul libertății religioase. Mărturia lor ne invită să înțelegem cât de esențială este această libertate a fiilor lui Dumnezeu pentru ca demnitatea lor să fie salvată”^[26].

În Mesajul adresat pentru cel de-al XL-lea aniversar a Declarației universale a drepturilor omului reafirma interesul constant al Bisericii pentru apărarea demnității omului, care își găsește fundamentul solid numai în Dumnezeu: „Biserica a primit de la Iisus Hristos dreptul să proclame demnitatea egală a tuturor persoanelor, întrucât toți suntem fiii lui Dumnezeu. Ea, în decursul acestor 40 de ani, nu a încetat să afirme că drepturile omului sunt transcendentale. După învățătura Bisericii, drepturile omului îl au la bază pe Dumnezeu Creatorul, El i-a dat fiecărei persoane inteligență și libertate, El a voit ca organizarea societății să fie pusă în slujba omului”^[27].

Vorbind membrilor Uniunii Juriștilor Catolici italieni care au organizat la Roma un Congres pe tema: Dreptul natural. Spre noi perspective, afirma: „Voi subliniați valoarea pură, calitatea proceselor care sunt necesare pentru afirmarea dreptului și observarea dreptății. Procedura civilă va deveni mai credibilă, dacă își va asuma norme mai respectuoase față de drepturile fundamentale ale omului și a demnității sale”^[28]. În felul acesta ați realizat „o reflecție fundamentală cu privire la dreptul natural – pe care noi îl considerăm divin – cunoașterea sa clară, aplicarea lui ponderată în societățile naționale și în organizațiile internaționale de astăzi, care trebuie să găsească expresia unui drept natural, care să exprime și să protejeze drepturile și obligațiile acestei societăți universale pentru a recunoaște mai bine drepturile persoanei umane care trăiește într-o lume mult mai deschisă și mai organizată. O lume care trebuie să respecte demnitatea persoanei umane, libertatea ei religioasă și libertatea de conștiință, prin care să-i asigure individului bunăstare și o relație mai sănătoasă cu Dumnezeu în familie, în societatea unde trăiește, pentru a promova cultura și binele statului în raport cu alte state ale lumii. În acest caz, Biserica poate servi ca punct de referință, pentru că este o societate universală, cu ierarhia, cu legile și structurile sale, cu Legiuitorul ei, care este Hristos”^[29]. De aceea, este bine ca astăzi să reafirmăm că fiecare regim juridic este pus în slujba persoanei, a respectării drepturilor sale inviolabile. Un astfel de sistem juridic are logica sa proprie și trebuie să protejeze demnitatea persoanei umane, care se bazează pe egalitatea dintre oameni^[30]. Prin urmare, fiecare regim juridic trebuie pus în slujba persoanei umane. O misiune grea, care se desfășoară într-o societate pluralistă, dar necesară, dacă se vrea cu adevărat să vină în ajutorul omului, asigurându-i o viață socială echilibrată, justă, inspirată de o morală sănătoasă. O misiune de care are nevoie societatea internațională, dacă dorim să facem din ea o societate justă și demnă de acest nume.

Pentru a realiza acest ideal, trebuie să cunoaștem omul, demnitatea sa, drepturile și obligațiile sale, aspirațiile sale zilnice, dorințele sale, nevoile sale, posibilitățile sale de acțiune și dezvoltare, ținând cont de ambientul în care trăiește, de resursele de care dispune, de ajutorul material și moral de care are dreptul. Norma obiectivă, dreptul pozitiv trebuie să răspundă la această imagine a omului, ca expresie a dreptului natural: trebuie să țină seama de acele perspective noi pe care reflecția filozofică și științifică, dar și conștiința individuală i le permit: aceste două aspecte sunt iluminate de Revelația divină și de Magisteriul Bisericii^[31].

În sfârșit, Ioan Paul al II-lea amintea că un studiu aprofundat al drepturilor naturale ale persoanei umane, o punere în practică a acestui drept divin și o traducere mai fidelă a lui în dreptul pozitiv „marchează progresul pe care doriți să-l formulați cât mai bine”, și încheia discursul său amintind că adevărul se impune creștinului: dreptatea autentică este animată de caritate, dreptul este o structură de comuniune, dreptul pozitiv pus în slujba omului este un urcuș lent spre Dumnezeu”^[32].

În discursul său adresat participanților la cel de-al IX-lea Congres tomistic Internațional, desfășurat la Roma în perioada 24-29 septembrie 1990, reafirma: „Etica este știința care dirijează actele umane în funcție de rațiunile eterne”. Din acest motiv eticii secularizate îi lipsește acest caracter, deoarece este legată de principiile filosofiei antireligioase în cadrul unei concepții despre viață, a drepturilor și obligațiilor omului, pe care astăzi o numim laică… O astfel de concepție păcătuiește deja la nivelul conceptului de natură, întrucât, creată de Dumnezeu, tinde spre începuturile ei^[33].

Din acest motiv există o criză a eticii și care depinde de slăbirea sensului pentru adevăr în mințile și conștiințele care au pierdut baza adevărului însuși. De aici, referința la Dumnezeu și în zadar se încearcă mascarea realității sau refugiu de la acest nod central al cauzei: fără Dumnezeu nu există o bază a creației, fără Adevăr rațiunea ultimă a acestor adevăruri umane se întunecă și prin urmare se compromite validitatea culturii, care, deși se îmbogățește de conținut filozofic, științific și literar, nu oglindește și nici nu ajută omul. Așadar, în situația în care se găsește umanitatea, care poartă în sine consecințele păcatului original, atât în ordinea cunoașterii, cât și în ordinea practică harul este necesar pentru a ajunge pe deplin, pe de o parte la cunoașterea lui Dumnezeu prin rațiune, pe de altă parte prin ceea ce dreptul natural prevede”^[34].

3. Concluzii

În toate aceste intervenții pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a făcut cu diferite ocazii recunoaștem influența decisivă pe care a avut-o Declarația Drepturilor omului adoptată și proclamată de Adunarea Generală a O.N.U., pe care Biserica le-a afirmat, le-a apărat și le-a promovat încă de la început. Doctrina creștină a pus pe primul loc un concept ignorat total de lumea antică, concept care a început să fie ghidul oricărei organizații social-politice, valoarea autonomă, demnitatea morală și sacră a omului întrucât este persoană și fiu al lui Dumnezeu, creat după chipul și asemănarea sa; ceea ce îl făcea pe Sfântul Pavel să spună: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Iisus”. Grandoarea omului constă tocmai în recunoașterea și apărarea acestei demnități care a fost revelată pe deplin de creștinism. Poate se exagerează atunci când se afirmă că problema drepturilor fundamentale ale omului s-a fondat odată cu creștinismul și după cum afirmă Benedetto Croce: „Creștinismul a fost cea mai mare revoluție pe care omenirea a înfăptuit-o vreodată”^[35]. În felul acesta, învățătura și inițiativele Bisericii au fost decisive pentru promovarea și apărarea drepturilor omului de-a lungul veacurilor și mai ales în ultimele decenii.

În acest sens, Garaudy afirmă: „Creștinismul a creat o nouă dimensiune a omului și anume: persoana. Această noțiune era atât de străină raționalismului clasic încât părinții greci nu erau capabili să găsească în filosofia elenă categoriile și cuvintele care să cuprindă această nouă realitate. Gândirea greacă nu era în stare să conceapă că infinitul și universalul s-ar putea exprima într-o persoană”^[36].

Recunoașterea omului ca persoană era legată fie de rasă, fie de o clasă socială sau de destinul politic: a fi valoare absolută nu era un drept al tuturor, dar un privilegiu al celor puțini. Și deci, creștinismul a fost acela care în mijlocul acestor îndoieli propune în mod definitiv noțiunea de persoană și mai ales noțiunea de demnitate a persoanei. Nu înțelegem nici astăzi de ce această noțiune a rămas un scandal pentru gândirea greacă^[37]. Biserica, afirmând continuu drepturile fundamentale ale omului, le-a dat o bază de nezdruncinat, amintind oamenilor că ei au o origine comună, pentru care toți, nimeni nu este exclus, sunt și trebuie să fie considerați frați, fii ai aceluiași Tată care este în ceruri și numai pe aceste baze se poate vorbi de un nou progres al omului.

O dovadă a acestor ecouri profunde o găsim în doctrina Conciliului al II-lea din Vatican, în învățătura suveranilor pontifi ai Bisericii Catolice și în învățătura papei Ioan Paul al II-lea, care nu avea altă putere decât cea morală și religioasă atunci când a făcut apel la acele principii morale și de drept natural necesare pentru o dezvoltare și un progres integral ale vieții, ale păcii, ale drepturilor omului, ale bunăstării individuale și sociale. Aceste principii expuse mai sus pot fi atacate numai de acele curente care exaltă individul în dauna societății precum și acele persoane care vor să oprime demnitatea omului, punând mai mult accent pe colectivitate și economie^[38].

În fața violărilor frecvente și sistematice ale drepturilor omului Ioan Paul al II-lea și-a asumat misiunea să reafirme și să ilumineze bazele unui regim juridic care să fie conform cu dreptatea și caritatea evanghelică în care drepturile persoanei umane și demnitatea ei să fie apărate și promovate în armonie cu Declarația universală a Drepturilor omului și cu alte Documente ale Comunității Internaționale la care Biserica este parte și care de multe ori își aduce aportul cu precizări și aprofundări tematice.

De fapt, așa cum a afirmat în Discursul adresat Corpului Diplomatic cu ocazia schimbului de felicitări din 1989, vorbind despre „dimensiunea transcendentală și izvorul autentic a demnității și drepturilor inviolabile ale omului, astăzi mulți sunt de părere că Declarația drepturilor omului din 1948 nu are baze antropologice și etice și din acest motiv Biserica Catolică și alte familii spirituale au ceva de oferit, pentru că în concepția lor izvorul demnității umane se găsește în dimensiunea transcendentală a omului. În acest sens: „Biserica este convinsă să slujească cauzei drepturilor omului când, fidelă credinței și misiunii sale, proclamă că demnitatea persoanei umane își găsește fundamentul în calitatea sa de creatură făcută după chipul și asemănarea sa cu Dumnezeu. Atunci când contemporanii noștri caută pe care baze doresc să fondeze drepturile omului, ei ar trebui să găsească în credința credincioșilor și în sensul moral fundamentele transcendentale indispensabile din partea puterii^[39].

Ioan Paul al II-lea, în toate intervențiile pe care le-a făcut, ne arată că numai prin observarea legii naturale și prin respectul acordat drepturilor naturale ale omului, cu toții vom putea contribui printr-o colaborare sinceră și leală pentru a recompune relațiile unei conviețuiri pacifice, fondată pe adevăr, dreptate, pe iubire și libertate.

În acest sens, papa Ioan Paul al II-lea în fața nerespectării frecvente și aproape sistematice a libertăților fundamentale ale persoanei umane și-a luat misiunea nobilă să reafirme și să clarifice în lumina dreptului natural și a revelației că bazele unui stat de drept trebuie construite pe dreptate și caritate, în care drepturile omului să fie respectate și promovate în armonie cu Declarațiile universale ale drepturilor omului și ale tuturor organizațiilor internaționale la care Biserica este parte.

Orice formă de negare, limitare, control, discriminare a libertății persoanei umane este o violare a dreptului natural și a dreptului pozitiv înțeles în mod democratic, este negarea păcii și a conviețuirii armonioase. Cu toate acestea, multe regimuri politice, multe puteri economice, instituții civile și chiar religioase neagă aceste principii prin opresiuni de tot felul, violări ale drepturilor omului, prin oprimare, la toate vârstele, de la copii până la bătrâni, pentru că nu mai sunt productivi în sistemele economice actuale. Într-o lume din ce în ce mai unificată și integrată în diferite componente, sistemul normativ al demnității și libertății omului se bazează pe egalitate și respect.

România cu tot patrimoniul istoric și cultural profund european pe care îl are, cu potențialul său religios ortodox și catolic adânc înfipt în tradiția poporului, poate să aducă o contribuție fundamentală Europei de astăzi, care, prin normele prevăzute de Carta drepturilor Cetățeanului, poate să contribuie la un nou Umanism în acest început de mileniu bazat pe pace, solidaritate, fraternitate, dreptate, începând de la o reînnoire internă. Dacă vom ști să gândim și să acționăm împreună, vom putea fi adevărații constructori a unei Europe unite și ai unei lumi mai bune, așa cum a voit-o Ioan Paul al II-lea.