Contribuția Papei Ioan Paul al II-lea la consolidarea statului de drept: intervenții în favoarea libertății religioase până în anul 1989 (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Chestiuni prealabile

Dacă dorim să fim adevărații făuritori ai unei societăți libere, bazată pe principii democratice, trebuie să recunoaștem că omul dintotdeauna, în temeiul legii naturale (non scripta sed nata lex), cum o numea Cicero, a reclamat și reclamă mereu dreptul la existență^[1], acea lege pe care Sfântul Apostol Pavel o recunoaște în toți oamenii care, «fac din fire lucrurile legii» (Rm. 2,14). În acest sens, religia creștină, deși proclamă primatul lui Dumnezeu asupra întregii creații^[2], persoana umană, în ordinea lucrurilor create, ocupă primul loc. Și acest lucru este necesar să-l afirmăm astăzi, când oamenii au devenit poate prea sensibili atunci când le este știrbită demnitatea și le sunt lezate drepturile fundamentale. De aceea, Biserica, expertă în umanitate^[3], cum o numea Papa Paul al VI-lea, rămânând fidelă misiunii sale în lume, nu a încetat să vorbească și să acționeze ca drepturile naturale ale omului, în special libertatea religioasă și libertatea de exprimare, să fie recunoscute, afirmate, respectate și puse în practică de toate instituțiile naționale și internaționale^[4].

Această afirmare a demnității umane nu se aseamănă nici pe departe cu instituirea unei etici a egalității între oameni: diversitatea de statut politic și social al omului nu atinge nicidecum demnitatea sa ontologică, ci, dimpotrivă, această diversitate contribuie la împlinirea omului ca persoană^[5]. Dar nu numai atât – pe lângă faptul că demnitatea persoanei umane are un conținut ontologic, ea mai are și un conținut etic, care poate fi inclus în drepturile strict personale ale omului și de care orice societate civilă trebuie să țină cont. Chiar dacă aceste drepturi se exprimă în mod concret prin intermediul relațiilor interpersonale într-o anumită societate, aceste drepturi au existat dintotdeauna, chiar și independent de ea. Așadar, drepturile fundamentale ale omului și în special dreptul la libertate religioasă și la libertatea de exprimare se definesc în raport cu persoana și nu cu societatea, numai că societatea are rolul de a crea humus-ul favorabil de manifestare a acestora^[6].

În acest sens, elocvente sunt intervențiile Papei Ioan Paul al II-lea pe care le-a făcut pentru a revendica, afirma și promova drepturile și demnitatea omului, în special: dreptul la viață, dreptul la libertate civilă și religioasă, dreptul la cultură, la pace, pentru ca societatea civilă să respecte în om acele exigențe nesuprimate ce sunt legate de conștiința și de demnitatea sa ca persoană. În acest sens, fostul secretar de stat al Vaticanului, Card. Agostino Casaroli, afirma: „Promovarea drepturilor omului și ale popoarelor de către Papa Ioan Paul al II-lea a fost și este o încurajare și o susținere puternică pentru toți aceia care revendică respectarea drepturilor omului în fața statului și a organizațiilor internaționale”^[7].

Din acest motiv, mi s-a părut oportun să trec în revistă câteva din intervențiile sale cu privire la drepturile fundamentale ale omului până la instaurarea regimurilor democratice în Europa Răsăriteană.

2. Intervenții

În Discursul ținut la Puebla pentru inaugurarea celei de-a III-a Conferințe generale a episcopatului latino-american (C.E.L.A.M), Ioan Paul al II-lea afirma: „Nu din oportunism și nici din dorința de a promova ceva nou, Biserica, expertă în umanitate, apără drepturile omului, care datorită misiunii sale evanghelice primită de la Hristos stă alături de cei oprimați și nevoiași”^[8].

Vorbind reprezentanților Institutului Internațional pentru drepturile omului, reafirmă rolul pe care Biserica îl are în apărarea și promovarea drepturilor religioase ale omului, spunând că un asemenea angajament se inspiră din Evanghelie, unde găsim expresia cea mai profundă a demnității persoanei și motivul eforturilor pentru a promova drepturile sale^[9].

În discursul rostit în fața Adunării generale ale Națiunilor Unite, la New York, amintea că toate drepturile religioase ale omului sunt substanțial legate de demnitatea sa. Prin urmare, orice amenințare a drepturilor sale, atât materiale, cât și spirituale, aduce prejudicii păcii, pentru că orice amenințare îl privește pe om în întregime. Pentru aceasta, Declarația Universală a Drepturilor omului din 10 decembrie 1948 este o piatră milenară așezată în drumul lung și anevoios al speciei umane… o piatră milenară care să contribuie la dezvoltarea progresului moral al umanității^[10].

În Scrisoarea adresată șefilor de state cu privire la libertatea religioasă și a Documentului final de la Helsinki, din 1 septembrie 1980, scria: „cu privire la drepturile omului și în special problema care privește libertatea de conștiință și de religie, Biserica Catolică, bazată pe experiența zilnică a credincioșilor ei din toate țările, a făcut în aceste ultime decenii o reflecție profundă asupra importanței universale a drepturilor omului și demnității sale, factor esențial pentru promovarea păcii, a dreptății și a bunăstării între oameni prin care să se asigure dezvoltarea relațiilor de prietenie și a colaborării între statele lumii”^[11].

În Discursul adresat juriștilor Curții Europene, Ioan Paul al II-lea îi îndemna pe membrii acesteia să nu înceteze „să apere demnitatea persoanei umane și să-i susțină drepturile sale inviolabile^[12], mai ales dreptul la viață, în toată extensia sa, dreptul la libertate religioasă… Apărătorul demnității umane și al drepturilor omului trebuie să fie statul, căruia dreptul natural îi încredințează o misiune precisă, binele comun, și prin urmare, recunoașterea drepturilor naturale ale omului din partea statului este o condiție sine qua non de a exista”^[13].

Dacă binele comun reproduce la nivelul societății o garanție globală a drepturilor fundamentale ale persoanei umane, conținutul său normativ privește, în același timp, modul în care aceste drepturi sunt actualizate la nivelul infrastructurilor sociale și, mai ales, la nivelul relației persoană-comunitate politică. Dacă societatea este înțeleasă ca societate a persoanelor întemeiată pe respectul demnității fiecărui membru, raporturile ce se stabilesc în cadrul acesteia, indiferent de axă, sunt guvernate de justiție. Astfel Ioan Paul al II-lea recuperează întreaga tradiție scolastică cu privire la justiția legală pentru a îngloba justiția comutativă și distributivă în conceptul de justiție socială, menită să guverneze raporturile sociale^[14].

În Discursul adresat Colegiului Cardinalilor, amintind cele spuse Corpului Diplomatic cu ocazia vizitei Sanctității Sale în Kenya, afirma: „Statul trebuie să refuze tot ceea ce este împotriva libertății religioase și a drepturilor fundamentale ale omului, atent fiind la toate aspectele: abuzul de autoritate, corupția, dominarea celui sărman, refuzul de a participa la viața politică, tirania, folosirea violenței^[15]. Numai în felul acesta se respectă adevărul despre om, demnitatea sa și destinul său veșnic”^[16].

În discursul din 29 martie 1981, referindu-se la reuniunea cu privire la Siguranță și Cooperare în Europa care se desfășura la Madrid, afirma: „Lucrările acestei reuniuni să se desfășoare în așa fel încât să garanteze și să consolideze pacea în Europa, având în vedere respectul față de toate națiunile, cât și față de drepturile fundamentale ale omului: în special libertatea religioasă și libertatea de conștiință”^[17].

Membrilor Institutului Internațional al drepturilor omului le amintea că există „drepturi care fac parte din natura omului și care preced legislația statelor, iar autoritățile statului au obligația să respecte aceste drepturi atât în relațiile internaționale, cât și față de propriii cetățeni”^[18].

În discursul adresat Uniunii Juriștilor catolici italieni reafirma că principiile supreme ale moralei trebuie să fie izvor genuin de drept: „Prin această afirmație nu trebuie să se facă confuzie între morală și drept, dar dorim să aducem dreptul la izvorul său genuin care să fie în sintonie cu acele principii supreme fără de care sau împotriva cărora ar înceta să mai existe dreptul. Dacă Sfântul Toma de Aquino ne amintește că legea umană pentru a fi dreaptă trebuie să facă referință la legea naturală (în III Sent., d. 37, q. 1, a. 3), Conciliul Vatican II confirmă acest principiu conform căruia norma supremă a vieții umane se identifică cu legea divină, eternă, obiectivă și universală, dându-le legilor umane propria valoare și propria tutelă în ordine morală”^[19].

În discursul adresat participanților la Congresul internațional organizat de către Societatea Sfântul Toma de Aquino afirma: „în antropologia sfântului Toma de Aquino găsim atât analiza subtilă și sistematică, cât și justificarea celor mai înalte valori morale ale persoanei – astăzi atât de invocate – cum ar fi: conștiința morală, drepturile inalienabile ale omului, dreptatea, pacea; toate acestea țin să clarifice adevăratul bine al omului răscumpărat de Hristos pentru a-și dobândi demnitatea pierdută și credința de fiu al lui Dumnezeu”^[20].

În discursul adresat participanților la Congresul internațional de Teologie morală afirma: „deoarece omul este persoană chemată la comuniune cu Dumnezeu, el are scris în inima sa o lege (Rom. 2,15 și DH 3) care exprimă exigențele imutabile ale sale, întrucât este creatură ieșită din mâinile lui Dumnezeu, dotată cu demnitate infinit superioară celorlalte creaturi. Această lege nu este formată numai din principii generale condiționate de diferite situații istorice, dar ea este formată și din legi morale ce au un conținut imutabil și necondiționat. A nega existența acestor norme și valoarea lor înseamnă a nega adevărul despre persoană, a nega natura imutabilă a omului bazată pe acea Înțelepciune creatoare care dă măsură oricărei realități”^[21].

În întâlnirea pe care a avut-o la Assuncion cu președintele Paraguayului, cu autoritățile statale și cu membrii corpului diplomatic, afirma: „Respectarea drepturilor omului nu este o problemă de conviețuire politică, ci ea derivă din demnitatea persoanei în virtutea condiției sale de creatură a lui Dumnezeu, chemată la un destin transcendental. De aceea orice ofensă adusă unei persoane este și o ofensă adusă Creatorului”^[22]. Cu ocazia aceleiași vizite în Paraguay, adresându-se Conferinței Episcopale la sediul Nunțiaturii, amintea: „Biserica expertă în umanitate este chemată astăzi să se pună în slujba omului, să-i apere libertatea religioasă și caracterul transcendental al acesteia, pentru ca drepturile sale esențiale să fie respectate de toate instituțiile statului”^[23].

În discursul ținut la Strasbourg, în fața Curții drepturilor omului, afirma: „drepturile omului își găsesc vigoarea și eficacitatea în rădăcina profundă a creștinismului, care a avut un rol important în cultura europeană”^[24].

Participanților la Adunarea plenară Iustitia et Pax cu tema: Biserica și drepturile omului le reafirma caracterul universal și spiritual al acestora: «De la un continent la altul, de la un context cultural la altul devenim tot mai conștienți de acest patrimoniu prețios pe care îl avem și care în fond este omul. Persoana umană este capabilă să fie liberă în virtutea naturii comune a tuturor oamenilor, a fiecărei societăți și toate împreună pot crea condiția pentru a exercita acel drept fundamental pe care noi îl numim libertate religioasă… Biserica afirmă că misiunea sa esențială este aceea de a proclama demnitatea omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că știe că este iubit de El, întrucât a fost mântuit de Iisus Hristos. Din acest motiv creștinii trebuie să lupte neîncetat pentru a da valoare demnității pe care omul o primește de la Creatorul său și să-și unească propriile energii și ale altora, pentru a le apăra și promova^[25]… Și în lumea de astăzi avem noi eroi ai credinței care ne amintesc, printr-un efort fără rezerve, care este prețul libertății religioase. Mărturia lor ne invită să înțelegem cât de esențială este această libertate a fiilor lui Dumnezeu pentru ca demnitatea lor să fie salvată”^[26].

În Mesajul adresat pentru cel de-al XL-lea aniversar a Declarației universale a drepturilor omului reafirma interesul constant al Bisericii pentru apărarea demnității omului, care își găsește fundamentul solid numai în Dumnezeu: „Biserica a primit de la Iisus Hristos dreptul să proclame demnitatea egală a tuturor persoanelor, întrucât toți suntem fiii lui Dumnezeu. Ea, în decursul acestor 40 de ani, nu a încetat să afirme că drepturile omului sunt transcendentale. După învățătura Bisericii, drepturile omului îl au la bază pe Dumnezeu Creatorul, El i-a dat fiecărei persoane inteligență și libertate, El a voit ca organizarea societății să fie pusă în slujba omului”^[27].