Contestarea uneia dintre etapele care trebuie parcurse în vederea obţinerii dreptului de liberă practică pentru treapta de practicant. Admiterea recursurilor formulate, casarea în tot a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei

• Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: art. 20 alin. (3)
• Legea nr. 213/2004: art. 10
• Legea nr. 213/2004: art. 2 alin. (2)
• Legea nr. 213/2004: art. 27
• Legea nr. 213/2004: art. 33
• Legea nr. 213/2004: art. 63
• Legea nr. 24/2000: art. 4 alin. (3)
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 425 lit. b)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 9

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., D. – IN – E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. au chemat în judecată în calitate de pârât Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 1/11.01.2019 emisă de Colegiul Psihologilor din România privind aprobarea normelor referitoare la competențele profesionale, educația, formarea și atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 173/05.03.2019, cu privire la următoarele articole:

– art. 6 lit. a), b), c), d), g), h), 1, Art. 8 din Anexa 1

– art. 1 alin. (2), (4) și 5, art. 2 alin. (2) lit. c), h), art. 7, art. 9, art. 11, art. 18, art. 26, art. 27 din Anexa 2

– art. 4 alin. (1) lit. a), c) și d) și alin. (4), art. 5 alin. (3) lit. a), alin. (5) lit. b), Art. 8, Art. 11 alin. (1) lit. c) din Anexa 3.

Din dosarul cu nr. x/2019 s-au disjuns cererile formulate de unii dintre reclamanți, formându-se alte 8 dosare, printre care și dosarul nr. x/2020 având ca obiect cererea reclamantelor A., D., G. și T..

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 436 din 27 ianuarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinari și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, cu privire la excepția lipsei de interes în formularea recursurilor de către către recurenții reclamanți și de recurentul pârât, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, pentru următoarele considerente:

În susținerea excepției s-a arătat că, prin Hotărârile Colegiului Psihologilor din România nr. 52/2021 și nr. 63/2021 s-au abrogat anexele nr. 2 și nr. 3 ale Hotărârii Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2019, anexe din cuprinsul cărora fac obiectul prezentei acțiuni mai multe dispoziții legale pentru care s-a solicitat anularea.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii acțiunii și anulării actului, întrucât actul administrativ atacat și-a produs efectele pe perioada cât a fost în vigoare, astfel că, există interes pentru susținerea recursurilor în prezenta cauză.

Pe fondul recursurilor, constată următoarele:

Cu privire la recursul recurenților reclamanți A., D., G. și T., Înalta Curte observă că, aceștia și-au întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea reține că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină „expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurenților reclamanți, cât și pe cele ale recurentului pârât, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinței sub acest aspect.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

În mod eronat susțin recurenții reclamanți că, Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România și Normele Metodologice nu fac distincție între regimul juridic aplicabil intrării în profesia de psiholog și regimul juridic aplicabil schimbării de treaptă sau de formă de exercitare, motiv pentru care introducerea obligativității absolvirii unui program de master în aceste din urmă situații ar reprezenta o adăugare la lege.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004:

„(2) Exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică se face de către persoanele prevăzute la alin. (1), care au absolvit o instituție de învățământ superior de specialitate, cu diplomă de licență în psihologie sau asimilată, obținută într-o instituție de învățământ superior acreditată, din România sau din străinătate, recunoscută sau echivalată, după caz, potrivit legii”.

Astfel, cum în mod legal a reținut și prima instanță, prevederile Legii nr. 213/2004 trebuie interpretate coroborat cu prevederile art. 13 alin. (1), (19), (20), (23) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

Din dispozițiile legale sus menționate reiese că, atât competențele pentru fiecare treaptă de specializare, standardele de formare profesională, cât și condițiile pentru dobândirea atestatului de liberă practică pentru fiecare treaptă de specializare se stabilesc prin hotărâre a Comitetului director, la propunerea comisiilor aplicative.

În ceea ce privește competențele, însuși textul legal, la art. 20, stabilește faptul că acestea pot fi obținute prin programe de licență, masterat sau doctorat, precum și prin programe de formare complementară.

Pentru obținerea atestatului de liberă practică pentru o treaptă superioară de specializare, art. 23 din Normele Metodologice impune condiția exercitării profesiei de minimum 5 ani, precum și respectarea oricăror altor condiții stabilite de către comisia aplicativă competentă.

În ceea ce privește atestatul de liberă practică autonomă, art. 10 din Legea nr. 213/2004 prevede că acesta poate fi obținut de către psihologii care întrunesc criteriile de competență și experiență profesională stabilite prin Normele metodologice.

Așadar, contrar susținerilor recurenților reclamanți, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004, prevăd cerințele ce trebuie îndeplinite de către un psiholog pentru dobândirea atestatului de liberă practică trebuie coroborate cu Normele metodologice, care prevăd faptul că Comitetul director are atribuții privind stabilirea standardelor de formare profesională, a condițiilor, precum și a competențelor aferente fiecărei trepte și forme de specializare, competențe ce se obțin prin programe de licență, masterat sau doctorat și prin programe de formare complementara -conform art. 20 din Normele Metodologice din 2005.

Prin urmare, Comitetul director este competent să stabilească modalitățile de dobândire a competențelor aferente fiecărei trepte și forme de specializare și, având în vedere faptul că psihologii pot obține competențe inclusiv prin programe de master, Comitetul director poate stabili această cerință pentru atestarea dreptului de libera practică la treapta de psiholog specialist, respectiv pentru treapta de psiholog practicant în regim autonom.

Așadar, nu se poate reține argumentul recurenților reclamanți, potrivit căruia Legea nr. 213/2004 și Normele metodologice nu fac distincție între regimul juridic aplicabil intrării în profesia de psiholog cu drept de liberă practică și regimul juridic aplicabil schimbării de treaptă, obținerea diplomei de licență în psihologie îndrituind titularul acesteia să dobândească competențele aferente oricărei trepte profesionale, fără să mai fie necesară îndeplinirea vreunei condiții ulterioare, întrucât o astfel de interpretare ar goli de conținut prevederile din Normele Metodologice anterior menționate.

Înalta Curte constată că, în mod legal prima instanță a reținut că evaluarea cunoștințelor pe baza unei probe scrise este legală.

Astfel, dispozițiile legale contestate au în vedere una dintre etapele care trebuie parcurse în vederea obținerii dreptului de liberă practică pentru treapta de practicant și care constă în evaluarea cunoștințelor pe baza unei probe scrise.

Recurenții reclamanți afirmă, în esență, faptul că sentința recurată este nelegală întrucât introducerea unui examen scris ar adăuga la prevederile Legii nr. 213/2004.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât, astfel cum în mod legal a reținut și prima instanță, evaluarea cunoștințelor pe baza unei probe scrise poate fi stabilită de către Comitetul director în temeiul dispozițiilor Normelor metodologice.

Obținerea atestatului de liberă practică este condiționată, printre altele, de parcurgerea de către psihologul solicitant a procedurilor specifice fiecărei comisii aplicative, comisii care sunt competente, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, să stabilească această procedură care trebuie parcursă și care are în vedere inclusiv modalitatea de testare a solicitantului.

Susținerea recurenților reclamanți, potrivit căreia dispozițiile art. 12 alin. (3) din Normele metodologice instituie o evaluare orală în fața comisiei aplicative competente este nelegală, în condițiile în care dispoziția legală anterior menționată nu face această distincție, formularea textului de lege potrivit căreia „susținerea procedurilor de atestare în fața comisiei aplicative competente”, putând presupune atât o evaluare orală, cât și una scrisă.

Prin urmare, prin introducerea cerinței promovării unei probe scrise nu sunt încălcate dispozițiile art. 12 alin. (3) și art. 13 alin. (2) din Normele metodologice, ci dimpotrivă, se dă curs acestora, fiind stabilită procedura concretă specifică fiecărei comisii pentru dobândirea atestatului de liberă practică.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia Convenția Națională a respins propunerea introducerii unui examen scris, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 213/2004: „Convenția națională are următoarele atribuții: a) aprobă Regulamentul de organizare și funcționare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară, Normele de avizare a metodelor și tehnicilor de evaluare și asistență psihologică, precum și modificările la acestea; b) alege și revocă președintele Colegiului și membrii Comitetului director; c) aprobă raportul de activitate al Consiliului Colegiului și alte documente”.

Astfel cum reiese din dispozițiile legale anterior menționate, singurele acte normative care se supun aprobării Convenției naționale sunt Regulamentul de organizare și funcționare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară și Normele de avizare a metodelor și tehnicilor de evaluare și asistenta psihologică.

Prin urmare, stabilirea modului de desfășurare, oral sau scris, a procedurilor de atestare în fața comisiei aplicative nu este de competența Convenției Naționale.

În mod legal prima instanță a reținut că, aprobarea normelor privind competențele profesionale, educația, formarea și atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică este de competența Comitetului director.

Recurenții reclamanți nu au invocat prin intermediul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, pretinsa lipsă de competență a Comitetului director privind normelor privind competențele profesionale, educația, formarea și atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică.

Cu toate acestea, acest motiv de recurs este neîntemeiat, ținând cont de următoarele argumente:

Suplimentar față de atribuțiile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 213/2004, Comitetul director are și atribuții privind stabilirea standardelor de formare profesională, a condițiilor, precum și a competențelor aferente fiecărei trepte și forme de specializare, conform prevederilor din Normele Metodologice citate în cuprinsul capitolului II.1.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților reclamanți, Comitetul director este competent să stabilească modalitățile de dobândire a competențelor aferente fiecărei trepte și forme de specializare și, având în vedere faptul că psihologii pot obține competențe inclusiv prin programe de master, Comitetul director poate stabili această cerință pentru atestarea dreptului de liberă practică la treapta de psiholog specialist.

Totodată, în ceea ce privește atribuțiile Convenției naționale, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 213/2004: „Convenția națională are următoarele atribuții:

a) aprobă Regulamentul de organizare și funcționare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară, Normele de avizare a metodelor și tehnicilor de evaluare și asistență psihologică, precum și modificările la acestea;

b) alege și revocă președintele Colegiului și membrii Comitetului director; c) aprobă raportul de activitate al Consiliului Colegiului și alte documente”.

Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă faptul că, aprobarea normelor privind competențele profesionale, educația, formarea și atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică nu este de competența Convenției naționale, astfel cum în mod greșit susțin recurenții reclamanți.

Mai mult, dispozițiile art. 63 din Legea nr. 213/2004, invocate de către recurenții reclamanți, pe de o parte se regăsesc în capitolul VI Dispoziții tranzitorii și finale din Legea nr. 213/2004, având în vedere competențele primei Convenții naționale organizate după intrarea în vigoarea a Legii nr. 213/2004, iar pe de altă parte, trebuie coroborate cu dispozițiile art. 27, de unde reiese că, Convenția națională aprobă documentele de organizare și funcționare prevăzute de Legea nr. 213/2004, respectiv, Regulamentul de organizare și funcționare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară și Normele de avizare a metodelor și tehnicilor de evaluare și asistenta psihologică.

Așadar, contrar susținerilor recurenților reclamanți normele contestate au fost adoptate de către forul competent – Comitetul director, în limitele prevăzute de legislația incidență, respectiv, Legea nr. 213/2004 și Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

Cu privire la recursul formulat de recurentul pârât Colegiul Psihologilor din România București, Înalta Curte reține că este fondat, urmând a fi admis, avându-se în vedere următoarele considerente:

Recurentul pârât și-a fost întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin sentința recurată, instanța de fond a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și a dispus anularea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și alin. (4) din cuprinsul Anexei nr. 2 la Hotărârea nr. 1/2019, respingând în rest acțiunea ca nefondată. De asemenea, reținând culpa procesuală a reclamanților, instanța de fond a dispus obligarea fiecăruia dintre aceștia la plata sumei de 1250 RON.

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019, prima instanță a reținut în mod nelegal că sunt încălcate dispozițiile Legea nr. 213/2004, întrucât nu se indică instituțiile unde se organizează programul de licență și este înlocuită sintagma diplomă de licență cu „program” de licență.

Înalta Curte reține că, pretinsul motiv de nelegalitate derivă dintr-o înțelegere eronată a textului de lege supus analizei. Astfel, simplul fapt al nepreluării exacte a formulării prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 213/2004 nu poate echivala cu o modificare a înțelesului acestor dispoziții, în contextul în care, din perspectiva fondului problemei, ambele formulări conduc către același înțeles.

Absolvirea unui program de licență implică obținerea unei diplome de licență, dispozițiile contestate având un înțeles identic cu cel al normelor legale pretins a fi încălcate.

Totodată, Înalta Curte constată că, partea finală a art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 conține formularea expresă „în condițiile legii”, motiv pentru care nu se poate argumenta existența unei încălcări a unor dispoziții legale cu forță superioară, de vreme ce chiar textul atacat trimite în mod direct la condițiile legale cu forță superioară.

Astfel fiind, în mod nelegal prima instanță a reținut că, prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 încalcă dispozițiile Legii nr. 213/2004, soluția de anulare a acestor dispoziții legale fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora „Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019, prima instanța a reținut în principal depășirea limitelor stabilite de Legea nr. 213/2004, prin introducerea condiției parcurgerii unui program de formare profesională inițială pentru psihologii din specialitățile psihoterapie și consiliere psihologică.

Această critică de pretinsă nelegalitate nu a fost invocată de intimații reclamanți nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin răspunsul la întâmpinare și nici prin precizările ulterioare, prima instanță invocând o critică de nelegalitate ce nu a format obiectul unei dezbateri în contradictoriu.

În acest sens, în ceea ce privește prevederile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 se observă că, prin cererea de chemare în judecată a fost invocată lipsa de finalitate practică a adăugării posibilității de formare profesională în cadrul unei asociații aflate în colaborare cu o universitate, și nicidecum depășirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004.

Astfel, reiese că, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, fiind încălcate prevederile art. 9, art. 14, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a depășit limitele stabilite de către intimații reclamanți prin cererea de chemare în judecată prin anularea prevederilor art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 pentru un motiv care nici nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată și nici nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Pe de altă parte, o astfel de soluție este nelegală, de vreme ce Comitetul director este abilitat, potrivit legii, să stabilească standardele de formare profesională în vederea obținerii atestatului de psiholog cu drept de liberă practică.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, cerința privind promovarea unui program specific de formare profesională complementară de lungă durată, după absolvirea studiilor de licență în psihologie, pentru specialitățile psihoterapie și consiliere psihologică, face parte din criteriile și standardele de obținere a atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, care sunt de competența Comitetului director.

Înalta Curte reține că, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004 trebuie coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, interpretare care conduce la concluzia că, cerința privind promovarea unui program specific de formare profesională complementară de lungă durată, după absolvirea studiilor de licență în psihologie, pentru specialitățile psihoterapie și consiliere psihologică, face parte din criteriile și standardele de obținere a atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, care sunt de competența Comitetului director, astfel încât instituirea unei astfel de cerințe nu încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, astfel cum în mod nelegal a reținut prima instanță.

Prin urmare, contrar celor reținute prin sentința recurată, dispozițiile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 sunt emise în limitele și potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004 coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, astfel încât reiese că, soluția primei instanțe de anulare a dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 este pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul pârât prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția lipsei de interes a recursurilor.

Va respinge recursul formulat de reclamantele A., D., G. și T. ca nefondat.

Va admite recursul formulat de pârâtul Colegiul Psihologilor din România București.

Va casa în tot sentința recurată și, rejudecând:

Va respinge în totalitate acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Va obliga recurenții reclamanți să plătească în solidar recurentului pârât Colegiul Psihologilor din România cheltuieli de judecată pentru fond și recurs în cuantum total de 11.350,08 RON.

Sursa informației: www.scj.ro.