Constatarea vacanţei succesorale, la iniţiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. Dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive

• Legea nr. 18/1991: art. 6
• Legea nr. 213/1998: art. 4
• Legea nr. 36/1995: art. 110
• Legea nr. 36/1995: art. 118
• Legea nr. 36/1995: art. 85
• Legea nr. 69/1991: art. 81
• NCC: art. 475-478
• NCC: art. 680
• NCPC: art. 193 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (1)
• NCPC: art. 497
• VCC: art. 1864 pct. 2

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 aprilie 2018 pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, cu ultimul domiciliu cunoscut în București (conform adresei nr. x/11.03.2015, eliberată de Camera Notarilor Publici București având în vedere că din verificările efectuate în evidențele succesorale informative aferente perioadei 1989 – la zi, rezultă că procedura succesorală privind pe defunctul C. nu a fost înregistrată pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui Birou Notarial Public; să se constate că masa succesorală de pe urma defunctului C. se compune din imobil – teren în suprafață de 244 mp din acte (iar din măsurători 234 mp), situat în București, str. x B (nr. 28 Bis, în fosta numerotare) sector 5 și a construcțiilor edificate pe acest teren; să se constate vacantă moștenirea de pe urma defunctului C., decedat în anul 1989, și că are calitatea de unic moștenitor Municipiul București, prin Primarul General, care culege moștenirea vacantă, respectiv că nu există moștenitori de pe urma defunctului C. (iar în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea unităților administrate teritoriale -Municipiul București, prin Primarul General, respectiv în a cărui circumscripție se află imobilul – Decizia nr. 2/2011 a Î.C.C.J. – RIL); să se constate că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive, dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, str. x B, în suprafață de 244 mp, iar din măsurători 234 mp, și asupra construcțiilor edificate pe acest teren, compuse din: 3 camere, o bucătărie, 1 hol, o baie, un WC, un garaj și o magazie, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, imobil identificat în baza Planului de amplasament și delimitare a imobilului Scara 1:200, avizat de O.C.P.I. Sector 5 București – aviz tehnic nr. 621/07.08.2014, așa cum rezultă din adresa nr. x/18.09.2014, eliberată de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu – Serviciul Cadastru – spre știință – Primăriei Sectorului 5 – D.G.LT.L. sector 5.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs ce pune în discuție incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a reiterat excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect constatarea vacanței succesorale, apreciind, în esență, că acest demers judiciar nu putea fi primit atâta timp cât Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea vacanței succesorale, soldată cu emiterea unui certificate de vacanță succesorală.

Înalta Curte reține că inadmisibilitatea, ca sancțiune de ordin material, intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit îndreptate la instanță în condițiile în care legea reglementează o altă cale obligatorie și prealabilă sesizării instanței sau sau în cazul exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o altă modalitate prevăzută de lege.

Aspectul pus în discuție de către recurentul-pârât pe calea recursului vizează o atare situație prin prisma dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 36/1995 referitoare la constatarea vacanței succesorale, la inițiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

Sub acest aspect, se constată că în mod legal instanța de apel a avut în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 118 din Legea nr. 36/1995, text de lege în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată – 11 aprilie 2018, conform cărora în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, când în masa succesorală există bunuri, notarul public, sesizat în condițiile art. 103, constată că succesiunea este vacantă și eliberează certificat de vacanță succesorală, în condițiile legii.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat, în acord cu dispozițiile legale, că procedura specială notarială reglementată de art. 118 din Legea nr. 36/1995 pentru cazul vacanței succesorale nu este obligatorie ori exclusivă, în sensul excluderii posibilității ca aceasta să poată fi cerută instanțelor de judecată, în raport chiar de dispozițiile art. 110 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanța judecătorească în vederea dezbaterii unei succesiunii.

Astfel, Înalta Curte reține că existența unei succesiuni vacante și a componenței masei succesorale se poate constata, în urma verificărilor necesare, și de către instanță, în lipsa certificatului de vacanță succesorală eliberat ca urmare a parcurgerii procedurii notariale, întrucât interesul general impune a se recunoaște statului calitatea de a sta în justiție în legătură cu acea succesiune, chiar înainte de eliberarea certificatului de vacanță succesorală, atât certificatul eliberat de notar, cât și hotărârea judecătorească neavând, sub acest aspect, decât un efect declarativ, iar nu constitutiv, întrucât statul dobândește moștenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale și neavând un drept de opțiune succesorală.

În atare condiții, nu se poate susține că legiuitorul ar fi instituit o competență absolută și exclusivă în favoarea notarilor publici, cu privire la constatarea vacanței succesorale, aspect ce rezultă și din prevederile art. 193 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât dacă s-ar aprecia în acest sens și în lipsa interesului reprezentantului statului de a solicita constatarea vacanței succesorale, pot fi vătămate drepturile sau interesele legitime ale unor persoane cu privire la anumite bunuri pentru simplul motiv că statul, prin reprezentanții săi, nu depune diligențele necesare pentru constatarea vacanței succesorale.

Or, din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut în mod corect, că procedura reglementată de Legea nr. 36/1995 pentru eliberarea certificatului de succesiune vacantă nu este una prealabilă și obligatorie sesizării instanței de judecată, ci reprezintă o procedură alternativă, neexistând, așadar, niciun impediment pentru ca părțile interesate să solicite direct instanței de judecată constatarea vacanței succesorale, dar cu respectarea art. 193 alin. (3) din C. proc. civ., anterior evocat.

Din perspectiva admisibilității cererii de constatare a vacanței succesorale, reținând că sesizarea instanței s-a făcut de către persoane care, fără a pretinde că ar avea vreo vocație succesorală, tind la realizarea în justiție a drepturilor pe care le afirmă, încercând să le opună statului, în temeiul dispozițiilor art. 680 din C. civ., potrivit cărora:

„în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a statuat că o asemenea cerere de constatare a vacanței succesorale poate fi primită în condițiile existenței unui interes legitim al solicitanților, o soluție contrară contravenind dreptului de acces liber la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate și criticile referitoare la nerespectarea prevederilor art. 1890 din C. civ., recurentul-pârât, în dezvoltarea acestui motiv întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând nerespectarea cerinței legale ca bunul imobil să se afle în circuitul civil, întrucât, în opinia sa, în perioada anterioară consacrării proprietății private a statului, prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, ar fi avut loc o întrerupere a termenului prescripției achizitive invocate.

În conformitate cu prevederile art. 645 din C. civ., proprietatea se poate dobândi și prin prescripția achizitivă, iar, conform art. 1845 din același act normativ, domeniul privat al statului este supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor.

Împrejurarea că proprietatea publică este inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă este lipsită de relevanță în speță atât timp cât s-a reținut că, în perioada de referință, imobilul-teren în litigiu nu a făcut obiectul dreptului de proprietate publică, ci s-a aflat în proprietatea unei persoane fizice de drept privat, adică în proprietatea defunctului C., până la decesul acestuia în anul 1989, iar în tot acest răstimp, până la constatarea vacanței succesiunii fostului proprietar, autoritățile statale nu au manifestat preocupare în a declara, potrivit cerinței evocate a legii, imobilul vizat ca devenind parte efectivă a proprietății publice (proprietății socialiste, în termenii epocii).

Înalta Curte constată, totodată, că, potrivit art. 1864 pct. 2 din C. civ. de la 1864, întreruperea naturală a prescripției achizitive operează „când lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinației sale”, adică atunci când este scos din circuitul civil, iar potrivit art. 1844 din același act normativ sunt scoase afară din comerț bunurile care, prin natura lor sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată.

Dându-se o interpretare și aplicare corectă a prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ. în cauza dedusă judecății, corespunzător situației de fapt deplin stabilite pe baza probatoriului administrat, susținerile recurentului-pârât vizând întreruperea cursului prescripției achizitive înainte de anul 1989 nu au, deci, nicio legătură sub aspectul analizat cu împrejurarea că nu exista în legislație distincția dintre proprietatea publică și cea privată a statului, relevant fiind doar faptul că imobilul-teren nu servea unui interes public și nici nu se încadra între bunurile din domeniul public, astfel cum sunt arătate de dispozițiile art. 475-478 din C. civ. ori de cele ale art. 1844 din C. civ., anterior evocate.

De altfel, Înalta Curte reține că, prin decizia în interesul legii nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 288 din 30 martie 2006, s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

În considerentele acestei decizii s-a reținut, între altele, că, în raport cu dispozițiile art. 1844 din C. civ., terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat apartenența la domeniul proprietății private, atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale, iar, din moment ce în perioada 1974-1989, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ., care să poată fi invocată drept impediment în dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

Pentru argumentele expuse, nefiind incident în speță motivul de nelegalitate invocat, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 212A din 09 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Sursa informației: www.scj.ro.