Condamnarea în apel, după desființarea hotărârii de achitare a inculpatului, în jurisprudența CEDO

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În contextul unei noi condamnări a României la CEDO, în cauza Ciorcaș contra României^[1] (cererea nr. 23.112/16), prezentul articol își propune să reliefeze perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului („CEDO sau Curtea”) cu privire la soluțiile pe care instanțele de control judiciar române le pronunță în materie penală, în particular aceea a condamnării inculpatului în apel, după desființarea hotărârii de achitare a primei instanțe.

Preliminar, amintim că, potrivit legislației în vigoare, judecând apelul, instanța de control judiciar poate pronunța fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate (conform art. 421 pct. 1 C. proc. pen.), fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe (conform art. 421 pct. 2 C. proc. pen.). În cea de-a doua situație, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre (conform art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.), fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată (conform art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.).

În raport de jurisprudența CEDO, hotărârea de referință în materie rămâne cea din 27 iunie 2000^[2], pronunțată în Cauza Constantinescu împotriva României, prin care Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanța de control judiciar pronunțase o soluție de condamnare după desființarea hotărârii de achitare a inculpatului, fără a readministra probele (declarația inculpatului și declarațiile martorilor) din prima instanță. Astfel, Curtea a statuat că „atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cat și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune”^[3].

Cu toate că de la pronunțarea acestei hotărâri s-a scurs aproape un sfert de secol, România a continuat să fie condamnată la CEDO din aceleași considerente, respectiv omisiunea instanțelor de control judiciar de a adopta din oficiu măsuri pozitive pentru soluționarea procesului penal, în acord cu exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prezentul articol se va limita însă la analizarea unei soluții particulare, respectiv pronunțarea unei soluții de condamnare în apel, ulterior achitării inculpatului în primă instanță, soluție ce se grefează pe actualele dispozițiile ale art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

I. Evoluția legislativă

Cu titlu prealabil, trebuie semnalat că art. 421 C. proc. pen. a suferit în timp o serie de modificări, urmărindu-se în esență transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Astfel, prin O.U.G. nr. 18/2016^[4], articolul 421 pct. 2 lit. a) a fost modificat din „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: 2. admite apelul și: a)desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre[…] procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond[…]” în „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: 2. admite apelul și: a)desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(10) și ale art. 383 alin. (3) și (4) aplicându-se în mod corespunzător”.

Această soluție legislativă a fost introdusă fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării, însă se poate observa că ea a survenit în urma repetatelor condamnări ale României la CEDO pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, în cauze precum Mischie contra României din 16 septembrie 2014, Moinescu împotriva României din 15 septembrie 2015 sau Răzvan Laurențiu Constantinescu împotriva României din 15 martie 2016.

Spre exemplu, în Cauza Mischie contra României, CEDO a stabilit că a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, constatând că instanța de recurs, în speță ÎCCJ, a dispus condamnarea inculpatului Nicolae Mischie fără a administra probe noi, ci prin reinterpretarea acelorași elemente probatorii avute în vedere de către instanțele de fond și de apel în pronunțarea soluțiilor de achitare.

De reținut este că, în ceea ce privește observația Guvernului potrivit căreia inculpatul nu ar fi cerut audierea martorilor în fața ÎCCJ, Curtea a reținut că „instanța de recurs era obligată să ia măsuri judiciare favorabile în acest sens, chiar dacă reclamantul nu a solicitat acest lucru în mod expres”.

Un an mai târziu, Curtea s-a pronunțat în Cauza Moinescu împotriva României, concluzia fiind aceeași, respectiv „condamnarea reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunțată fără ascultarea directă a martorilor, deși acesta fusese achitat de două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 paragraful (1) din Convenție”.

Așadar, intervenția legiuitorului a fost absolut necesară la acel moment, întrucât în practica instanțelor judecătorești se statornicise soluția criticată impetuos de CEDO, aceea a condamnării directe în calea de atac, fără readministrarea probatoriului în baza căruia instanța inferioară pronunțase o soluție diametral opusă, de achitare.

Ulterior, art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) a fost modificat prin Legea nr. 201/2023^[5], actualmente soluția legislativă fiind următoarea: „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: 2. admite apelul și: a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond. Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(12) și ale art. 383 alin. (3) și (4) aplicându-se în mod corespunzător”.

Dispozițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au făcut deopotrivă obiectul a 10 controale de constituționalitate, ultima Decizie pronunțată de către Curtea Constituțională fiind Decizia nr. 590/2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 351 din 26 aprilie 2023. În cadrul acestei Decizii, instanța de control constituțional a conchis că „soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea schimba radical soluția primei instanțe, de achitare a inculpatului, ajungând la soluția opusă, de condamnare, decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului”^[6].

În cele 10 Decizii, pronunțate în intervalul 2018 – 2022, instanța de control constituțional nu a considerat că soluția prevăzută la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. ar contraveni Legii fundamentale, chiar în contextul multiplelor condamnări ale României la CEDO, devenind astfel evident că în esență problema decurge din modalitatea de aplicare a textului de lege în acord cu standardele europene, iar nu din alte considerente.

II. Jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Ultimele astfel de condamnări au fost pronunțate în Cauza Stoicu împotriva României (cererea nr. 25.598/18) și în Cauza Ciorcaș contra României (cererea nr. 23.112/16).

În hotărârea pronunțată în Cauza Stoicu împotriva României din 07.03.2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 653 din 17 iulie 2023, Curtea a apreciat că „condamnarea reclamantului în apel, fără ca acesta să fi fost audiat de instanța de apel și deși fusese achitat în primă instanță, nu a respectat cerințele unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție”^[7].

În speță, după ce fusese achitat în primă instanță, inculpatul Stoicu a fost condamnat de Curtea de Apel Timișoara doar pe baza unei reinterpretări de către aceasta a probelor ce fuseseră administrate în primă instanță, fără să îl fi ascultat pe inculpat în persoană și fără să fi examinat direct aceste probe, în pofida cererii formulate în acest sens de parchet.

Cu privire la această abordare, CEDO a reținut că „nu este convinsă că probele reținute de instanța de apel pentru condamnarea persoanei în cauză, în cadrul deciziei sale de infirmare a achitării pronunțate în primă instanță, puteau fi soluționate, în cadrul unui proces echitabil, fără o examinare directă a probelor și, în special, fără audierea în persoană a reclamantului”^[8]. (A se vedea, în acest sens, și hotărârile pronunțate în Cauzele Dănilă împotriva României (cererea nr. 53.897/00), pct. 35-42, 8 martie 2007, Ghincea împotriva României (cererea nr. 36.676/06), pct. 44-52, 9 ianuarie 2018, și, a contrario, Ignat împotriva României (cererea nr. 17.325/16), pct. 47-59, 9 noiembrie 2021, în care reclamantul a fost într-adevăr audiat de instanța de apel, care a infirmat decizia de achitare a acestuia în special pe baza altor probe decât cele testimoniale).

Totodată, Curtea a conchis că instanța de apel era obligată să ia măsurile necesare pentru a asigura un proces echitabil, chiar dacă inculpatul nu a formulat o cerere prin care să solicite în mod expres să fie ascultat, făcând trimitere la Cauza Mischie împotriva României.

În hotărârea pronunțată în Cauza Ciorcaș împotriva României din 26.09.2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 140 din 19 februarie 2024, CEDO amintește că în astfel de spețe, „autorităților cărora le revine sarcina de a decide asupra vinovăției sau a nevinovăției unui inculpat trebuie, în principiu, să asculte martorii personal și să le evalueze credibilitatea. Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârșit prin simpla lectură a unor declarații scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011)”^[9].

În speța inculpatei Ciorcaș, din hotărârea definitivă a Curții de Apel Cluj a rezultat că probele consemnate în diferite etape ale procedurii și atașate la dosar, în principal declarațiile martorilor, au contribuit în mod determinant la formarea convingerii instanței de apel cu privire la aceste aspecte factuale, iar pentru a se pronunța asupra acestui subiect, Curtea de Apel Cluj nu a procedat la o nouă audiere a martorilor și nu a examinat noi probe.

Constatând că a fost încălcat art. 6 din Convenție, CEDO amintește încă o dată că în sarcina instanțelor de judecată există obligația de a adopta din oficiu măsuri pozitive în materie de probatoriu, chiar dacă partea (inculpatul) nu solicită expres acest lucru.

Sigur că aceste considerente nu au caracter de noutate, așa cum am arătat în debutul prezentului articol, aceleași argumente au fost reținute frecvent în cadrul hotărârilor de condamnare a României, fiind așadar în punctul în care cunoaștem standardul impus de CEDO, coordonatele în care judecarea căilor de atac trebuie să se desfășoare, rămânându-ne în aparență sarcina cea mai dificilă, aceea de a le și respecta.

III. Concluzii

Frecvența condamnărilor României la CEDO pentru nerespectarea unor prescripții de natură procesuală este într-adevăr un punct nevralgic al sistemului, având însă (în continuare) responsabilitatea de a înțelege că standardele de protecție a drepturilor fundamentale nu au nici caracter supletiv, nici abstract.

În cele din urmă, cu privire la situația particulară analizată, amintim că instanța de apel nu se poate pronunța în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât condamnarea unei persoane se poate realiza doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, întrucât principiul liberei aprecieri a probelor nu este unul absolut, iar respectarea standardelor enunțate se va reflecta întotdeauna în calitatea actului de justiție.