Efectul iradiant al nulităților în procesul penal

Dezbătută în mod frecvent în doctrină, nulitatea este considerată, pe bună dreptate, cea mai energică sancțiune procesual penală, iar înțelegerea acesteia implică, în primul rând, cunoașterea cazurilor în care sancțiunea intervine, iar, în al doilea rând, cunoașterea efectelor pe care le angrenează în cadrul procesului penal.

Juristul italian, Florian Eugenio, a surprins foarte bine această aserțiune, considerând că expresia de nulitate a fost însușită în uzul comun în mod bivalent, semnificând, pe de-o parte motivul ce face actul imperfect, iar, pe de altă parte, exprimarea consecințelor ce derivă din imperfecțiunea actului respectiv, anume invalidarea sa juridică^[1].

Prezentul articol se va rezuma la expunerea unui aspect particular, respectiv, efectul iradiant sau extensiv al nulității, astfel cum acesta a fost analizat în doctrină și în practica instanțelor naționale.

I. Istoric

În Codul de procedură penală din 1936^[2], efectul extensiv al nulității era reglementat la art. 109^[3], fiind prevăzute expres categoriile de acte ce intră sub incidența acestuia, respectiv actele încheiate anterior^[4], concomitent sau posterior actului principal declarat nul.

Textul nu a mai fost menținut în Codul de procedură penală din 1968, astfel că, pentru o perioadă îndelungată de timp, nu a mai existat nicio dispoziție expresă care să reglementeze parcursul actelor derivate din actul viciat, ceea ce, în mod firesc, a condus la pronunțarea unor soluții discutabile.

Pentru a remedia această problemă, în actualul Cod de procedură penală, a fost reintegrat textul normativ din Codul de procedură penală din 1936, într-o manieră însă mai restrânsă. Conform dispozițiilor art. 280 alin. 2 din Codul de procedură penală, actele îndeplinite ulterior unui act nul sunt și ele „contaminate” de nulitate, desigur sub condiția existenței unei legături directe între aceste acte. Spre deosebire însă de reglementarea din Codul de procedură penală din 1936, rezultă că noile dispoziții^[5] se referă strict la actele ulterioare actului devenit nul, fiind restrânsă practic sfera de aplicare a efectului în cauză.

II. Interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ)

Efectul iradiant a fost analizat cu ocazia unui recurs în interesul legii, promovat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București, ÎCCJ fiind învestită să analizeze „posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în faza apelului”^[6] și să precizeze care ar fi limitele unei atare cenzuri^[7].

Colegiul de Conducere al ÎCCJ a argumentat că „odată constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, această nulitate se va extinde și asupra fazei judecății, căci legătura dintre cele două etape este una indisolubilă, judecata întemeindu-și însăși existența pe camera preliminară”^[8].

Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei practici neunitare, în analiza sa, ÎCCJ a evidențiat existența unei conexiuni inseparabile între faza procedurii de cameră preliminară și faza judecății, aspect subliniat pentru prima dată și în Decizia Curții Constituționale nr. 641/2014^[9], căci, în mod evident, modul în care se desfășoară procedura în camera preliminară are o înrâurire determinantă asupra cauzei deduse judecării.

Instanța supremă a reținut în argumentația sa că o eventuală constatare a nulității absolute, ce afectează actul procesul sau procedural vizat, generează un efect ce se extinde (iradiază) asupra actelor aflate în legătură directă cu actul nul.

În ceea ce privește incidența acestui efect în camera preliminară, ÎCCJ a reținut că „efectul iradiant al nulității asupra fazei judecății nu se va produce decât dacă este afectată de nulitate întreaga procedură sau încheierea finală a judecătorului de cameră preliminară, prin care se dispune însăși începerea judecății”^[10].

Astfel, s-a subliniat că, într-o atare situație, este necesară reluarea procedurii de cameră preliminară, deoarece „declararea nulității unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestuia de efecte juridice, actul fiind considerat nul din momentul în care acesta a fost efectuat contrar legii, nu din momentul declarării nulității, actul fiind considerat practic inexistent sub aspectul efectelor sale.”^[11], punând astfel capăt unor practici neunitare ale instanțelor naționale.

De menționat este că, în materia efectelor nulității s-a pronunțat în repetate rânduri și Curtea Constituțională, ultima dată prin Decizia nr. 854/2020^[12], prin care a respins ca neîntemeiată excepția ridicată, privind art. 367 alin. (9), ale art. 425¹ alin. (4) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, făcând însă o scurtă analiză a mecanismului de aplicare a efectului în cauză. Curtea a statuat că, în baza art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea este cea care antrenează un efect extensiv, deoarece „se extinde asupra actelor succesive, efectuate potrivit normelor legale, dar care au legătură directă cu actul procesual sau procedural anulat”^[13].

În esență, se poate reține că, deși instituția nulității a suferit anumite modificări structurale pe parcursul timpului, posibilitatea extinderii sancțiunii asupra actelor subsecvente reprezintă o garanție suplimentară pentru respectarea principiilor ce dirijează procesul penal și a drepturilor fundamentale ale justițiabililor, în scopul menținerii caracterului legal și echitabil al procesului penal.

III. Condițiile intrinseci ale efectului iradiant

Raportat la actuala reglementare, se disting două condiții cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a deveni incidentă iradierea nulității, respectiv: actele să fie ulterioare actului declarat nul și să existe între ele o legătură directă ori, altfel spus, o legătură de cauzalitate^[14].

Referitor la obligația de a exista o „legătură directă”, această condiție rezultă fără echivoc din principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Practic, atunci când actul viciat constituie însăși premisa juridică a actelor subsecvente, devine incidentă sancțiunea nulității pentru toate acestea.

În privința criteriilor de stabilire a caracterului direct al legăturii dintre acte, în prezent, nu există nicio prevedere expresă, însă în doctrină s-a observat că reglementarea este similară cu cea privind excluderea probelor derivate^[15].

Spre exemplu, într-o cauză aflată pe rolul Tribunalului Timiș, judecătorul de cameră preliminară a conchis că dreptul la apărare al inculpatului a fost grav încălcat în faza urmăririi penale, întrucât organele de urmărire nu au întreprins măsurile necesare pentru ca acesta să fie asistat de un avocat ulterior continuării urmăririi penale in personam, deși asistența era obligatorie^[16]. Judecătorul de cameră preliminară a considerat că nulitatea ordonanței de continuare a urmăririi penale in personam, atrage, prin iradierea efectelor, și nulitatea ordonanței prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală, rechizitoriul fiind astfel nelegal emis^[17]. Astfel, s-a reținut că nelegalitatea actului de emitere a acuzației conduce la nelegalitatea actului de sesizare însuși. Acest lucru s-a întâmplat deoarece, în măsura în care ordonanța de efectuare a urmăririi penale in personam și cea de punere în mișcare a acțiunii penale sunt lovite de nulitate absolută, rechizitoriul, adică actul ce le include, este deopotrivă nelegal^[18].

Cu toate acestea, este important de subliniat că există situații în care actul declarat nul nu conduce de plano la sancționarea actelor subsecvente. Spre exemplu, în cazul constatării nulității ordonanței prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale in personam, nu va interveni în mod automat și nulitatea declarațiilor de martori administrate în etapa urmăririi penale, deoarece începerea urmăririi penale și, implicit, audierea unei persoane ca martor, nu depind de identificarea autorului faptei, ci doar de identificarea faptei penale.

În ceea ce privește condiția temporală, așa cum am arătat, textul de lege din actualul Cod limitează aria de aplicare a efectului extensiv.

În literatura de specialitate^[19] s-a arătat că, de vreme ce se constată că între actul declarat nul și actul/actele subsecvente există o legătură directă, indisolubilă ființării actului/actelor, se poate discuta, sub aspect cauzal, inclusiv de actele încheiate concomitent sau chiar anterior^[20], care în mod firesc vor fi lipsite de efect, iar nu doar despre actele ulterioare, această opinie fiind îmbrățișată de profesorul Vintilă Dongoroz^[21].

Totodată, interpretarea oferită de profesorul Traian Pop acestei condiții este aceea, potrivit căreia legătura de cauzalitate cerută de lege trebuie să fie suficient de strânsă, pentru că nulitatea se extinde doar asupra actelor „concatenate” cu actul inițial^[22].

Chiar dacă legătura de dependență față de actul lovit de nulitate este mult mai des întâlnită în situația actelor concomitente sau ulterioare, deoarece de cele mai multe ori, actul subsecvent se întemeiază pe actul nul sau depinde de acesta^[23], există totuși și situații în care efectul extensiv se aplică și actelor anterioare.

Astfel, atunci când instanța de control judiciar constată că, în primă instanță, au fost încălcate dispozițiile legale privind ultimul cuvânt al inculpatului sau când compunerea completului de judecată a fost schimbată după ce au avut loc dezbaterile, sentința pronunțată va fi desființată, iar refacerea momentului procesual al acordării cuvântului inculpatului sau al deliberării va impune reluarea dezbaterilor, precum și refacerea unor acte de procedură, deoarece între acestea există o legătură funcțională unitară.

IV. Aplicarea efectului iradiant în practica judiciară

În prezent, se poate observa că dispozițiile referitoare la sancțiunea nulității sunt aplicate cu o mai mare rigoare de către judecător, fie că vorbim despre judecătorul de cameră preliminară, fie despre cel ce exercită funcția de judecată.

Efectul extensiv este analizat frecvent în faza procedurii de cameră preliminară, dat fiind specificul acesteia, judecătorul fiind obligat să verifice legalitatea dispoziției de trimitere în judecată, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale în faza urmăririi penale, fază care, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, este cea în care apar cele mai multe drepturi procesuale, motiv pentru care garanțiile acordate acuzatului trebuie să fie dintre cele mai energice^[24].

Astfel, urmărind jurisprudența judecătorilor de cameră preliminară, se poate concluziona că în timp s-a conturat o practică unitară, discrepanțele în abordarea problematicii efectului iradiant reprezentând cu adevărat excepția.

Amintesc, cu titlu de exemplu, o cauză penală înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, în care judecătorul de cameră preliminară a admis excepția nelegalității sesizării instanței, constatând că rechizitoriul a fost nelegal emis, întrucât ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale și a toate actele subsecvente acesteia erau nule absolut^[25]. Pentru a dispune astfel, s-a reținut că din actele dosarului de urmărire penală rezultă faptul că, atât la data la care s-a dispus continuarea urmăririi penale in personam, precum și la data la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, inculpatul se afla încarcerat într-un penitenciar din Italia, organele de urmărire penală române cunoscând acest aspect. Procedura în fața organelor de urmărire penală s-a desfășurat fără asigurarea asistenței juridice, asistență obligatorie în ipoteza în care inculpatul este privat de libertate, fie și într-o altă cauză.

Din corespondența purtată cu autoritățile italiene a reieșit faptul că, ulterior punerii în mișcare a acțiunii penale, inculpatului, pus în libertate între timp, i-a fost adusă la cunoștință învinuirea, fiind programată o audiere a acestuia prin comisie rogatorie.

Cu toate acestea, judecătorul de cameră preliminară a reținut că dreptul la apărare al inculpatului a fost în mod sever încălcat, întrucât numirea unui apărător din oficiu de către autoritățile italiene, doar pentru efectuarea comisiei rogatorie, nu înlătură obligația organelor de urmărire penală române de a asigura asistența juridică a inculpatului în România, fiind un caz clasic în care aceasta este obligatorie. De asemenea, în considerente s-a mai reținut că dreptul la apărare nu a fost unul efectiv, întrucât avocatul italian nu avea acces la dosarul de urmărire penală, nu avea dreptul de a exercita profesia în România, iar mandatul acestuia era limitat la participarea la comisia rogatorie.

Față de acestea, judecătorul a conchis că atât ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale, cât și actele subsecvente sunt lovite de nulitate absolută, apreciind în mod just că „în lipsa deținerii legale a calității de suspect și inculpat, o persoană nu poate fi trimisă în judecată”^[26].

Este important a fi avut în vedere că sancțiunea produce efecte și asupra probelor administrate în cauză, în dosarul menționat anterior judecătorul dispunând deopotrivă și excluderea probelor administrate ulterior momentului efectuării în continuare a urmăririi penale, întrucât „aceste există o înrâurire obiectivă între ordonanță și probele ulterior administrate”^[27].

Trebuie avut însă în vedere că efectul iradiant operează, în mod evident, indiferent de faza procesului penal, putând deveni incident chiar și în calea de atac.

În acest sens, amintesc o decizie penală în cadrul căreia instanța de control judiciar a ilustrat mecanismul de aplicare al efectului menționat anterior, desființând atât dispoziția de trimitere în judecată, cât și hotărârea instanței de fond. În Decizia nr. 1103/A/2021 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală, instanța a admis excepția necompetenței instanței după calitatea persoanei, a desființat în tot sentința pronunțată de prima instanță și a dispus rejudecarea cauzei la instanța competentă, în speță tot Curtea de Apel București, cu reluarea inclusiv a camerei preliminare.

Referitor la efectul iradiant al nulității, instanța de control judiciar a reținut că odată ce s-a constatat nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, implicit a dispoziției de trimitere în judecată, efectele acesteia se vor propaga și asupra judecății, deoarece legătura dintre aceste două etape este indisolubilă^[28].

În mod judicios, Curtea de Apel București a reținut că „probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obținute” și, în acord cu CCR^[29], a conchis că „verificarea legalității administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente”^[30].

De asemenea, instanța de control judiciar a apreciat că, din momentul constatării sancțiunii ce afectează actele procesuale sau procedurale, „aceasta produce un efect extensiv, la actele aflate în directă legătură cu actul nul.”^[31], subliniind astfel efectele nulității absolute constatate în speță.

V. Concluzii

Având în vedere aspectele expuse în prezentul articol, se poate conchide că, în timp, efectul extensiv a fost evidențiat din ce în ce mai riguros de către instanțele de judecată în hotărârile pronunțate, o corectă înțelegere a mecanismelor de funcționare și de aplicare ale acestuia reprezentând un pas suplimentar în justa soluționare a cauzelor penale, acesta fiind dezideratul comun al tuturor participanților la procesul penal.