Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului şi a activităţilor şi serviciilor publice

• Legea nr. 24/2000: art. 4 alin. (3)
• Legea nr. 249/2003: art. 21 indice 1 alin. (1)
• NCPC: art. 22 alin. (2)
• NCPC: art. 425
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 497

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2018 la 14.12.2018 pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului a solicitat anularea dispozițiilor prevăzute în Secțiunea II – lit. a) – condiția impusă la teza/liniuța nr. 9 și lit. (b) – condiția impusa la teza/liniuța nr. 7 privind inexistenta stării de insolvență) din Normele interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1000 din 21 februarie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Intimata a invocat faptul că recurenta a pierdut două litigii ce aveau ca obiect obligarea sa la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru mai multe suprafețe de teren ce s-au aflat anterior în administrarea S.C. B. S.A. Grădiștea, jud. Călărași, pe motiv că ar fi achiziționat activele aferente și că soluționarea definitivă a acestora prin respingerea acțiunii conduce la concluzia lipsei interesului in formularea recursului din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, de fapt, în motivarea excepției, intimata invocă aspecte care ar avea legătură cu lipsa interesului acțiunii, iar nu cu lipsa interesului formulării recursului.

Or, câtă vreme recurenta a formulat o acțiune ce a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta justifică interesul în formularea recursului, în vederea reformării sentinței.

Pe de altă parte, faptul că recurenta este deținătoare de active prevăzute de Legea nr. 268/2001 conduce la concluzia că aceasta are o speranță legitimă de încheiere a unor contracte de concesiune prin metoda atribuirii directe în baza prevederilor art. 21 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 249/2003, speranță care îi conferă interes procesual în a contesta legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ ce pune în aplicare prin emiterea de norme cele două legi mai sus amintite.

Astfel, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes in promovarea recursului, invocată de intimata – pârâtă Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Pe fondul recursului

Prin Normele interne (privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale nr. 644/23.10.2009)- Secțiunea II, au fost introduse următoarele dispoziții, atacate de către recurenta-reclamantă:

– condiția impusă la teza/liniuța nr. 9 de la lit. a):

„în cazul persoanelor juridice, declarație autentificată la notar și semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvență, dizolvare sau lichidare, după caz-în original”;

– condiția impusa la teza/liniuța nr. 7 de la lit. b):

„în cazul persoanelor juridice, declarație autentificată la notar și semnată de către reprezentantul legal, după caz, potrivit căreia persoana juridică respectivă nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment, insolvență, dizolvare sau lichidare, după caz-în original”.

Actele normative de forță juridică superioară în aplicarea cărora au fost emise Normele interne de mai sus sunt Hotărârea de Guvern nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și Legea nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului.

Dispozițiile art. 21^1 din Legea 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului stabilesc:

„(1) Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)”.

Potrivit art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001:

„(2) Documentele care certifică identitatea și calitatea investitorului persoană juridică română sunt: (…) d) declarație semnată de reprezentantul legal, potrivit căreia societatea comercială nu se află în reorganizare judiciară sau în faliment”.

Înalta Curte constată că, așa cum a observat în mod corect prima instanță, condiția ca societatea comercială să nu se afle în reorganizare judiciară sau în faliment nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 268 din 28 mai 2001, dar se regăsește în cuprinsul H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, aspect reținut cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea deciziei nr. 5/16.01.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Or, cât timp Normele interne sunt inferioare ca forță juridică față de H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, nu se poate reține încălcarea ierarhiei actelor normative și nici că acestea ar adăuga la norma juridică cu putere superioară. În mod eronat, recurenta se raportează direct la Legea nr. 268/2001, omițând să ia în considerare normele cuprinse în H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001.

Astfel, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă, fiind respectată ierarhia actelor normative și neinvocându-se ca și petit distinct o eventuală neconformitate a H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001 în raport de Legea nr. 268/2001.

În ceea ce privește critica legată de împrejurarea că prevederile art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001 se regăsesc în Secțiunea 2 -„Vânzarea de acțiuni șî oferta publică de vânzare”,neavând aplicabilitate in prezenta cauza cât timp se invocă un drept de concesionare, iar procedura pentru concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice este reglementată de Secțiunea 3 din H.G. nr. 626 din 6 iulie 2001, Înalta Curte constată că este eronată.

Astfel, conform prevederilor art. 77 din H.G nr. 626 din 6 iulie 2001, aflat în Secțiunea 3 („Concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă, precum și concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului și a activităților și serviciilor publice”), pentru participarea la licitație în termenul prevăzut în anunțul publicitar ofertanții au obligația să depună la adresa prevăzută în anunțul publicitar plicul sigilat cuprinzând documentele de participare la licitație, în conformitate cu art. 62, precum și celelalte documente solicitate în caietul de sarcini.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5/16.01.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (nr. vechi 1323/116/2008) că art. 77 lit. a) din H.G. nr. 626/2001 prevede expres ca documentele prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001 sunt obligatorii și în procedura privind concesionarea terenurilor cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului. Așadar, legiuitorul a prevăzut ca și obligație sine qua non, în sarcina viitorului concesionar, de a dovedi că, nu se află în procedura insolvenței, conform art. 62 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 626/2001, regulă aplicabilă în ceea ce privește atât vânzarea de acțiuni și oferta publică de vânzare, cât și concesionarea terenurilor agricole. Peste acest aspect de judecată și de aplicare corectă a legii statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată într-un litigiu purtat între aceleași părți ca cele din prezenta cauză nu se poate trece, fără a se încălca prev. art. 430 din C. proc. civ.

Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă în finalul cererii de recurs (deși ar fi avut prioritate față de cel de la punctul 8), Înalta Curte constată că pe calea acestor critici se invocă de fapt nemotivarea sentinței, critică ce se încadrează în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce au fost verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)”.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, și motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.