Cerere privind anularea, în parte, a mai multor acte administrativ fiscale. Respingerea cererii de revizuire

• Codul de procedură fiscală (2003): art. 117 alin. (1)
• Codul de procedură fiscală (2003): art. 12
• Codul de procedură fiscală (2003): art. 7
• Constituția României: art. 148 alin. (2)
• Constituţia României: art. 20 alin. (2)
• Legea nr. 554/2004: art. 21 alin. (1)
• NCPC: art. 509
• NCPC: art. 513 alin. (3) şi (4)
• NCPC: art. 521 alin. (3)

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea, în parte, a mai multor acte administrativ fiscale, respectiv:

– Decizia nr. 229/15.09.2016 privind soluționarea contestației înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sub nr. x/08.04.2016;

– Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

– Decizia de impunere referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 107/28.01.2016 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

– Decizia de impunere nr. x/29.12.2015 și Decizia de accesorii nr. 107/28.01.2016 în privința creanțelor fiscale accesorii în cuantum de 3.117.345 RON (dobânzi de întârziere, majorări de întârziere, penalități de întârziere) calculate în mod nelegal după expirarea termenului maxim de efectuare a inspecției fiscale de 6 luni.

Reclamanta a solicitat, de asemenea, constatarea nelegalității și netemeiniciei Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.12.2015 emis de către Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește constatările ce au stat la baza stabilirii suplimentare a sumelor contestate prin intermediul petitelor anterior enunțate precum și a motivelor ce au stat la baza refuzului de restituire a impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON achitat fără a fi datorat.

A indicat reclamanta pentru fiecare act administrativ fiscal atacat care sunt sumele pentru care solicită anularea în parte a acestor acte administrativ fiscale.

Prin petitul nr. 6 reclamanta A. a solicita instanței obligarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili la emiterea unei decizii de restituire în ceea ce privește suma de 2.662.931 RON reprezentând impozit pe dividende plătit în plus în anul 2007.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1735 din 28 martie 2023)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, deși cererea de revizuire a fost întemeiată în drept atât pe dispozițiile art. 509 C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în realitate revizuenta a dezvoltat doar critici care se circumscriu acestui din urmă motiv de revizuire.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de intimata ANAF prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.(…)”.

În legătură cu admisibilitatea acestui nou caz de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 45/2016, a stabilit că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere”.

În susținerea cererii de revizuire s-a arătat că hotărârea instanței de recurs în cauza a fost dată cu încălcarea obligației statului de a asigura atingerea scopului prevăzut de art. 5 din Directiva 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din state membre diferite, a principiului efectivității, echivalentei precum și a dreptului la un remediu efectiv pentru restituirea impozitului pe dividende, principiului protecției încrederii legitime.

Față de această motivare a cererii, Înalta Curte constată că aspectele invocate se circumscriu, cel puțin la nivel strict formal, motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004, așa încât revizuirea este admisibilă, în principiu, excepția inadmisibilității, invocată de intimata ANAF, fiind, așadar nefondată.

În susținerea excepției intimata invocă motive care țin nu de admisibilitatea propriu-zisă a cererii de revizuire, ci de chiar condițiile în care este aplicabil art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ceea ce echivalează cu cercetarea fondului cererii de revizuire.

Prin urmare, aspectele invocate vor fi analizate în continuare împreună cu celelalte condiții ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cu privire la fondul revizuirii, Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condițiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea 554/2004, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

În cauză se invocă prioritatea dreptului Uniunii Europene prin raportare la următoarele obligații, pretins a fi încălcate de către instanța de recurs: obligația de a garanta efectul util și deplin al Directivei filialelor; de a asigura restituirea impozitelor reținute cu încălcarea dreptului Uniunii Europene; de a asigura aplicarea principiului efectivității și a dreptului la un remediu eficient și de a asigura respectarea principiului protecției încrederii legitime.

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că „dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză”.

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie așadar răspunsul legislativ al României, față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar totodată instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003.

Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

O condiție de admisibilitate a cererii de revizuire care se desprinde de această decizie, rezultată din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la alte norme de drept este condiția elementului de noutate în privința invocării dispozițiilor de drept european, așa cum se desprinde această condiție din decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 45/2016.

Potrivit Deciziei pronunțate de completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 45/2016, o cerere de revizuire este inadmisibilă în absența oricărui element de noutate pentru că se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, după cum rezultă din considerentele de la par. 72-74: „este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. 73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea. 74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice”.

Or, după cum rezultă din cele mai sus arătate, elementele invocate de către revizuentă pe calea cererii de revizuire nu reprezintă elemente de noutate, ci ele au fost deja analizate în cauză atât de către instanța de fond, cât și de cea de recurs, care au concluzionat asupra respingerii acțiunii, respectiv recursului formulat cu privire la impozitul pe dividende inclusiv făcând aplicarea, chiar și într-o manieră sumară sub aspectul considerentelor, a dreptului Uniunii, sens în care s-au reținut, prin decizia atacată, următoarele: „Înalta Curte reține că, în mod legal, organele de inspecție fiscală nu au stabilit obligații fiscale referitoare la impozitul pe dividende, iar neincluderea impozitului pe dividende în obiectul inspecției fiscale efective nu poate fi considerată ca o încălcare a principilor rolului activ al organelor fiscale și al bunei-credințe, consacrate de dispozițiile art. 7 și art. 12 Codul de procedură fiscală (2003), precum și a principiului protecției încrederii legitime, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența națională și europeană.

Înalta Curte mai reține, în acord cu instanța de fond, că reclamanta avea posibilitatea de a formula o cerere prin care să solicite, în baza dispozițiilor art. 117 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2003), restituirea impozitului pe dividende în cuantum de 2.662.931 RON, în condițiile în care considera că a suferit un prejudiciu prin plata acestui impozit fără a fi datorat, instanța de contencios administrativ și fiscal urmând a cenzura un eventual refuz al organelor fiscale de restituire a sumei plătite cu acest titlu”.

Dincolo de caracterul succint al acestor considerente, Înalta Curte reține că motivul respingerii acestui capăt de cerere a fost unul clar, respectiv pasivitatea contribuabilului care nu a formulat cererea de restituire în termen legal.

Or, invocarea dreptului Uniunii Europene, respectiv a obligației de a asigura restituirea impozitelor reținute cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, de a asigura aplicarea principiului efectivității și a dreptului la un remediu eficient și de respectarea principiului protecției încrederii legitime nu poate suplini lipsa de diligență a părții care nu a formulat o cerere cu privire la care nu susține că ar fi avut un termen mult prea scurt sau că i-ar fi fost extrem de oneros să o depună, ci doar că a fost în eroare cu privire la conduita sa în fața organelor fiscale, din culpa acestora din urmă, în opinia sa.

Sub acest aspect, relevante sunt cele reținute de instanța europeană în cauza C-677/19, Valoris (par. 21-23), în care s-a arătat că:

„În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alin. (3) TUE, statele membre sunt ținute să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii și să prevadă modalități procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă justițiabililor care să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter-Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C-411/17, EU:C:2019:622, punctele 170 și 171, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C-676/17, EU:C:2019:700, punctul 30). Mai precis, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor taxe naționale percepute fără a fi datorate, este de competența fiecărui stat membru să stabilească modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, cu condiția însă ca modalitățile respective să respecte atât principiul echivalenței, cât și principiul efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C-231/96, EU:C:1998:401, punctul 19, și Hotărârea din 11 aprilie 2019, PORR Építési Kft., C-691/17, EU:C:2019:327, punctul 39), mai ales în ceea ce privește stabilirea unor termene de decădere sau de prescripție aplicabile unor astfel de acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C-500/16, EU:C:2017:996, punctul 37, și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C-360/18, EU:C:2019:1124, punctul 46).

22 Curtea a precizat că respectarea acestor cerințe trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile acestor norme în fața diferitor instanțe naționale (a se vedea printre altele Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții, C-234/17, EU:C:2018:853, punctul 24, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C-676/17, EU:C:2019:700, punctul 31, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Vueling Airlines, C-86/19, EU:C:2020:538, punctul 40).

23 În plus, Curtea a statuat în mod repetat că din principiul cooperării loiale reiese că un stat membru nu poate adopta dispoziții care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curții sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr-o astfel de hotărâre unor condiții care privesc în mod specific acest impozit și care sunt mai puțin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 februarie 1999, Dilexport, C-343/96, EU:C:1999:59, punctul 39, Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C-200/14, EU:C:2016:494, punctul 40, precum și Hotărârea din 30 iunie 2016, Ciup, C-288/14, nepublicată, EU:C:2016:495, punctul 27)”.

Mai mult, în privința principiului efectivității, în aceeași cauză, instanța europeană a arătat că:

„Potrivit unei jurisprudențe constante, în absența unor norme armonizate care să reglementeze rambursarea taxelor impuse cu încălcarea dreptului Uniunii, statele membre își mențin posibilitatea de a aplica modalitățile procedurale prevăzute de ordinea lor juridică internă, în special în materie de termene de prescripție sau de decădere, cu condiția însă ca, în conformitate cu principiul efectivității, aceste modalități să nu fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii. În această din urmă privință este necesar să se ia în considerare nu numai criteriile generale de apreciere amintite la punctul 22 din prezenta hotărâre, ci și principiul protecției dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii, după caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C-360/18, EU:C:2019:1124, punctele 46, 47 și 51, precum și jurisprudența citată).

25 În ceea ce privește în mod specific termenele de prescripție sau de decădere, Curtea a statuat că stabilirea unor termene rezonabile de introducere a unei acțiuni îndeplinește în principiu cerința efectivității, în măsura în care aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice, care protejează în același timp persoana interesată și administrația vizată, chiar dacă expirarea unor asemenea termene este susceptibilă, prin natura sa, să împiedice persoanele vizate să își valorifice drepturile în tot sau în parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Caterpillar Financial Services, C-500/16, EU:C:2017:996, punctul 42, Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C-676/17, EU:C:2019:700, punctul 43, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Cargill Deutschland, C-360/18, EU:C:2019:1124, punctul 52)”.

Ținând seama și de aceste dezlegări ale instanței europene, Înalta Curte reține că revizuenta nu invocă un viciu al legislației naționale care i-ar fi făcut excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii, în speță cel la restituirea impozitului de dividende pretins a fi nelegal încasat, ci o culpă în conduita organelor fiscale care l-ar fi indus în eroare în privința necesității depunerii unei cereri de restituire. Or, această chestiune de apreciere factuală nu necesită o interpretare de principiu a instanței europene, fiind o chestiune de fondul cauzei de competența exclusivă a instanțelor naționale, în speță a celei de fond și de recurs, care nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004 .

Cu privire la principiul echivalenței, prin aceeași decizie s-a statuat că: „29 În conformitate cu o jurisprudență constantă, respectarea principiului echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Revine exclusiv instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale destinate să asigure în dreptul intern protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, sarcina de a verifica dacă aceste modalități sunt conforme cu principiul echivalenței. Curtea poate însă, în vederea aprecierii pe care instanța națională va trebui să o efectueze, să îi furnizeze acesteia anumite elemente legate de interpretarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2016, Câmpean, C-200/14, EU:C:2016:494, punctele 45 și 46, Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C-483/16, EU:C:2018:367, punctele 35, 41 și 42, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C-698/18 și C-699/18, EU:C:2020:537, punctele 76 și 77)”.

Or, revizuenta nu a invocat modalitățile procedurale mai puțin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, ci pur și simplu a detaliat motivele care, în opinia sa, au împiedicat-o să solicite în mod legal restituirea impozitului pe dividende, aspect care, de asemenea, nu presupune vreo dezlegare de principiu din partea instanței europene și nu implică o calificare juridică care să facă admisibilă cererea de revizuire întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, ci o apreciere de fapt cenzurată deja de instanța de fond și de cea de recurs, care nu poate face obiectul revizuirii în prezenta cale extraordinară de atac.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății.

Or, în cauza de față, revizuenta este nemulțumită de dezlegarea dată de instanța de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecății, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor și principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanței de recurs pe baza cărora a pronunțat hotărârea cu privire la impozitul pe dividende (lipsa unei cereri a contribuabilului, revizuenta) nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile și cu respectarea condițiilor expres prevăzute de lege și în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fața instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existența unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuție a unor chestiuni de drept și de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs. Dispozițiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condițiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorității de lucru judecat, și anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar cu scopul de a obține o reexaminare a fondului pricinii. Competența de control judiciar a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare și denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei și alții contra Moldovei și Eugenia și Doina Duca contra Moldovei).

Prin urmare, ținând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situației de fapt și a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanța de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ținând seama și de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

Temeiul legal al soluției adoptate asupra cererii de revizuire

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Sursa informației: www.scj.ro.