Cerere de recurs în casaţie privind lipsa tipicităţii variantei agravate şi lipsa urmării imediate în varianta tip a infracţiunii de uz de fals

• Legea nr. 218/2002: art. 26 alin. (1) pct. 10 şi pct. 8
• Legea nr. 78/2000: art. 13^2
• NCP: art. 15
• NCP: art. 248
• NCP: art. 289
• NCP: art. 297 alin. (1)
• NCP: art. 321 alin. (1)
• NCP: art. 323 teza I
• NCP: art. 334
• NCP: art. 335 alin. (2)
• NCP: art. 35 alin. (1)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 396 alin. (5)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 7
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 100 alin. (3)
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 108 lit. d) pct. 8
• O.U.G. nr. 195/2002: art. 111 lit. c)
• VCP: art. 246

Prin sentința penală nr. 225/04.12.2020 a Judecătoriei Năsăud, pronunțată în dosar nr. x/2017, s-a respins solicitarea de constatare a nulității absolute a interceptărilor convorbirilor telefonice autorizate și a proceselor-verbale de redare a acestora.

S-a dispus condamnarea inculpaților A., agent de poliție în cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița Năsăud, pentru săvârșirea infracțiunilor de:

– abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale, comise la datele de 10.07.2014, 20.07.2014 și 5.08.2014), la pedeapsa de: 2 ani și 8 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzută de art. 55 lit. a) din C. pen., respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o durată de 2 ani, cu aplicarea în baza art. 65 alin. (1) a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

– abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. (comisă la 01.04.2015), la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzută de art. 55 lit. a) din C. pen., respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o durată de 2 ani, cu aplicarea în baza art. 65 alin. (1) a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen.

– fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale, comise la datele de 10.07.2014 și 5.08.2014) la pedeapsa de 1 an și 1 lună închisoare

– fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., pentru completarea procesului-verbal de constatare a contravenției din data de 01.04.2015, la pedeapsa de 1 an închisoare

– uz de fals, prevăzute de art. 323 teza I din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale, legat de predarea proceselor-verbale de constatare a contravențiilor din 10.07.2014 și 5.08.2014) la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 3000 RON (200 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 15 RON).

– uz de fals, prevăzute de art. 323, teza I din C. pen. pentru predarea procesului-verbal de constatare a contravenției din data de 01.04.2015) la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2700 RON (180 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 15 RON).

În baza art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. e) raportat la lit. b) și c) din C. pen., s-a constatat că infracțiunile săvârșite sunt concurente, s-au contopit pedepsele stabilite pentru acestea și s-a stabilit inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 8 luni închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din suma celorlalte pedepse cu închisoarea, respectiv 1 an și 7 luni închisoare (1/3 din 57 luni), la care s-a adăugat pedeapsa cea mai grea a amenzii de 3000 RON, căreia i s-a adunat 1/3 din pedeapsa amenzii penale de 2700 RON, respectiv de 900 RON, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani și 3 luni, în regim de detenție, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 3900 RON.

În baza art. 63 din C. pen., s-a atras atenția inculpatului, că în cazul sustragerii cu rea-credință de la executarea amenzii penale în cuantum de 3900 RON, instanța va înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii de 260 de zile.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., ca urmare a concursului de infracțiuni, s-a aplicat cea mai grea dintre pedepsele complementare stabilite, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe o durată de 2 ani, și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., care se va executa până la executarea/considerarea ca executată a pedepsei principale potrivit art. 45 alin. (5) din C. pen.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 572/RC din 15 decembrie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații A. și B., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Inculpații A. și B. au înțeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.: inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, solicitând admiterea recursului în casație și achitarea acestora, precum și suspendarea executării pedepsei până la soluționarea recursului în casație.

În susținerea cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat, în esență, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 în sensul că atribuțiile pretins încălcate nu sunt prevăzute de lege, faptul că aceeași acțiune a fost valorificată pentru a reține pluralitatea de infracțiuni, lipsa tipicității variantei agravate și lipsa urmării imediate în varianta tip a infracțiunii, precum și lipsa de tipicitate a infracțiunii de uz de fals.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reține că „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale” (art. 15 din C. pen.).

Soluția reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare intervine atunci când „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

Așadar, față de soluția reglementată prin dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. – care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la vinovăția prevăzută de lege (ICCJ, SP, încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019).

În egală măsură, instanța supremă a reținut în jurisprudența sa faptul că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen., doar neprevederea în legea penală, se subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii (ICCJ, SP, încheierea nr. 100/RC din 12 martie 2020).

Evoluția jurisprudenței în materia recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a condus la analiza, în cadrul acestui text, și a vinovăției, respectiv a laturii subiective cu toate cerințele prevăzute de lege. Ca urmare, acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune (ICCJ, SP, încheierea nr. 29/RC din 28 ianuarie 2020, ICCJ, SP, încheierea nr. 186/RC din 23 iunie 2020).

Analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, a încadrării juridice sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală. Verificarea hotărârii se realizează exclusiv în drept, statuările în fapt, ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, neputând fi cenzurate. Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între conduita imputată (fapta săvârșită) și configurarea legală a infracțiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate, obiectivă ori subiectivă, prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau numai a unor elemente ale conținutului constitutiv).

Aplicând aceste considerații teoretice și jurisprudențiale la cauza de față, Înalta Curte reține că aspectele invocate de inculpați nu sunt întemeiate.

Înalta Curte notează că, sub aspectul situației de fapt, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., instanța de fond a reținut acte materiale repetate, în baza aceleiași rezoluții infracționale la datele de:

– 10.07.2014, ca urmare a intervenției inculpatului B., inculpatul A. cu știință, a încălcat atribuțiunile de serviciu prevăzute de art. 26 alin. (1) pct. 10 (constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit Legii nr. 218/2002, forma în vigoare la data săvârșirii faptei) și a omis constatarea contravenției legate de faptul că nu a oprit la trecerea la nivel peste calea ferată, prevăzute de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, săvârșită de către martora D., pentru faptul de a nu opri la trecerea peste nivel cu calea ferată, prin nerespectarea semnificației indicatorului „Stop”, constatând o altă faptă contravențională pe care martora D. nu o comisese și anume, conducerea unui autovehicul cu numere de înmatriculare murdare pe care nu se putea citi numărul de înmatriculare, pentru care a aplicat doar sancțiunea avertismentului, faptă consemnată în procesul-verbal nr. x/10.07.2014, creând astfel martorei D. un avantaj prin nereținerea sancțiunii complementare a aplicării a 6 puncte de penalizare, sancțiune obligatorie în cazul contravenției prevăzute de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, o vătămare a intereselor legitime ale Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița Năsăud, afectând obiectivul acestuia de menținere a unui climat de legalitate, denaturând datele statistice ale situației operative și o pagubă la bugetul local de domiciliu al martorei, prin neaplicarea sancțiunii amenzii potrivit dispozițiilor art. 108 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevede doar sancțiunea amenzii pentru fapta real săvârșită;

– 20.07.2014, ca urmare a aducerii la cunoștință de către martorul E. a poziției inculpatului B., cu privire la eveniment, acesta a încălcat, cu știință atribuțiunile de serviciu prevăzute de art. 26 alin. (1) pct. 8 (desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea din Legea nr. 218/2002, republicată, de organizare și funcționare a Poliției Române, forma în vigoare la data săvârșirii faptei) nu a constatat infracțiunile de conducere pe drumurile publice a unui vehicul neînmatriculat prevăzute de art. 334 alin. (1) din C. pen. și conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen., săvârșite de martorul F., fusese anterior consiliat de către inculpatul B. asupra modului de întocmire a actelor de constatare a infracțiunilor; prin omisiunea de a întocmi acte de constatare a celor două infracțiuni la regimul circulației rutiere, inculpatul A., determinat de inculpatul B. i-a creat un avantaj martorului F., care nu a mai fost cercetat pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din C. pen. și art. 335 alin. (2) din C. pen., și care a scăpat și de consecința suspendării sau anulării dreptului de a conduce autovehicule și a produs o vătămare intereselor legale ale Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița Năsăud, afectând obiectivul acestuia de menținere a unui climat de legalitate, denaturând datele statistice ale situației operative;

– 05.08.2014, ca urmare a intervenției inculpatului B., inculpatul A., cu știință, a încălcat atribuțiunile de serviciu prevăzute de art. 26 alin. (1) pct. 10 (constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit legii) din Legea nr. 218/2002, forma în vigoare la data săvârșirii faptei și a omis constatarea contravenției legate de a nu opri la trecerea la nivel peste calea ferată, prevăzute de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, săvârșită de către martora G., pentru fapta de a nu opri la trecerea peste nivel cu calea ferată, prin nerespectarea semnificației indicatorului „Stop”, constatând o altă faptă contravențională pe care martora G. nu o comisese și anume, nepurtarea centurii de siguranță și faptul că martora nu a avut asupra sa permisul de conducere, deși martora îi prezentase permisul inculpatului împreună cu actul de identitate, fapte consemnate în procesul-verbal nr. x/05.08.2014 creând astfel martorei G. un avantaj prin nereținerea sancțiunii complementare a aplicării a 6 puncte de penalizare, sancțiune obligatorie în cazul contravenției prevăzute de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, o vătămare intereselor legitime ale Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița Năsăud, afectând obiectivul acestuia de menținere a unui climat de legalitate, denaturând datele statistice ale situației operative; întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., în formă continuată potrivit art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale, comise în baza aceleași rezoluții infracționale, la câteva zile diferență prin același mod de operare, 10.07.2014, 20.07.2014 și 5.08.2014).

De asemenea, inculpatul a mai fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) din C. pen., în formă continuată, potrivit art. 35 alin. (1) din C. pen., 2 acte materiale, comise la 10.07.2014 și 5.08.2014, în baza aceleași rezoluții infracționale și prin același mod de operare și uz de fals, prevăzute de art. 323 teza I din C. pen., în formă continuată potrivit art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale, comise la datele de 10.07.2014 și 5.08.2014), în baza aceleași rezoluții infracționale și prin același mod de operare.

În privința faptei din 01.04.2015, s-a reținut că inculpatul A., datorită intervenției coinculpatului B., cu știință, a încălcat atribuțiunea de serviciu de constatare a contravențiilor, prevăzută de art. 26 alin. (1) pct. 10 (constată contravenții și aplică sancțiuni contravenționale, potrivit legii) din Legea 218/2002, republicată, de organizare și funcționare a Poliției Române, forma în vigoare la data săvârșirii faptei, a omis constatarea contravenției prevăzute de art. 100 alin. (3) lit. e), nerespectarea regulilor privind depășirea, raportat la art. 111 alin. (1), permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reține în următoarele cazuri: lit. c) la săvârșirea uneia dintre contravențiile prevăzute la art. 100 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, săvârșită de martorul H., care la data de 01.04.2015, a condus autoturismul marca x, nr. de înmatriculare x, pe drumurile publice din cartierul Cormaia, al orașului Sângeorz Băi, efectuând o depășire neregulamentară, încălcând marcajul cu linie continuă, omițând, totodată, reținerea permisului de conducere al martorului, conform dispozițiilor art. 111 lit. c) din același act normativ, în vederea suspendării dreptului de a conduce vehicule, martorul H., constatând o altă faptă contravențională pe care martorul H. nu o comisese și anume, omisiunea de a purta centura de siguranță și de a avea asupra sa permisul de conducere, pentru care a aplicat sancțiuni mai blânde, amendă, fapte consemnate în procesul-verbal nr. x/01.04.2015, creând astfel martorului H. un avantaj prin faptul că nu a dispus sancțiunea complementară a reținerii permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 30 de zile, conform dispozițiilor art. 111 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cauzând o vătămare a intereselor legale ale Inspectoratului Județean de Poliție Bistrița Năsăud, afectând obiectivul acestuia de menținere a unui climat de legalitate, denaturând datele statistice ale situației operative.

Plecând de la această situație de fapt stabilită, cu titlu definitiv, în cauză, inculpatul A. a susținut că activitatea imputată nu se circumscrie elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurat ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 (publicată în M.Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) în sensul că atribuțiile pretins încălcate nu sunt prevăzute de lege, aceeași acțiune a fost valorificată pentru a reține pluralitatea de infracțiuni și că lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile referitoare la incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016. Prin decizia menționată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Această soluție a fost adoptată, ulterior, de Curtea Constituțională și în ceea ce privește dispozițiile art. 248 din C. pen. (1969), prin decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, reținându-se valabilitatea considerentelor avute inițial în vedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, din actele dosarului rezultă că recurentul A., cu intenție, și-a încălcat atribuțiile de serviciu, respectiv dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 10 și pct. 8 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, ce reglementează obligația de a constata contravenții și aplica sancțiuni.

De altfel, instanța de fond a reținut încălcarea acestor dispoziții apreciind că în loc să rețină fapta astfel cum a constat-o, a omis intenționat să o rețină cu ocazia completării procesului-verbal de contravenție, și a ales să nu aplice sancțiunea contravențională pentru acea faptă, care să-și îndeplinească rolul pentru care a fost instituită, context în care și-a încălcat atribuțiile de serviciu ca agent de poliție, prevăzute de legislația primară constând în dispozițiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 10 constând în obligația sa de a constata contravenții și aplica sancțiuni contravenționale, potrivit legii. Dar a și stopat procedura de constatare a infracțiunilor comise de F., renunțând la a solicita număr unic în vederea formării dosarului penal pe numele acestuia, caz în care și-a încălcat atribuțiile de serviciu ca agent de poliție, prevăzute de legislația primară constând în dispozițiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 constând în obligația sa de a constata comiterea de faptele penale și efectuarea de cercetări în legătură cu acestea.

Susținerile inculpatului conform cărora actul efectuat în baza atribuției de serviciu poate fi evaluat ca defectuos numai dacă există o dispoziție legală care să prevadă modul în care se va realiza acesta de către funcționarul public, simpla existență a unei atribuții fiind insuficientă, sunt nefondate.

Dispozițiile încălcate de inculpat și reținute ca temei al condamnării sale, respectiv art. 26 alin. (1) pct. 8 și pct. 10 din Legea nr. 218/2002, prevăd în sarcina polițistului obligația de a constata comiterea de faptele penale și efectuarea de cercetări în legătură cu acestea ori de a constata contravenții și a aplica sancțiuni contravenționale, potrivit legii.

În ceea ce privește lipsa urmării imediate, Înalta Curte constată că apărarea inculpatului nu este întemeiată. Urmarea imediată este în strânsă legătură cu exercitarea, în conformitate cu dispozițiile legii a atribuțiilor de serviciu de către recurent. Urmarea imediată constă în vătămarea intereselor Poliției Române prin omisiunea aplicării sancțiunilor contravenționale. Prin omisiunea aplicării de sancțiuni, având în vedere atribuția organelor de poliție, detaliate în art. 26 din Legea nr. 218/2002, se produce vătămarea intereselor acestei instituții. În cauza de față, vătămarea a fost identificată în mod corect și în concordanță cu norma legală ca fiind punerea instituției în imposibilitatea de a-și realiza scopurile pentru care este înființată.

Instanța de apel a reținut sub acest aspect că: este adevărat că pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu nu este suficientă o încălcare a atribuțiilor de serviciu ci, este necesar și ca fapta funcționarului să cauzeze o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, adică să se producă o lezare sau prejudiciere morală/fizică/materială a intereselor legale ale unei persoane. Faptul că o astfel de lezare nu poate fi cuantificată ori compensată ori că nu se cere compensarea ei – nu echivalează cu inexistența acestei lezări, prejudicieri, pe care, de altfel persoana juridică – IPJ Bistrița-Năsăud – a și specificat-o ca fiind „prejudiciul moral, constând în aceea că cei trei inculpați nu și-au desfășurat activitatea profesională în interesul și sprijinul persoanei, comunității și a instituțiilor statului, exclusiv în baza legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității, așa cum prevede Legea nr. 360/2002” prin fapta sa – concluzionăm și noi – afectând obiectivul instituției de poliție de menținere a unui climat de legalitate și aducând atingere, totodată, prestigiului funcției și instituției.

Totodată, instanța de fond a reținut că: Procedând în această manieră, în primul rând a adus foloase patrimoniale și nepatrimoniale, tuturor celor ce au comis faptele contravenționale și faptele penale, prin neaplicarea de amenzi, prin neaplicarea măsurii complementare obligatorii a reținerii permisului de conducere pentru 30 zile și prin neconstatarea săvârșii faptelor penale în vederea tragerii la răspundere penală, a celui ce a comis infracțiunile, dar a și creat în mod real o tulburare semnificativă bunului mers al serviciului poliției rutiere, prin generarea condițiilor ca sancțiunile contravenționale să fie aplicate în funcție de intervenții personale, selectiv, și nu în baza unei evaluări obiective și imparțiale, creându-se premisele unei stării de pericol pentru respectarea legislației rutiere, îndeosebi cele privind înlăturarea condițiilor favorizante unor accidente rutiere, din moment ce se induce percepția conducătorilor auto că pot încălca norme rutiere fără urmări, în plan sancționator contravențional, dar chiar și în plan penal.

În ceea ce privește forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu, se constată că potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca funcționarul public să fi obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Astfel cum s-a antamat anterior, este evident că prin modalitatea de săvârșire a activității infracționale, prin neaplicarea amenzilor contravenționale, inculpatul a facilitat obținerea pentru conducătorii auto a unui folos necuvenit, avantaj patrimonial și nepatrimonial, constând atât în contravaloarea amenzii, cât și în omisiunea aplicării de puncte de penalizare, evitarea reținerii permisului de conducere ori chiar eludarea totală a actului aparent infracțional (omisiunea constatării infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui vehicul neînmatriculat și conducere a unui vehicul fără permis de conducere).

Cu privire la critica recurentului conform căreia avantajul nepatrimonial nu se circumscrie noțiunii de „folos”, Înalta Curte constată că cerința impusă de textul de lege anterior menționat constă în obținerea unui folos necuvenit. Lipsa unei distincții referitoare la natura folosului obținut, impune interpretarea potrivit căreia în această categorie pot fi cuprinse foloase patrimoniale, dar și nepatrimoniale (ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus).

De altfel, instanța de contencios constituțional a analizat această noțiune apreciind că noțiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât își are explicațiile doctrinare conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este „legal nedatorat”. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea să fie legal nedatorate. (CCR, decizia nr. 547 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 29.11.2017).

În consecință, Înalta Curte constată lipsa de eficiență a argumentelor apărării în raport cu conduita infracțională expusă.

Referitor la faptul că aceeași acțiune a fost valorificată pentru a reține pluralitatea de infracțiuni, Înalta Curte amintește că jurisprudența instanței supreme a relevat reținerea unui concurs de infracțiuni în cazuri similare. Astfel, prin decizia nr. 177 din 20 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2011, s-a reținut că: inculpatul C.D., agent de poliție rutieră în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință a atestat fapte necorespunzătoare adevărului în procesul-verbal de contravenție nr. x din data de 05.03.2009 și a omis a însera unele fapte sau împrejurări, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen.. De asemenea, inculpatul C.D., cu știință, nu a îndeplinit atribuția de serviciu de a aplica contravenientului I.. sancțiunile prevăzute de lege pentru staționarea autoturismului în loc nepermis. Astfel, ca urmare a solicitării implicite a lui J.., inculpatul a ales să nu aplice o sancțiune contravențională pentru această faptă, care să-și îndeplinească rolul pentru care a fost instituită. Procedând astfel, s-a creat în mod real o tulburare însemnată bunei activități („bunului mers”) a Serviciului Poliției Rutiere, aceasta constând, pe de o parte, în crearea condițiilor ca sancțiunile contravenționale să fie aplicate în funcție de intervenții personale și nu de o evaluare obiectivă și imparțială, și pe de altă parte, în crearea unui pericol pentru respectarea legislației rutiere în materia asigurării fluidității circulației pe drumurile publice și înlăturarea condițiilor favorizatoare unor accidente de circulație sau blocării circulației, din moment ce conducătorii auto percep faptul că pot încălca normele rutiere fără teama de a fi sancționați. Or, siguranța circulației rutiere este indisolubil legată de bunul mers al activității Serviciului Poliției Rutiere, câtă vreme aceasta este atribuția de serviciu esențială a acestui organ de poliție, și câtă vreme neluarea măsurilor pentru respectarea regulilor de circulație -în speță cele privind staționarea autovehiculelor -se repercutează negativ și însemnat (important) în bunul mers al activității organului de poliție.

În drept, s-a reținut că faptele comise de agentul de poliție inculpat C.D., care la data de 05.03.2009, cu intenție a întocmit în mod fals procesul-verbal de sancționare contravențională nr. x, prin care a atestat nereal împrejurarea că învinuitul I.., „a traversat str. x, zona Tribunal, prin loc nemarcat și fără să se asigure”, deși în realitate acesta staționase autoturismul neregulamentar în fața Primăriei Municipiului Constanța, și care nu și-a îndeplinit atribuția de serviciu constând în „aplicarea de sancțiuni contravenționale și complementare participanților la traficul rutier care încalcă prevederile legale privind circulația pe drumurile publice” întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de: fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., și abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 248 C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de uz de fals, Înalta Curte constată îndeplinite elementele constitutive, prin înregistrarea proceselor-verbale, cunoscând că includ date nereale sau false în evidențele poliției, s-au produs consecințele juridice. De altfel, instanța de fond a reținut cu privire la această infracținue că în realizarea aceluiași scop fiind săvârșită și fapta de uz de fals, inculpatul cunoscând că procesele-verbale sunt false, le-a depus și înregistrat în evidențele poliției, în vederea producerii de consecințe juridice, în sensul de a conferi faptelor nereale completate în înscrisurile oficial valoare de veridicitate, cu consecințe subsecvente.

Înalta Curte notează, că starea de fapt reținută prin decizia recurată cu privire la inculpatul B. a fost aceea că, la datele de:

– 10.07.2014, de a interveni în urma rugăminților martorei K., pentru cumnata sa D., la coinculpatul A., pentru a nu reține contravenția real săvârșită de aceasta, de a nu opri la trecerea la nivel peste calea ferată, prevăzută de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002 și a proceda la reținerea sancțiunii complementare a aplicării a 6 puncte de penalizare, sancțiune obligatorie în cazul acelei contravenții, deși inițial coinculpatul A., agent constatator, aflat în exercițiul funcțiunii constatase, în mod direct, săvârșirea;

– 20.07.2014, de a interveni la coinculpatul A., în urma rugăminților martorului E., de a-i spune acestuia în mod direct, să-i aducă la cunoștință coinculpatului A., poziția sa, potrivit căreia, dacă nu a solicitat deja număr unic de înregistrare pentru faptele penale săvârșite de martorul F., să facă „să fie bine”, de a-l determina pe acesta să nu mai procedeze la întocmirea actelor de constatare a celor două infracțiuni la regimul circulației rutiere, deși inițial coinculpatul A., agent constatator, aflat în exercițiul funcțiunii, constatase, în mod direct săvârșirea acestora;

– 05.08.2014, de a interveni la coinculpatul A., în urma rugăminților martorei contraveniente G., de a nu reține contravenția real săvârșită constând în aceea că nu oprise la trecerea la nivel peste calea ferată, prevăzută de art. 108 lit. d) pct. 8 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată și a proceda la reținerea sancțiunii complementare a aplicării a 6 puncte de penalizare, sancțiune obligatorie în cazul acestei contravenții, deși inițial coinculpatul A., agent constatator, aflat în exercițiul funcțiunii, constatase, în mod direct săvârșirea acestei contravenții, corelativ cu neaplicarea sancțiunilor; întrunesc elementele constitutive ale infracțiuni unice de instigare la abuz în serviciu, prevăzute de art. 47 din C. pen. raportat art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale, în formă continuată, comise în baza aceleași rezoluții infracționale, prin același mod de operare, la datele de 10.07.2014, 20.07.2014 și 5.08.2014.

De asemenea, s-a reținut că, fapta inculpatului din data de 18.11.2014, constând în a interveni la coinculpatul C., în urma rugăminților martorului contravenient L., pentru a ignora contravenția real săvârșită, efectuarea unei depășiri pe linie continuă, prevăzută de art. 100 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 și a proceda la aplicarea pedepsei complementare a suspendării dreptului de a conduce autovehicule, sancțiune obligatorie în cazul acelei contravenții, deși inițial coinculpatul C., agent constatator, aflat în exercițiul funcțiunii, constatase, în mod direct, săvârșirea acesteia și determinarea acestuia să nu rețină fapta, corelativ cu neaplicarea sancțiunilor prevăzute de lege, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat art. 132 din Legea 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul B. a invocat în susținerea cererii de recurs în casație cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., criticând abilitatea acțiunilor imputate de a constitui instigare la infracțiunea de abuz în serviciu, precum și faptul că instanța de apel a dispus soluția achitării pentru o faptă identică.

Înalta Curte amintește că pentru a se reține instigarea este necesar să existe o activitate de determinare la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Instanța de recurs reține că atât instanța de fond, cât și cea de apel, în urma probatoriului administrat, au constatat că faptele concrete ale inculpatului B. au constituit acte de instigare la infracțiunea de abuz în serviciu.

Instanța de apel a reținut că în legătură cu actele de instigare că presupusul act de instigare nu ar fi avut caracter determinant, pe motiv că apelarea inculpatului A. ar fi avut loc ulterior sancționării martorei (conform declarației acestuia din urmă) este total nefondată, de vreme ce această susținere este una izolată, exclusiv a inculpatului A., nesusținută de nicio altă probă, nici de propriile declarații ale inculpatul B. (în nicio declarație nu invocă acest aspect, ci doar în susținerea motivelor de apel), nici de declarațiile celor două martore… Faptul că inculpații B. și A. nu au avut o discuție directă în legătură cu faptele comise de martorul F., sub aspectul sancționării sau nu a acestuia, ci doar sub aspectul procedurii pe care trebuia să o urmeze inculpatul A., care nu știa ce trebuie să facă în astfel de situații – nu exclude actul de instigare comis de inculpatul B., prin intermediul martorului M., rezultând cu evidență din convorbirile telefonice participația ambilor – B. – îl sfătuiește pe martorul E. să-i comunice inculpatului A. să facă să „fie bine, dacă nu s-a înregistrat dosar penal” („Du-te până la el acolo la …, și povestește cu el că telefonul îi cum îi, și zi că ai povestit cu mine și dacă nu o apucat să ieie să facă să fie bine”),iar inculpatul A. i-a spus martorului „că despre iertarea lui F. trebuie să știe și B.”… Este adevărat că în acest caz, nu a avut loc o apelare directă a inculpatului A., acesta nu a discutat direct cu inculpatul B. cu privire la sancționarea/nu a martorei, însă, rezultă cu evidență, că apelul dat de inculpatul B., inculpatului A. (la care acesta nu a răspuns, dar pe care l-a văzut), în timp ce acesta oprise martora în trafic și se pregătea să o sancționeze, a fost unul determinant, o instigare implicită, de vreme ce, deși inculpatul A. constatase personal o anumită contravenție comisă de martoră, recunoscută și de aceasta în cursul urmăririi penale, o sancționează totuși – mai puțin aspru, pentru altă contravenție, fără sancțiunea complementară a aplicării celor 6 puncte de penalizare; rezultă și din recunoașterile martorei, din cursul urmăririi penale (în sensul că i-a solicitat inculpatului B. să-l sune pe inculpatul A. să nu o amendeze, aspect recunoscut și de inculpatul B.), dar și din atitudinea inculpatului A., relevată de martoră în discuția telefonică ulterioară, cu inculpatul B., căruia îi spune că inculpatul A. „… o zis că data viitoare când mai am nevoie de ceva să nu mai apelez la nimeni, s-o uitat și o râs…” și, căruia îi mulțumește, chiar de două ori, sunând și în ziua următoare, în același scop, să-i mulțumească din nou pentru că „a intervenit” pentru ea.

Instanța de fond a reținut că infracțiunea de instigare la abuz în serviciu, fiind o infracțiune de rezultat, au fost realizate toate elementele constitutive prevăzute în normele de incriminare, încă din momentul în care cei doi coinculpați, agenți de poliție constatatori, aflați în exercițiul funcțiunii, au săvârșit fapta, ca urmare a intervenției sale, ce a avut ca efect determinarea acestora de a nu reține în procesele-verbale întocmite, și a nu sancționa conform legii, faptele constatate în mod direct, de către ei, fapte care au provocat o reacție inițială potrivită a celor doi, de a opri contravenienții în vederea sancționării, (…) însă în timpul procedurilor, ca efect direct al intervenției sale, de a face să fie bine, coinculpații A. și C., au omis intenționat să rețină faptele constatate și au consemnat fapte inexistente, ce atrag sancțiuni mult mai blânde, respectiv au omis constatarea comiterii faptelor de natură penală, generând la solicitarea inculpatului B., avantaje patrimoniale ori nepatrimoniale contravenienților și făptuitorului, prin neaplicare de amenzi, omisiunea reținerii permisului de conducere, și neîntocmirea dosarului penal. Context în care cu intenție i-a determinat pe cei doi coinculpați să-și încalce atribuțiile de serviciu ca agent de poliție, prevăzute de legislația primară constând în dispozițiile Legii 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 10 constând în obligația sa de a consta contravenții și aplica sancțiuni contravenționale, potrivit legii, și prevăzute la art. 26 alin. (1) pct. 8 constând în obligația sa de a constata comiterea de fapte penale și efectuarea de cercetări în legătură cu acestea. În lipsa intervenției sale, existând o ridicată probabilitate ca ceilalți doi inculpați să nu fi săvârșit faptele pentru care au fost condamnați. Procedând în această manieră, în primul rând a provocat obținerea de avantaje de către contravenienți dar a determinat crearea în mod real a unei tulburări semnificative a bunului mers al serviciului poliției rutiere, prin crearea condițiilor ca sancțiunile contravenționale să fie aplicate în funcție de intervenții personale, selectiv, toți cei favorizați fiind cunoștințe personale ale acestui inculpat, și împiedicând pe ceilalți coinculpați să procedeze la sancționarea legală a acestora, în acord cu evaluarea lor inițială, obiectivă și imparțială. Prin conduita sa în calitate de șef de post al Poliței Com. Maieru, de a interveni în actul de control exercitat de un agent subordonat, în scopul deraierii sale de la demersul corect și legal, creează premisele unei stări de pericol pentru respectarea legislației rutiere, îndeosebi cele privind înlăturarea condițiilor favorizante unor accidente rutiere, din moment ce se induce percepția conducătorilor auto că pot încălca norme rutiere fără urmări, în plan sancționator contravențional, dar chiar și în plan penal, dacă se cunosc sau cunosc pe cineva apropiat șefului de post al poliției, fiind evident din probele administrate că inculpatul a urmărit favorizarea persoanelor pentru care a intervenit abuziv și obținerea unui folos pentru aceștia.

Achitarea inculpatului pentru una dintre faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu radiază asupra celorlalte infracțiuni pentru care există o bază factuală distinctă, o participare și o contribuție distinctă. În plus, soluția a vizat lipsa probelor suficiente pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție. Acest aspect nu poate conduce de plano la achitarea pentru celelalte fapte, pentru care probatoriul este suficient și apt a conduce la întrunirea condițiilor impuse pentru angajarea răspunderii penale.

Conchizând, Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților A. și B. sunt prevăzute de legea penală, baza factuală fiind coerent caracterizată în drept, iar faptele întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor imputate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva deciziei penale nr. 892/A din 24 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.