„Ce să întreb eu de Corneliu Coposu?!”*

16 dec. 2019
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 300

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Buluceală de televiziuni și jurnaliști la un eveniment recent, al Fundației Corneliu Coposu, la Teatrul Național. Era lansarea unei cărți de versuri „scrise” de Senior în închisorile comuniste și comemorarea a 24 de ani de la moartea lui, iar noul premier liberal, Ludovic Orban, dorise să onoreze evenimentul. S-a dovedit că, de fapt, această prezență, pe cât de inedită, pe atât de normală, generase interesul presei, și nu solemnitatea momentului. „Ce să întreb eu de Corneliu Coposu?!”, a exclamat ingenuu o reporteriță care, evident, avea mai puțini ani decât cei comemorați.

Nedumerirea și neștiința ei reflectă însă nu doar persoana tinerei ziariste, ci și a publicului ei țintă, generația numită „millennials”, puțin derutată, destul de blazată și cât de cât înflăcărată de idei precum schimbările climatice sau corectitudinea politică. Dar care, după cum dovedește electoratul USR-PLUS, își consumă patimile în lumea virtuală și paralelă și „nu se deranjează să se dea jos din pat” ca să iasă la vot, ignorând astfel un drept fundamental al democrației, pentru care „unii” au murit.

O fi bine? O fi rău?… „Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”, spunea Petre Țuțea, filosoful necunoscut celor care (cel mult) îl confundă pe Coposu cu Copos. Sondajul unei Fundații americane relevă că 36% dintre millennials aprobă comunismul, 70% ar vota cu socialiștii, iar „capitalismul a pierdut din popularitate”, mulți dintre exponenții generației considerând că „societatea ar fi mai bună dacă s-ar elimina ideea proprietății private”. Unde, oare, am mai auzit, de curând, pe meleagurile noastre, despre idealul locuitului la comun?

„Dacă nu educăm tinerii despre adevărul istoric al celor 100 de milioane de victime ucise de regimurile comuniste în ultimul secol, să nu ne surprindă disponibilitatea lor pentru ideile marxiste”, declara conducătorul studiului. Dacă nu-i educăm despre „bagatelele” numite drepturi și libertăți, să nu ne surprindă că ne vor blama, pe noi, părinții lor, care am îndrăznit să ieșim în stradă pentru ele, în Decembrie 1989, sătui de utopie și lihniți de foame.

Pentru reporterița din holul Teatrului Național nu avea cum să fie subiect de interes un interviu cu vreunul dintre supraviețuitorii pușcăriilor comuniste, prezent la eveniment, dar o declarație a lui Orban despre Dăncilă putea genera rating. Iar o fotografie ca cea care ilustrează textul de față, surprinsă în fața unei librării din Londra, nu ar fi declanșat nicio tresărire. Pentru că azi, la 30 de ani de la căderea Zidului, a vinde „cărți radicale și comuniste” pare cel mai firesc lucru din lume.

Ca să citez un titlu celebru, din perioada sovietică, „Ce e de făcut?”. Personal, cred că vizitarea Memorialului de la Sighet ar trebui să fie inclusă în orele de dirigenție. Și, pentru că puștimea nu mai merge la Muzeu, aș aduce Muzeul în școli, reconstruit într-o realitate virtuală (VR), mai apropiată ca nivel de interes și înțelegere pentru elevi. Confruntați cu și cufundați în universul concentraționar, poate că mulți s-ar sfii mai târziu să-și exhibe ignoranța și i-ar privi cu pietate și respect pe cei care au sfârșit în gropi comune sau au îndurat iadul „reeducării” de la Pitești, calvarul temnițelor politice, purgatoriul deportărilor…

Stânga de azi se autointitulează „progresistă” și e deținătoarea unor adevăruri absolute, noua corectitudine politică înlocuind ideologia. În campusurile universitare americane, opiniile diferite de cele progresiste sunt interzise tacit, iar dezbaterile de idei, evitate. „Noul totalitarism e progresist și eco”, opina cineva, comentând declarațiile regizorului Andrei Șerban – bărbat, alb și hetero –, care a demisionat de la Universitatea Columbia după ce i s-a spus că trebuie să angajeze un nou profesor, „de preferință femeie, de culoare sau gay”, și a recunoscut că nu poate lucra cu un transsexual rolul Julietei – pe care el, ca regizor, îl vedea jucat doar de o ingenuă –, considerând că nu ar fi fost cinstit față de sine însuși să se prefacă. „Universitățile în SUA sunt de obicei de stânga”, a spus Șerban, iar Columbia e „o nouă formă de comunism”, corectitudinea politică ajungând „la un nivel de boală, de icter galben al Americii”.

Peste ocean, meritocrația e abolită de facto, pe criterii care nouă ne par, încă, absurde. Acum un sfert de secol, când simbolul rezistenței anticomuniste, Corneliu Coposu, se stingea, la București, eram intern la „The Atlanta Journal-Constitution”, unul dintre puținele ziare de circulație națională, în SUA. Și l-am întrebat pe mentorul meu de ce au fost angajate ca reporteri doamnele de culoare care nu se remarcau decât prin lentoarea siluetelor lor majestuoase, când se ridicau de pe scaune să se așeze la soare, pe treptele publicației, în pauza de masă. Mi-a spus că tocmai de aceea au fost angajate, pentru că, altfel, ziarul ar fi putut fi acuzat de discriminare.

A fost tradusă și la noi o carte de „Povești corecte politic de adormit copiii”, semnată de James Finn Garner, care semnalează „limbajul castrat și castrator”, „pericolul unei gândiri conformiste și șablonarde”, dar mai ales „răul pe care îl fac oamenii pretinzând că fac bine”. La început a fost înlocuirea justificabilă a apelativului „negru” cu „afro-american”, pentru ca foarte repede practica să escaladeze: să nu mai ai voie să spui „stewardesă”, ci „însoțitoare de zbor”, să nu mai poți zice de cineva că „e gras”, ci că are „probleme orizontale” etc. Apoi, „piticii” au devenit „entități cu dezavantaj vertical”, „femeia și bărbatul” s-au transformat în „entități cu drepturi egale”, „sexul” a devenit „gen”, iar în lumea anglo-saxonă e deja hărțuire sexuală să complimentezi o femeie că e frumoasă, în loc să zici că e inteligentă (chiar dacă nu e adevărat).

Desigur, umorul încă ne mai salvează, dar, așa cum spunea același Petre Țuțea, „toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. Valentin Naumescu analiza de curând „complexul de norme, interdicții, constrângeri, egalitarisme și discriminări pozitive, controlat de stat și impus prin legislație, numit corectitudine politică, ajunsă ea însăși discriminatoare, abuzivă, irațională și nedreaptă”. El constata că valul radicalizării, „al fanatismului, utopiilor, discursului urii și exaltării naive” a traversat Atlanticul vânzând iluzii „unor cetățeni tot mai slab informați și mai manipulați, care citesc din ce în ce mai puține cărți și din ce în ce mai mult Facebook și alte rețele sociale, vorbind numai în lozinci, sloganuri și clișee și crezând că știu ceea ce de fapt nu știu sau nu înțeleg până la capăt”.

Analistul indică și șansa ieșirii din marasm, arătând că, în condițiile actuale, „reinventarea liberalismului” devine o necesitate. „De ce liberalismul autentic nu poate fi niciodată populist?”, se întreabă autorul. „Pentru că doctrina liberală reală pune în centrul ei de interese individul.” Ea nu vorbește în numele poporului și nu pretinde că servește interesul general. Dincolo de drepturi și libertăți individuale, liberalismul „nu impune și nu garantează nimic altceva nimănui, nu impune cote, egalități absurde (…) nu dictează ce să crezi și cum să te porți, ce ai voie să spui și ce nu ai voie să spui, într-un cuvânt îți recunoaște spațiul de libertate până la limita la care începe spațiul de libertate al celuilalt”. Aproape neașteptat, la 30 de ani de la Revoluție, s-ar părea că avem, în sfârșit, șansa reinventării „prin noi înșine”.

(Gilda Lazăr este director la JTI. Articolul prezintă strict opiniile personale ale autoarei, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, fără a implica instituția la care lucrează.)

 


* Acest editorial a fost publicat în nr. 2/2019 al revistei LEGAL POINTClick aici pentru ABONAMENT LEGAL POINT 2019!

 

„Ce să întreb eu de Corneliu Coposu?!”* was last modified: decembrie 16th, 2019 by Gilda Lazăr
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter