Caracterul ilicit al utilizării fotografiilor publicate într-o carte. Cerere în contrafacerea unei mărci. Legitimarea procesuală activă (NCPP, Legea nr. 8/1996)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Contrar celor susținute de către recurentul-pârât, curtea de apel nu a recunoscut în favoarea reclamantului calitatea de autor asupra fotografiilor din cuprinsul cărții, nici ca efect al recunoașterii dreptului de autor al operei derivate, ci doar dreptul de autor asupra integralității volumului; astfel cum și instanța de apel a reținut, opera s-a născut prin selecția, dispunerea, stabilirea succesiunii scrisorilor, a facsimilurilor, a fotografiilor – însoțite de scurte comentarii și note ale reclamantului – etc., elemente ce au fost de natură a reprezenta aportul său creator la realizarea acestei opere ce poartă amprenta personalității sale și a soției sale, a cărei existență a dorit să o evoce, în mod special, din perspectiva unei anumite perioade a vieții acesteia.

Înalta Curte apreciază că nici recursul reclamantului nu poate fi primit.

Acesta a invocat neaplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și a susținut greșita aplicare, prin analogie, a prevederilor art. 33 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, din perspectiva reținerii limitării drepturilor sale patrimoniale de autor.

Se constată că instanța de apel a confirmat soluția de respingere a cererii reclamantului prin care a solicitat constatarea încălcării dreptului său de autor prin utilizarea de către pârât, fără consimțământul său, a unor fotografii din cartea „Z.C., 237 de zile-n mormânt” în cadrul unui episod din emisiunea realizată de acesta, difuzată pe postul R.T.V. – „București, strict secret”.

Astfel cum deja s-a confirmat în recursul pârâtului, instanța de apel nu a reținut calitatea reclamantului de autor al fotografiilor inserate în cuprinsul cărții, ci a stabilit că acestea constituie parte integrantă din ansamblul operei derivate.

Ca atare, utilizându-se în cadrul emisiunii incriminate anumite fotografii dintre cele publicate în această lucrare, atare situație de fapt a permis instanței de apel ca, prin raportare la ansamblul operei derivate în discuție, să rețină în cauză incidența dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Textul menționat prevede: „(1) Sunt permise, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștință publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;”.

Înalta Curte apreciază că, în absența recunoașterii unui drept de autor asupra unor eventuale opere de artă fotografică în favoarea reclamantului (potrivit celor deja arătate în analiza recursului pârâtului), nu se poate lua în considerare incidența art. 33 alin. (1) lit. f) din legea în materie, întrucât nu sunt îndeplinite premisele de analiză ale acestei norme care reglementează, la rândul ei, o limitare a exercițiului drepturilor patrimoniale ale autorului unei opere de arhitectură, de artă plastică, fotografică sau artă aplicată.

Or, așa cum s-a arătat, fotografiile selecționate de către reclamant și inserate în cuprinsul operei scrise sunt simple amintiri de familie, în care subiectele (între care, și reclamantul și soția sa) erau surprinse în diferite momente ale vieții, fotografiile în litigiu fiind fără o valoare artistică în sine, de natură a putea conduce la calificarea lor ca opere de artă fotografică, pe temeiul Legii nr. 8/1996; în acest context, apare a fi fără relevanță cerința din conținutul art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind amplasarea permanentă a operei în locuri publice.

Ca atare, se apreciază că în mod corect instanța de apel a confirmat incidența în cauză a prevederilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pornind de la particularitatea operei al cărei autor a fost recunoscut reclamantul – operă având un conținut mixt constând din scrieri cu valoare literară reprezentate de corespondența purtată între reclamant și soția sa (art. 7 lit. a) din lege), dar și din fotografii, susceptibile a fi protejate prin drept de autor, în temeiul art. 7 lit. f) din Legea nr. 8/1996 (dacă sunt opere de artă fotografică), opera derivată fiind ansamblul alăturării acestora, în ordinea și potrivit celorlalte criterii alese de reclamant.

Opera derivată fiind rezultatul compilării acestor elemente componente diverse (nu numai texte scrise), analiza incidenței limitării exercițiului drepturilor patrimoniale de autor potrivit celor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/10996 impune a se lua în considerare specificitatea operei în discuție, astfel încât această utilizare fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații a unor scurte fragmente din operă, este permisă de lege dacă este conformă bunelor uzanțe, nu contravine exploatării normale a operei și nu îl prejudiciează pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare, întrucât o atare utilizare este asimilabilă citării din opera exclusiv scrisă.

Nu este lipsit de relevanță a se preciza că art. 8 lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu privire la opera derivată, stabilește:

„Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și anume:

b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi: enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale”.

Ca atare, opera derivată poate fi creată pornindu-se de la una sau mai multe opere preexistente, dar, în același timp ea poate consta și din asamblarea unor materiale sau date chiar neprotejate, pe baza unor anumite criterii de selecție și amplasare etc., activitate care, în mod inerent, antrenează un efort creator de natură a-i conferi originalitate și de a plasa rezultatul acestei creații sub protecția dreptului de autor; precizarea este necesară în ceea ce privește includerea fotografiilor în discuție în ansamblul operei derivate, fotografii care nu constituie opere preexistente, nefiind opere de artă fotografică și asupra cărora reclamantul poate invoca un drept de autor numai în contextul ansamblului în care acestea se integrează, iar nu în mod distinct sau individual, prin raportare la fiecare dintre fotografii care nu au însușirea de a fi opere preexistente.

Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că sunt nerelevante pentru speță asemănările invocate de către reclamant cu operele de artă grafică sau plastică; în plus, contrar celor susținute de către recurent, opera derivată descrisă nu reprezintă nicio colecție de opere fotografice, dată fiind compoziția acesteia și lipsa unei valori artistice intrinseci a fotografiilor de familie.

Recurentul-reclamant a mai susținut că în ipoteza în care se reține incidența art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, citarea din opera derivată de către pârât prin prezentarea unora dintre fotografii în cuprinsul emisiunii sale, trebuia a avea loc cu respectarea dispozițiilor art. 33 alin. (4) din același act normativ, astfel încât pârâtul avea obligația de a menționa sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil.

Această critică nu poate fi primită în acest stadiu tardiv al procedurii judiciare, având în vedere că, în legătură cu pretinsa încălcare a dreptului de autor, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a susținut că pârâtul a utilizat fără consimțământul său și fără plata vreunei remunerații, parte din fotografiile apărute în lucrarea „Z.C., 237 de zile-n mormânt”, așadar încălcarea unui drept patrimonial de autor, iar nu a drepturilor nepatrimoniale – art. 10 lit. b) – dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel încât părțile sunt cele care deduc judecății un drept sau un interes legitim și apelează la declanșarea mecanismului judiciar al acțiunii civile; în plus, limitele obiective ale judecății, de regulă, sunt fixate de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată ori prin cereri completatoare, formulate în condițiile permise de lege; ca atare, instanța de judecată nu se poate sesiza din oficiu cu privire la soluționarea unei posibile pretenții conexe celei cu care este învestită.

Înalta Curte mai constată că deși reclamantul a avut susțineri identice și în apel, nici curtea de apel nu putea analiza alte cereri decât cele deduse judecății la prima instanță, întrucât se opun dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; excepțiile de la această regulă – reglementate de alin. (2) din același text – de strictă interpretare și aplicare, nu sunt incidente cu privire la cererea menționată, ci au un alt obiect (dobânzi, rate, venituri etc.).

Din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 8/1996, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, este lipsită de relevanță susținerea reclamantului privind calitatea sa de moștenitor al soției sale, invocând că, în virtutea acestei calități se află în deținerea sa originalele documentelor și ale fotografiilor fiind sigurul în drept a le reproduce, distribui, executa ori afișa aceste fotografii, drept de care, de altfel, a și uzat prin includerea acestora în volumul menționat, a mai susținut recurentul.

Pe de altă parte, prin cererea dedusă judecății în cauza de față, reclamantul nu a imputat pârâtului utilizarea fotografiilor originale, ci a celor reproduse în cuprinsul operei derivate, aspect deja analizat; mai mult decât atât, nu s-a susținut încălcarea vieții private, de familie ori a dreptului la imagine a soției sale decedate, drepturi care nu puteau fi apărate pe calea oferită de Legea nr. 8/1996, ci potrivit legislației civile de drept comun; or, o astfel de cerere, în mod necesar ar fi avut o altă cauză juridică; totodată, nici dispozițiile art. 88-90 din Legea nr. 8/1996 (cap. XI din lege – Protecția portretului, a destinatarului corespondenței și a secretului sursei de informare) nu erau incidente în absența caracterului de operă a fotografiilor inserate de către reclamant în cuprinsul cărții.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a stabilit că pârâtul nu a încălcat dreptul de autor al reclamantului asupra operei derivate „Z.C., 237 de zile-n mormânt”, întrucât reproducerea unor fotografii din cuprinsul acestei lucrări, în scop de ilustrare, în episodul („Z., fiica dictatorului”) din cadrul emisiunii „București, strict secret” difuzată pe postul R.T.V. în data de 4 decembrie 2010, se circumscrie dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce reglementează una dintre limitele exercitării drepturilor patrimoniale de autor și permite terților, în condițiile prevăzute de lege, utilizarea operei fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații.

Înalta Curte apreciază că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii și în ceea ce privește confirmarea sentinței tribunalului sub aspectul respingerii cererii de constatare a încălcării dreptului reclamantului asupra mărcii „Z.C.”, astfel încât nu va fi reținut nici motivul de recurs cu acest obiect, susținut de către reclamant pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant pretinde că instanța de apel în mod nelegal a concluzionat în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, constatând că nu există identitate între marcă și semn, precum și că pârâtul nu a folosit semnul „pentru servicii” – în legătură cu o activitate comercială -, astfel încât nu se poate reține incidența art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma modificată a legii prin Legea nr. 66/2010 (în vigoare din 27 mai 2010), având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată – 24 decembrie 2010.

Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut că reclamantul este titularul mărcii verbale, individuale „Z.C.”, din 16 decembrie 2010, înregistrată pentru clasele de produse și servicii 16, 35, 38 și 41, clasa ce interesează în cauză, în legătură cu pretinsa încălcare a drepturilor asupra mărcii, fiind clasa de servicii 41 – între altele, serviciile destinate divertismentului; prima instanță s-a raportat în mod explicit la această clasă de servicii, iar instanța de apel nu a schimbat acest element al situației de fapt.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998:

„(2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă”.

Pe de altă parte, art. 36 alin. (3) lit. b) din același act normativ prevede:

„(3) În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte:

b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn”.

În examinarea cererii în contrafacere, instanțele de fond au pornit de la stabilirea corectă a premiselor de analiză a acestei pretenții a reclamantului, anume forma în care reclamantul a obținut înregistrarea mărcii și, în continuare, s-a procedat la o analiză comparativă a mărcii asupra căreia acesta invocă drepturi exclusive și forma concretă în care pârâtul a utilizat semnul incriminat, în evaluarea cerinței privind identitatea ori similaritatea dintre marcă și semn.

În plus, date fiind celelalte cerințe ale textului anterior citat, s-a verificat și cerința ca utilizarea semnului de către pârât să aibă loc „pentru servicii” (unul sau unele dintre cele pentru care reclamantul este titular al mărcii, dat fiind pricipiul specializării dreptului la marcă), respectiv ca utilizarea semnului în modalitatea reclamată să aibă loc, în concret, într-o modalitate de natură a se circumscrie funcțiilor esențiale ale mărcii, în special celei de a indica originea comercială a serviciilor și de a le distinge de cele identice sau similare ale titularului mărcii; dacă aceste două cerințe ar fi fost îndeplinite, se impunea se conchide asupra existenței sau inexistenței riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere între semn și marcă.

Având în vedere că pentru admiterea unei cereri în contrafacerea unei mărci aceste cerințe legale trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea oricăreia dintre ele, prin raportare la circumstanțele concrete ale speței, este suficientă pentru respingerea cererii.

Ca atare, s-a reținut că în cadrul emisiunii „București, strict secret” pârâtul a realizat un episod sub titlul – „Z., fiica dictatorului”, difuzat pe postul de televiziune R.T.V. în data de 4 decembrie 2010, episod în cadrul căreia au fost prezentate aspecte ale vieții și personalității fiicei lui N.C., Z.C., fiind așadar o emisiune pe teme de interes istoric; pe de altă parte, pe parcursul aceluiași episod a fost evocat de mai multe ori numele Z.C., subiect al demersului de cercetare jurnalistică a pârâtului.

În speță, s-a reținut în mod corect că cererea în contrafacere trebuia analizată din perspectiva art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, nefiind întrunită cerința identității dintre marcă (Z.C.) și semnul reclamat (Z., fiica dictatorului), în condițiile în care în ansamblul mărcii reclamantului elementul dominant (potrivit aprecierii globale ce constituie criteriul de evaluare în cererile cu un atare obiect) este „Ceaușescu”, dată fiind indiscutabila notorietate în România a acestui nume, iar în cadrul semnului folosit de către pârât – denumirea episodului – elementul dominant este „Z.”, în timp ce expresia „fiica dictatorului” este una descriptivă, de natură a oferi elementul de legătură cu familia Ceaușescu și a indica ascendența persoanei ce constituia subiectul episodului; în acest sens, a se vedea parag. 37-40 din Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în Cauza C‑51/09 P, Barbara Beker vs. Hamrman International Industries, Inc.

Deși pentru analiza similarității dintre semn și marcă, în cadrul aprecierii globale a riscului de confuzie, de regulă, este necesară o analiză pe cele trei planuri: similaritate vizuală, auditivă și conceptuală, potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudența C.J.U.E. din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că o atare analiză este inutilă față de neîntrunirea cerinței ca semnul folosit de către pârât nu a fost utilizat pentru servicii, astfel încât să atenteze la funcțiile mărcii reclamantului și, în aceste condiții, să constituie contrafacere (de exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele: C – 2/00 Hölterhoff; C – 206/01 Arsenal Football Club; C – 245/02 Anheuser Busch; C – 17/06 Celine etc.).

Cerința legală esențială în discuție este aceea ca terțul (pârâtul) să fi folosit semnul cu titlu de marcă, în sensul că a intenționat să distingă serviciile oferite sub acest semn de cele ale altor întreprinderi de același gen; nu orice folosire a unui semn identic sau similar unei mărci înregistrate este de natură a fi sancționată prin admiterea unei cereri în contrafacere, ci doar acele modalități de utilizare a semnului cu funcțiile mărcii, așadar, sub forma unor semne distinctive pentru serviciul desemnat prin semn, în sensul că semnul, prin modalitatea concretă de utilizare, tinde la indicarea originii comerciale a serviciului și la diferențierea acestuia de cele identice sau similare ale altor întreprinzători.

Or, ansamblul circumstanțelor relevante din speță au condus instanțele de fond în mod corect la concluzia că semnul folosit de către pârât (atât în cadrul titlului episodului, cât și în timpul derulării acestuia) nu a fost utilizat cu valoarea unui semn distinctiv, cu titlu de marcă, ci pentru a desemna personalitatea istorică pe care o evoca în cadrul episodului menționat și care se constituia în subiectul acestuia.

Astfel, în cauză, semnul „Z., fiica dictatorului” – în titlu și Z.C. – pe parcursul emisiei, raportat la episodul menționat, nu a servit funcției de indicare a serviciilor de telecomunicații ori a emisiunii pe teme istorice („București, strict secret”), ci doar la indicarea subiectului acelui episod, prin desemnarea personalității analizate din perspectiva temei istorice a emisiunii, fiind vorba despre o utilizare cu valoarea numelui patronimic, având un scop pur descriptiv, cu atât mai accentuat în titlul episodului.

Sugestia din titlul episodului viza încercarea realizatorului de a trata subiectul (de interes pentru istoria recentă a României) din perspectiva ascendenței și, implicit, de apartenență a Z.C. la familia dictatoare în România până în decembrie 1989, împrejurări de natură a se resimți chiar și în cadrul vieții private a acesteia.

Prin urmare, folosirea numelui în discuție a servit exclusiv scopului de a face legătura cu conținutul episodului, al subiectului pe care îl trata, fiind vorba despre o utilizare în sensul propriu, pentru desemnarea persoanei, iar nu cu titlu de marcă, respectiv pentru a distinge o emisiune de televiziune de cele identice sau similare ale altora, cum corect au stabilit și instanțele de fond.

Recurentul este în eroare cu privire la limitele protecției obținute prin înregistrarea ca marcă a numelui patronimic al soției sale, interpretarea propusă de acesta excedând dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și principiul specialității mărcilor, folosirea de către terți a acestui nume patronimic în sensul său propriu (pentru identificarea/desemnarea persoanei), neputând fi interzisă prin formularea unei acțiuni în contrafacerea unei mărci identice sau similare.

Înalta Curte mai reține că în speță nu se cerea a se verifica dacă episodul a fost difuzat în cadrul unei activități comerciale (prin raportare la televiziunea care l-a găzduit), ci dacă folosirea semnului a fost „pentru servicii”, prin urmare, cu titlu de marcă, potrivit celor deja arătate.

Și celelalte argumente susținute de către recurent sunt străine de natura analizei juridice ce se impunea a fi realizată în cauză din perspectiva cererii în contrafacerea mărcii; de asemenea, nu pot fi evaluate în această etapă procesuală nici criticile formulate omisso medio, critici vizând soluția pronunțată de prima instanță.

Înalta Curte mai constată că sunt lipsite de obiect și criticile reclamantului privind soluția confirmată cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere (respingerea ca prematur), precum și cererea de acordare a unor despăgubiri, având în vedere inexistența pretinselor încălcări reclamate în cauză, pe ambele temeiuri analizate (Legea nr. 8/1996 și Legea nr. 84/1998).

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Sursa informației: www.scj.ro.