Aspecte practice privind înlocuirea practicianului în insolvenţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. Dintr‑o altă perspectivă, a fost analizată cererea adresată judecătorului‑sindic de către președintele comi­tetului creditorilor, prevalându‑se de această calitate, dar fără o hotărâre a comitetului creditorilor, pentru ca instanța să se sesizeze din oficiu și să dispună înlocuirea administratorului judiciar, invocând mai multe nereguli. Problemele sesizate au derivat din existența unui viciu de procedură, constând în citarea aceleiași părți, în dubla calitate de petent și de reprezentant al unuia dintre intimați.

 Criticile apelanților s‑au referit la:

– existența unui viciu de procedură în soluționarea cauzei, la fond, atât sub aspectul citării părților, cât și al reprezentării. Aceleași susțineri sunt prezentate și de către practicianul în insolvență, în propria cale de atac, fiind combătute de intimata‑creditoare T., care apreciază că a fost legal îndeplinită citarea comitetului, în persoana președintelui acestuia, conform normelor legale mai sus expuse.

Curtea a reținut că, din lectura prevederilor art. 57 alin. (4) teza a II‑a din Legea nr. 85/2014, o cauză având ca obiect înlocuirea practicianului în insolvență, confirmat în derularea unei proceduri, se judecă în cameră de consiliu, de urgență, cu citarea administratorului judiciar și a comitetului creditorilor. Într‑adevăr, pentru nece­sitățile procedurii, comitetul se citează prin președinte.

Din dosarul cauzei se constată că demersul pendinte a început prin solicitarea adresată judecătorului‑sindic de către creditorul X, în calitatea sa de președinte al comitetului credito­rului, prin care se cere acestuia să se sesizeze din oficiu și să dispună înlocuirea practicianului în insolvență pentru mai multe pretinse nereguli constatate în derularea procedurii. Cererea s‑a depus la data de 13.01.2021 și, contrar susținerilor formulate în apel de către acest creditor, că ar fi formulat sesizarea în calitate de creditor al procedurii, din scriptul menționat rezultă expres faptul că s‑a inserat mențiunea că societatea, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, a formulat cererea. Însă:

– nu s‑a depus la dosar, conform art. 51 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014, dovada unei hotărâri a comitetului creditorilor în baza căreia să fi fost inițiat demersul de față. Or, în ipoteza citării comitetului, prin președinte, legea are în vedere calitatea acestuia de reprezentant, fără a înlătura, în acest mod, ca actele sau operațiunile îndeplinite de președinte să se realizeze în absența voinței comitetului de creditori, ale cărei constituiri, atribuții și mod de lucru sunt reglementate expres și limitativ stabilite de art. 50 și urm. din Lege.

În afara acestui script, și din corespondența depusă la dosarul de fond rezultă că solicitările adresate (și) practicianului au fost formulate, în majoritate, de asemenea, de către același creditor, în calitate de președinte al comitetului creditorilor, iar nu de un simplu creditor în procedură.

Prin hotărârea atacată se menționează expres faptul că se analizează sesizarea formulată de președintele comitetului creditorilor. Ca urmare, singurul creditor care a avut efectiv cunoștință de demersul întreprins în cauză a fost președintele comitetului creditorilor, această parte fiind cea care a adresat o solicitare judecătorului‑sindic și tot ea, în calitate de repre­zentant, a fost citată în cauză, la dosar nefiind depusă nicio dovadă că și ceilalți membri ai comitetului ar fi luat o astfel de hotărâre sau că ar fi fost încunoștințați despre existența și derularea cauzei aflate pe rol, aparent, la inițiativa lor.

Curtea a constatat că nu sunt pertinente susținerile intimatului‑creditor, prin care se învederează că nu a fost necesară obținerea unui consens sau a unei hotărâri a comitetului creditorilor cu privire la formularea acestei cereri de sesizare din oficiu a judecătorului‑sindic și că, privitor la informarea creditorilor referitor la depunerea acestei cereri adresate judecătorului‑sindic, Legea nr. 85/2014 nu reglementează o asemenea obligativitate, rezultând lipsa unei dispoziții legale care să poată fi reclamată ca fiind încălcată de SC T., în raport de dispozițiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 (cum susține partea) privind citarea comitetului creditorilor.

În acest context, Curtea a observat că textul menționat, alin. (3) în fapt, se referă la maniera de citare a comitetului, în cursul derulării procedurii (fără a mai analiza aici distincția rezultată din plasarea textului citat la desemnarea comitetului, anterior primei ședințe a adunării creditorilor). Numai că ceea ce omite intimatul este faptul că participantul la procedură, conform legii, este comitetul credito­rilor, în al cărui nume a acționat președintele acestuia, astfel că toate demersurile realizate în numele și pe seama comitetului se supun prevederilor art. 51 alin. (2) și urm. din Legea nr. 85/2014. Aceasta tocmai datorită faptului că, urmare a deciziilor comitetului, se realizează atribuțiile cuprinse în alin. (1), iar verificarea condițiilor în care acestea au fost luate se realizează conform art. 5‑7 din același articol.

În plus, temeiul de drept invocat în cererea menționată a fost cel prevăzut de dispozițiile art. 57 alin. (5) teza a II‑a din Legea nr. 85/2014: în orice moment al procedurii, la cererea administratorului judiciar, pentru motive bine justificate, judecătorul‑sindic poate încuviința înlocuirea acestuia, în urma analizei cererii, când va desemna un alt administrator provizoriu, în condițiile art. 45 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

Apoi, pentru soluționarea cauzei, admi­nistra­torul judiciar și președintele comitetului credito­rilor au fost citați pentru termenul din 25.02.2021, procedura fiind realizată conform Codului de procedură civilă. Din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că s‑ar fi realizat citarea prin BPI, deși excepțiile de la reglementarea stabilită de art. 42, care cuprinde regula, nu se regăsesc în cauză. Astfel, alin. (4) al art. 42 din Legea nr. 85/2014 statuează că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, prima citare și comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune în temeiul acestei legi se realizează conform Codului de procedură civilă și BPI. Nefiind această ipoteză incidentă, devin aplicabile normele generale ale art. 42, ceea ce, în speță, nu s‑a realizat.

Ca urmare, este justificată critica formulată în calea de atac pendinte privitor la faptul că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Din susținerile apelanților rezultă și faptul că, formulându‑se cererea de sesizare a judecătorului‑sindic de către un creditor, dar în calitate de președinte al comitetului creditorilor, citarea conform Codului de procedură civilă, pentru termenul stabilit, doar a aceleiași părți, în contextul speței, conduce la concluzia că, de fapt, niciun alt membru al comitetului nu a avut cunoștință nici de cerere și nici de termenul stabilit în scopul soluționării sesizării privind înlocuirea practicianului.

S‑a omis a se verifica la fond dacă, la dosar, atașată sesizării, exista și o hotărâre a comitetului creditorilor pentru a se stabili calitatea părții care a inițiat demersul, scopul acesteia fiind chiar acela de a se realiza legala citare a părților în proces și legitimitatea procesuală a reprezentantului.

În privința pretinsei nesoluționări pe fond a cauzei, se constată că, deși există mențiunea comunicării cererii credito­rului către practicianul în insolvență, acestuia nu i s‑a solicitat nicio lămurire cu privire la susținerile formulate de creditor și nici nu s‑au solicitat înscrisurile la care creditorul a făcut referire. Această critică a fost considerată întemeiată, Curtea a constatat că aceste susțineri se regăsesc punctual în motivarea primei instanțe, însușite întocmai de judecătorul‑sindic în hotărârea prin care se dispune din oficiu înlocuirea practi­cianului. Fac excepție temeiului de drept invocat în cererea de sesizare, care este, așa cum s‑a arătat supra, art. art. 57 alin. (5) teza a II‑a și, deși judecătorul sindic și‑a întemeiat soluția pe prevederile alin. (4) al aceluiași articol, nici acest aspect nu rezultă că ar fi fost discutat anterior pronunțării.

Pe de altă parte, printre susținerile intimatei se regăsește numai analiza aprecierii privitoare la inadmisibilitatea sesizării, fără nicio referire la celelalte aspecte învederate, în cauză, de această parte, nici în privința aspectelor de fond, a faptului că judecătorul‑sindic a mai analizat două cereri de înlocuire a aceluiași practician, care au fost respinse, și nici că nu s‑au contestat rapoartele anterior depuse la dosar, rezultând astfel că, deși denumită sesizare din oficiu, instanța a avut expres în vedere numai susținerile făcute pe fond de unul dintre creditori, în sesizarea acestuia.

7. O altă problemă ridicată în practică a fost aceea privind temeiul învestirii judecătorului‑sindic cu o cerere de înlocuire a practicianului pentru motive temeinice.

Astfel, în rejudecare (dec. civ. nr. 331/A/14 iunie 2021), Curtea a constatat că, în raport de prevederile Legii nr. 85/2014, care, în cuprinsul art. 45, enumeră, exemplificativ, principalele atribuții ale judecătorului‑sindic, între care se regăsește și posibilitatea [lit. f)] înlocuirii, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, aceasta se realizează potrivit prevede­rilor art. 57 alin. (4). Acest text atribuie judecătorului‑sindic posibilitatea ca, în orice stadiu al procedurii, judecătorul‑sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot, să îl poată înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar pentru motive temeinice.

Astfel, legea prezintă două variante pe care le poate aborda judecătorul‑sindic, respectiv sesizarea din oficiu, în orice moment, și hotărârea majorității creanțelor cu drept de vot.

Analizând conținutul atribuțiilor judecătorului‑sindic, se desprinde cu ușurință concluzia că acestea sunt preponderent jurisdicționale, susținere întărită și de prevederile alin. (2), care dispun că atribuțiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc, iar atribuțiile manageriale aparțin administratorului ori lichidatorului judiciar sau, după caz, debitorului.

Pentru a fi și mai categoric în privința naturii atribuțiilor judecătorului‑sindic, legiuitorul a precizat în mod expres, în teza finală a alin. (2), că oportunitatea deciziilor manageriale este atributul creditorilor, judecătorul‑sindic neavând prerogative sub acest aspect. Prin aceasta se sporește rolul creditorilor în procedura insolvenței și este degrevat judecătorul‑sindic de atribuțiile străine activității jurisdicționale, ca principiu.

În speța analizată, deși s‑a invocat faptul că cererea adresată de președintele comitetului creditorilor nu poate fi primită, creditoarea care a inițiat demersul pendinte a subli­niat că nu a formulat o cerere de înlocuire a lichidatorului judiciar în această calitate, ci în calitate de creditor, și că a prezentat judecătorului‑sindic argumentele privind modul defectuos în care administratorul judiciar și‑a desfășurat activitatea, în vederea autosesizării judecătorului‑sindic, care a și dat curs acestei solicitări, a analizat toate susținerile părții și a și dispus înlocuirea practicianului.

Însă, așa cum s‑a arătat mai sus, în concepția Legii nr. 85/2014, înlocuirea culpabilă, adică pentru motive temeinice, a practicianului în insolvență, confirmat în urma hotărârii adunării generale a creditorilor sau a creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor cu drept de vot, este atribuția exclusivă a judecătorului‑sindic.

Această atribuție aparține numai judecăto­rului‑sindic, aspect ce rezultă, în mod evident, din interpretarea coroborată a dispo­zițiilor art. 45 alin. (1) lit. f) cu art. 57 alin. (4) din Legea
nr. 85/2014, respectiv aceea că judecătorul‑sindic îl poate înlocui pe admi­nistratorul judiciar/lichi­datorul judiciar pentru motive temeinice, din oficiu sau pe baza hotărârii adunării creditorilor adop­tate cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot.

Legiuitorul a stabilit două modalități pentru sesizarea judecătorului‑sindic cu înlocuirea culpabilă a practicianului în insolvență, una dintre acestea fiind autosesizarea, iar cealaltă, sesizarea în temeiul hotărârii adunării creditorilor, stabilind, pe această cale, legitimitatea procesuală, în cadrul înlocuirii culpabile, care se face cu concursul adunării generale a creditorilor, printr‑un meca­nism similar desemnării și confirmării administra­torului/lichidatorului.

În contextul în care legiuitorul a conferit calitatea procesuală activă pentru sesizarea judecătorului‑sindic, în vederea înlocuirii pentru motive temeinice a practicianului în insolvență, doar adunării generale a creditorilor, rezultă că, în lipsa unei hotărâri adoptate de creditorul/creditorii care dețin mai mult de 50% din valoarea creanțelor, un creditor sau chiar mai mulți care deține/dețin sub 50% din valoarea creanțelor nu poate/nu pot sesiza judecătorul‑sindic cu cerere de înlocuire pentru motive temeinice.

Cât privește autosesizarea, legea nu regle­mentează concret modul în care judecătorul‑sindic o poate realiza și, în lipsa unei astfel de reglementări, se poate deduce că judecătorul‑sindic va analiza fie raportul depus de practicianul în insolvență, fie alte documente din dosarul de insolvență, din care ar rezulta indicii privind neîndeplinirea corespunzătoare de către practicianul în insolvență a atribuțiilor prevăzute de lege.

În cazul unei cereri adresate judecătorului‑sindic pentru ca acesta să se sesizeze din oficiu, înscris depus în dosarul de insolvență, cum este cazul în speță, atât motivele considerate temeinice de cel ce formulează cererea, cât și aprecierea asupra acestora sunt la latitudinea judecătorului‑sindic, care se poate sesiza din oficiu sau nu.

În situația în care judecătorul‑sindic apreciază că nu este cazul să se sesizeze din oficiu cu înlocuirea pentru motive temeinice, acesta nici nu este ținut să își argumenteze poziția sa prin raportare la motivele de înlocuire invocate în cerere, pentru că o astfel de analiză ar presupune intrarea pe fondul înlocuirii pentru motive temeinice.

Dacă judecătorul‑sindic apreciază că nu există fapte care să reprezinte motive temeinice de înlocuire, nu este ținut să își motiveze poziția .

Însă, față de maniera de reglementare expusă deja și conform concepției legiuitorului, așa cum se desprinde din analiza redată supra, se deduce că argumentarea poziției judecătorului‑sindic sau cenzurarea de către instanță ar conduce, pe o cale indirectă, la analizarea solicitărilor creditorului care a depus cererea, în raport de care s‑a și pronunțat judecătorul‑sindic, respectiv a pretinselor motive temeinice de înlocuire, analiză care nu este permisă de lege. Aceasta deoarece nu a fost cerută de către persoanele cărora legiuitorul le‑a conferit calitate procesuală activă, rezultând o adăugare nepermisă la prevederile legale ce statuează expres care categorie deține legitimitate procesuală.

În plus, așa cum s‑a statuat deja în dec. civ. nr. 268 (anterioară, de anulare a hotărârii primei instanțe), modalitatea în care a apreciat președintele comitetului credito­rilor că poate acționa, în numele comitetului, dar fără a exista o hotărâre anterioară sau cel puțin un acord al membrilor, excedează atribuțiilor con­ferite de lege.

Din ambele categorii de considerente se reține că demararea acestei proceduri s‑a realizat de creditor fără o minimă respectare a dispozițiilor legale incidente, expuse mai sus și în decizia menționată, ambele ar fi condus la respingerea demersului, pe de o parte, ca inadmisibil, iar, pe de alta, ca fiind făcut de o persoană fără calitate procesuală activă.

Cum însă, în condițiile speței, judecăto­rul‑sindic a pornit în analiza activității practi­cianului desemnat, considerând că sesizarea este justificată, Curtea a constatat că se impune și analiza aspectelor reținute de prima instanță, respectiv a ansamblului operațiunilor îndeplinite în derularea procedurii, în raport de actele din dosar, de susținerile părților și cu aprecierea probelor administrate în calea de atac și în rejudecare, aplicând dispozițiile legale incidente.