Aspecte practice privind înlocuirea practicianului în insolvenţă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Astfel, s‑a arătat că, în practica judiciară, s‑a dispus înlo­cuirea administratorului judiciar în cazul în care există riscul înstrăinării bunurilor debitorului, pentru nedepu­nerea rapoartelor la care face referire legea, încheierea unor acte de gestionare frauduloasă a procedurii, încheierea unor acte care vădesc conivența între administratorul judiciar și anumiți creditori, încălcarea vădită a atribuțiilor legale sau ordonate de către judecătorul‑sindic, ignorarea hotărârilor comitetului creditorilor, culpa sau dezinteresul pentru realizarea planului de reorganizare sau executarea de acte de împiedicare a realizării planului, imprimarea voită și nejustificată a orientării procedurii spre intrare în faliment, omisiunea efectuării unor demersuri pentru reîntregirea patrimoniului debitoarei etc.

În doctrină s‑a apreciat că sintagma „motive temeinice” folosită de legiuitor pentru înlocuirea administratorului judiciar, nefiind definită sau cel puțin exemplificată, aceasta rămâne la aprecierea suverană a judecătorului‑sindic, însă considerentele pentru care se ia această măsură trebuie să reprezinte încălcări flagrante ale atribuțiilor prevăzute de lege sau dispuse de judecătorul‑sindic, iar acestea să conducă la îngreunarea procedurii, la lezarea expresă a intereselor debitorului și/sau a creditorilor și la împiedicarea realizării scopului procedurii.

În speța pendinte, analizând activitatea practicianului în insolvență, în raport de înscrisurile de la dosar, s‑a constatat, pentru început, că se impune, alături de observarea îndeplinirii atribuțiilor, analiza efectelor produse asupra procedurii, având în vedere că judecătorul‑sindic nu a făcut o analiză completă a aspectelor din dosar.

Apoi, trebuie reținut aspectul că, în acord cu prevederile art. 5 alin. (1) pct. 66 din Legea nr. 85/2014, ale întregii reglementări a activității administratorului special și așa cum rezultă din scriptul depus la dosar, o parte importantă a aspectelor imputate practicianului în insolvență face parte din atribuțiile administratorului special.

În consecință, pentru a se reține în culpa administratorului judiciar un aspect legat de defectuoasa activitate legată de recuperarea creanțelor, ar fi fost necesar să se probeze că administratorul special, cel căruia îi revine inițiativa în acest sens, în acord cu texul de lege sus amintit, a făcut o propunere concretă în acest sens, iar administratorul judiciar ar fi refuzat avizarea demarării unei proceduri specifice, dar, în cauză, o asemenea dovadă nu a fost adusă, astfel încât nu poate fi valorizată, ca motiv temeinic pentru înlocuirea administratorului judiciar, conduita acestuia legată de recuperarea sau nu a creanțelor.

Mai mult, administratorii au inițiat demersuri judiciare sau au formulat apărări pertinente ce au făcut obiectul mai multor dosare, în încercarea de a înlătura unele sume pretinse la plată sau de a recupera altele, efectele fiind benefice patrimoniului debitoarei și, implicit, creditorilor înscriși la masa credală, astfel că nu se poate imputa practicianului lipsa de interes față de derularea procedurii.

S‑a reținut cu acel prilej și aspectul că atât acțiunile de drept comun, cât și cele specifice procedurii de insolvență au fost derulate, iar susținerea că unele dintre acțiunile ce au făcut obiectul dosarelor în care a fost implicată debitoarea nu au fost prezentate în amănunt este lipsită de fundament. Aceasta deoarece, pe de o parte, din înscrisurile de la dosar rezultă că s‑au menționat atât dosarele în care debitoarea este parte, cât și etapa soluționării acestora ori a executării, după caz. În plus, apărătorii desemnați ca persoane de specialitate în reprezentarea debitoarei au fost întâi propuși și apoi confirmați chiar prin hotărârile luate de comitetul creditorilor, astfel că nici aprecierile cu privire la activitatea acestora nu se pot reține.

Apoi, aspectele legate de colaborarea defectuoasă dintre administratorul judiciar și unul dintre creditori nu pot fi motive temeinice care să conducă la înlocuirea acestuia din urmă, în condițiile în care buna colaborare reprezintă o finalitate pentru a cărei realizare trebuie să existe implicarea tuturor celor interesați.

Atâta vreme cât nu s‑a dovedit că doar conduita administra­torului judiciar este cea care a cauzat colaborarea defectuoasă, nici nu se poate reține că se impune înlocuirea acestuia în considerarea acestui motiv.

Or, una dintre principalele critici o reprezintă susținerea că un creditor a solicitat administratorului judiciar să îi prezinte o serie de înscrisuri apreciate ca relevante, fără a se observa că administratorul special este cel care a invitat creditoarea să se prezinte la sediu pentru a‑i fi puse la dispoziție înscrisurile, deplasare pe care creditorul nu a considerat‑o utilă.

De asemenea, nu s‑a dovedit că, deși au existat situații în care se impunea întrunirea comitetului creditorului, omisiunea administratorului judiciar de a solicita acest lucru a atras efecte negative asupra modului de derulare a procedurii.

Pe de altă parte, potrivit art. 51 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, „comitetul creditorilor se întrunește ori de câte ori este necesar, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz, ori la cererea oricărui membru al comitetului creditorilor”. 

Textul sus citat relevă că oricare membru al comitetului creditorilor are calitatea de a cere întrunirea acestuia, deci, nu numai administratorul judiciar, dar nu s‑a probat nici că au existat astfel de situații.

Singura lezare este cea pretinsă de președintele comitetului creditorilor, care, în calitatea sa de creditor, apreciază că a fost împiedicat să formuleze și să depună un plan de reorganizare. Or, acest plan a fost depus, nu se invocă nicio împiedicare efectivă a derulării procedurii sau o afectare a intereselor debitoarei, a patrimoniului acesteia sau, în mod obiectiv, a duratei procedurii. Că în privința ultimului aspect se consideră ca nefiind respectată durata perioadei de observație sau că nu s‑ar fi respectat caracterul executoriu al sentințelor, nefiind de îndată actualizat tabelul de creanțe, Curtea a considerat că acestea sunt aprecieri fără legătură cu înscrisurile existente la dosar, aceasta deoarece se poate lesne observa că au existat mai multe contestații, nesoluționate de judecătorul‑sindic printr‑o singură hotărâre, aspect de care creditorul are cunoștință.

În același sens și aspectele privitoare la influența neînscrierii provizorii a creanțelor contestate până la soluționarea contestațiilor prin care sunt susținute numai interesele unora dintre creditori nu prezintă relevanță în acest context. Aceasta deoarece, pe de‑o parte, legea prevede posibilitatea legală de a remedia astfel de omisiuni, iar, pe de alta, din lecturarea dispozițiilor conținute la art. 111 alin. (6) teza a II‑a din Legea nr. 85/2014 reiese că admiterea provizorie a creanțelor contestate este de competența judecătorului‑sindic, și nu a administratorului judiciar, precum și că o atare măsură reprezintă o posibilitate, și nu o obligativitate.

Este pertinentă susținerea debitoarei și a credito­rilor‑inti­mați care arată că, pe de o parte, judecătorul‑sindic a mai analizat, sub diverse aspecte, prin două hotărâri anterioare, activitatea practicianului și că nicio contestație la vreunul dintre rapoarte nu s‑a depus în sensul criticilor reținute în prezentul demers. De asemenea, nici judecătorul‑sindic nu a apreciat ca fiind oportună refacerea vreunui raport și nici nu s‑au solicit anterior toate înscrisurile la care se face referire în cauza de față.

În privința rezultatului acțiunilor imputate practi­cianului și în raport de aspectele reținute mai sus, se impune sublinierea faptului că un model de analiză a activității ar depinde de tipul obligației concrete care nu a fost îndeplinită, dar include și determinarea prejudiciului ce se pretinde a fi fost adus, direct sau indirect, prin acțiunile directe sau prin omisiunile ce se pot imputa practicianului.

În literatura de specialitate, exemplele privesc în concret prejudiciul care poate consta în înregistrarea unor costuri suplimentare, în ipoteza în care nu s‑a redus personalul, nu se justifică cheltuielile de deplasare, combustibilul etc., s‑au făcut investiții fără aprobare, nu s‑au rectificat declarațiile de impunere pentru impozite și taxe locale, ceea ce ar fi condus la costuri suplimentare, nu s‑au denunțat contractele păgubitoare pentru societatea debitoare, putându‑se determina pierderea, pierderea unor termene care duce la prescripția drepturilor debitoarei în insolvență, valorificarea bunurilor contrar dispo­zițiilor legale, nerealizarea sarcinilor de pază și conservare a activelor din averea debitoarei, prejudicii ce decurg din depășirea atribuțiilor, din neîndeplinirea obiectivelor propuse prin planul de reorganizare etc., dar care se determină aplicând asupra „debitului” creat prin (cost suplimentar sau venit nerealizat/diminuat) formele adecvate calculării „time costs”, respectiv accesorii.

 În loc de concluzii

Speța analizată amintește de opinia domnului profesor Radu Bufan: Legiuitorul a introdus administratorul judiciar în procedură chiar de la deschidere, nu pentru a‑i încredința conducerea activității debitorului, ci pentru a exercita rolul de supraveghere, pentru a veghea asupra integrității patrimoniului acestuia și asupra operațiilor curente; aceasta a fost rațiunea modificării Legii
nr. 64/1995, prin care s‑a luat măsura desemnării administratorului judiciar chiar de la deschiderea procedurii.

În principiu, administratorul judiciar nici nu are „vocație” de a prelua administrarea debitorului în perioada de observație; de aceea, judecătorul‑sindic este obligat a‑i preciza prin hotărârea de deschidere a procedurii atribuțiile prevăzute de lege, în sensul supravegherii activității debitorului.

Poziționarea administratorului judiciar, în perioada de observație, în rolul de supraveghetor (ca principiu) are și multiple explicații de raționalitate economică, printre care:

‑ timpul necesar unei reale predări a administrării societății (însemne, registre, litigii, specimene de semnături, inventariere etc.);

‑ inutilitatea demersului în cazul schimbării administratorului judiciar provizoriu;

‑ lipsa personalului disponibil pentru astfel de operațiuni;

‑ lipsa fondurilor necesare care ar trebui avansate de către practician etc.

În acest context, apare rațional ca administratorul judiciar să rămână în expectativă în perioada de observație, cu rol de supraveghere, urmând a prelua administrarea doar în condițiile în care acest nou rol se impune datorită conduitei greșite/culpabile a administratorilor statutari. În ceea ce privește dreptul debitorului de a desemna persoanele care să‑i admi­nistreze activitatea, instituția administratorului special suferă de anumite deficiențe, de natură a conduce la suprapunerea competențelor acestuia cu alți participanți sau organe.

Deși pare că situația din cauza de mai sus a fost lămurită, aspectele practice țin să ne amintească faptul că reglementarea legală nu poate acoperi toate ipotezele și nu întotdeauna cuprinde prevederi în armonie cu normele procedurii civile, în raport de care își clamează supremația, omițându‑se că, adeseori, excepțiile procedurale împiedică tranșarea fondului. Cu toate acestea, normele legale impun o abordare care să conducă la o interpretare eficientă, în sensul obținerii unui rezultat, iar nu al înlăturării aplicării lor.

De ce am adus în discuție ipotezele de mai sus?

Tranșând litigiul strict procedural, s‑ar fi putut invoca lipsa calității procesuale active a apelantului‑membru al comitetului creditorilor, apreciindu‑se că numai comitetul însuși ar fi putut declara apelul sau, evident, practicianul. Cu ce rezultat însă? Al citării și al reprezentării de către președinte, al menținerii unui cadru legal lipsit de contradictorialitate și, în fond, lipsit de legalitate, al eficientizării unor demersuri repetate ale unei părți a creditorilor.

Nu este mai puțin relevant să observăm că legea, deși impune soluționarea unor cauze cât se poate de repede, ca în cazul celei având ca obiect înlocuirea practicianului, nu derogă de la citarea prin BPI sau am putea să analizăm natura juridică și opozabilitatea înscrisului prin care se stabilesc administratorului special atribuțiile de către judi­ciar, conform legii, a efectelor analizei și pronun­țării asupra stadiului continuării procedurii, printr‑o rezoluție a judecătorului‑sindic, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri și consecințele acestor constatări asupra unei aprecieri a activității practicianului, respectiv dacă din aceste rezoluții ar rezulta netemeinicia unei cereri de înlocuire ori, dimpotrivă, motive pentru sesizarea din oficiu.

Apoi, rămâne de găsit și răspunsul la întrebarea dacă, în urma anulării unei astfel de hotărâri, bazată, aparent, pe o sesizare din oficiu, instanța de control ar trebui să poată rejudeca fondul sau ar trebui să anuleze sentința și să o trimită judecătorului‑sindic pentru considerente similare celor de la deschiderea procedurii generale ori de faliment, când, la fond, se respinge cererea, iar ulterior se admit apelurile. Aceasta dacă am achiesa la ideea că numai judecătorul‑sindic ar avea abilitatea legală să o facă și dacă am contribui la conturarea, încă o dată, a limitării rolului instanței de control judiciar.

Pe fondul chestiunilor supuse atenției noastre, deși s‑au adunat susțineri diverse, poate cumulul acestora ar conduce la o definire legală a conduitei culpabile a practicienilor în insolvență, ca urmare a aprecierii câtorva dintre factorii relevanți, respectiv:

‑ o sintetizare a motivelor ce pot fi invocate într‑o astfel de cerere,

‑ al modului economic, în primul rând, de apreciere a acestora,

‑ reținând calificarea (procedurală a) reclamanților și

‑ analiza distinctă a atribuțiilor practicienilor în insolvență.

Toate acestea ar trebui realizate cu observarea lejerității cu care unii creditori apreciază că pot dispune schimbări în funcție de interesul propriu, omițând rolul practicienilor în insolvență care, în fiecare procedură, au de menținut un echilibru între interesele părților, pe de o parte, de asigurat legalitatea demersurilor – într‑o manieră totuși practică, pe de alta – dar și de dat eficiență scopului procedurii, realizând interfața dintre judecător și ceilalți participanți.

Simplu, nu‑i așa?