Admisibilitatea poligrafului drept mijloc de probă

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Introducere

Pentru realizarea acestei lucrări, se consideră oportună prezentarea unor aspecte generalizate privind probele, pe baza cărora se poate afirma, analizând principalele scrieri ce tratează această problematică, dacă aparatul poligraf poate fi introdus în categoria probelor în sensul legii procesual penale, fie dacă aceasta poate fi acceptată drept o modalitate adițională, incipientă privind faza dinaintea urmăririi penale, de unde se pot aduna, colecta probe pentru a putea demara investigația.

Probele, fiind baza procesului penal pentru atingerea finalității, respectiv identificarea persoanei vinovate și tragerea acesteia la răspundere, au un regim juridic atent detaliat și tratat de către legiuitorul român.

Aparatul poligraf, intens utilizat în state precum SUA, Japonia, unde prezintă o reglementare distinctă și este menționat expres în aceste legislații, este utilizat destul de frecvent în țara noastră, dar cu dezavantajul că nu există nicio legislație care să-i prevadă modul de funcționare, modul de interpretare a diagramelor, modul de formulare a întrebărilor și stabilirea emoțiilor și reacțiilor persoanei, dar mai ales modul în care acesta poate fi folosit drept un mijloc de probă, cu implicații directe asupra soluționării procesului.

2. Probele. Cadru general

2.1. Concept și clasificare

Punctul de plecare în cadrul procesului penal este reprezentat de formularea unei acuzații penale, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată a unei persoane sau din oficiu de către organele judiciare, prin care persoanei i se va imputa săvârșirea unei infracțiuni. Pentru a stabili dacă sunt întrunite trăsăturile esențiale din cadrul Părții generale a Codului penal român^[1], Titlul II denumit „Infracțiunea”, capitolul I. „Dispoziții generale”, de interes fiind art. 15^[2], organelor penale le revine obligația de a efectua activități specifice urmăririi penale, procurorul fiind cel care, în urma investigațiilor efectuate, va dispune fie trimiterea în judecată, fie clasarea cauzei.

Ulterior, judecătorul, prin prisma rolului activ pe care îl are, va verifica dacă cele constatate de procuror sunt adevărate și va aplica o sancțiune penală dacă săvârșirea infracțiunii se confirmă cu ajutorul probelor. Mai mult, atât persoana acuzată, cât și celelalte persoane din proces, pot invoca unele împrejurări privitoare la faptă sau la persoana celui acuzat, care pot fi atât în favoarea cât și defavoarea acestuia.

Astfel, probele reprezintă un rol important în cadrul procesului penal, stând la baza justificării, demonstrării unei hotărâri judecătorești.

În primul rând, acestea au o reglementare amplă în cadrul Codului de procedură penală^[3], fiindu-le destinat, in Partea generală, Titlul IV, denumit „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”.

Potrivit art. 97 CPP, probele sunt definite drept „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.

Doctrina penală^[4] prezintă o dublă funcționalitate conceptului de probă din cadrul procesului penal:

– proba drept instrument de cunoaștere, ce ajută organul judiciar să afle adevărul.

– proba drept mijloc de dovedire, atunci când are scopul demonstrării susținerilor și argumentelor, servind drept un suport material.

Privind deosebita utilitate, probele au fost clasificate după diverse criterii, printre cele mai importante amintim:

a) După izvoare, probele pot fi imediate, ce ajung la organele judiciare nemijlocit, și mediate, ce ajung la cunoștința organelor judiciare printr-o sursă intermediară^[5]. Importanța acestei clasificări constă în certitudinea organelor judiciare că informația pe care o primesc este mai sigură dacă intervine din surse primare, imediate.

b) După caracterul procesual, probele pot fi probe privind învinuirea, adică în defavoarea suspectului sau a inculpatului, sau probe în apărare.

c) După legătura cu subiectul infracțiunii, avem probe directe, ce dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția persoanei, nefiind necesare alte probe adiacente; probe indirecte, ce nu demonstrează în mod direct vinovăția sau nevinovăția persoanei, ci trebuie să fie coroborate cu alte probe.

2.2. Probațiunea și obiectul probațiunii

Probatoriul în cadrul procesului penal reprezintă un ansamblu de operațiuni precum invocarea și propunerea probelor, admiterea și administrarea, ce se concretizează în mai multe acte procesuale și procedurale, realizate de către organele judiciare, dar și de persoanele implicate în cadrul procesului penal^[6].

Astfel, pentru a putea utiliza o probă în procesul penal, principala etapă este reprezentată de stabilirea obiectului probațiunii, adică faptele sau împrejurările a căror existență sau inexistență trebuie constatată.

Adiacent, pentru a fi demonstrate, trebuie să fie precedăm la administrarea probelor, prin intermediul unor procedee probatorii, pentru ca în final, instanța să stabilească realitatea acuzației formulate.

Obiectul probațiunii „este reprezentat de ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluționării cauzei penale”^[7].

În cuprinsul art. 98 CPP, sunt menționate în mod expres faptele și împrejurările cu relevanță penală, referitoare la: „a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat; b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei”.

2.3. Admisibilitatea probelor

De regulă, orice probă poate fi admisibilă în cadrul unui proces penal, dacă aceasta nu este interzisă în mod expres de lege, fiind incident principiul libertății probelor.

În acest sens, se consideră că o probă trebuie să îndeplinească mai multe caracteristici pentru ca administrarea acesteia să fie admisă, respectiv aceasta trebuie să fie legală, pertinentă, concludentă și utilă.

Pertinența presupune existența unei legături dintre probă și faptele și împrejurările ce trebuie să fie dovedite în acea cauză. Cu toate acestea, chiar dacă au legătură cu cauza respectivă, nu toate probele pertinente contribuie la constatarea faptelor sau împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului^[8].

Concludența este însușirea probei de a contribui la aflarea adevărului, fiind în simetrie cu probele pertinente^[9].

Utilitatea este acea condiție a probei ce conduce la încuviințarea administrării ei, fiind necesară pentru soluționarea cauzei^[10].

3. Poligraful. Aspecte generale

3.1. Noțiune. Mod de funcționare

Poligraful, cunoscut în mod eronat și sub denumirea de „detector de minciuni” este instrumentul cel mai modern utilizat pentru a detecta comportamentul simulat, mai exact reacțiile psihofiziologie ale persoanei provocate de emoții^[11].

Acesta înregistrează trei tipuri de modificări psihofiziologice, prin utilizarea a cinci diagrame, ce măsoară modificările cardiovasculare, modificările ritmului respirator și rezistența electrică a pielii.

Privind modalitatea de funcționare, anterior examinării, persoana trebuie să fie supusă unui examen medical pentru a verifica dacă suferă de anumite boli privind sistemul respirator, cardiac sau chiar boli psihice, care ar putea interfera și conduce la rezultate eronate.

Mai mult, aceasta nu trebuie să fie sub tratament medicamentos ce poate denatura starea normală de sănătate, sa nu consume alcool înainte de testare și sa fie odihnită și cât mai calmă.

Pentru a putea fi testată, aceasta este plasată într-o cameră izolată, fiind însoțită doar de către examinator, acesta explicându-i toate drepturile de care aceasta dispune și prezentând modalitatea de funcționare a aparatului și scopul examinării, la final fiind necesar consimțământul scris al persoanei.

Persoana este așezată pe un scaun special, ce este construit pentru această procedură, având o poziție bine stabilită, cu mâinile depărtate de corp și lipite de brațele scaunului, pentru a nu interveni schimbări în momentul respirației, picioarele lipite de podea, iar palmele lipite de spătar, cu degetele perfect întinse.

Există două modalități acceptate în practică privind poziționarea subiectului față de locul situării examinatorului, respectiv fie cu spatele la examinator și aparatul poligraf, pentru a nu fi distras de modul în care sunt înregistrate răspunsurile pe diagramă, fie în lateralul examinatorului, pentru ca acesta să poată nota și anumite gesturi mimice ale subiectului, modul în care reacționează la auzul întrebărilor^[12].

Senzorii utilizați în examinarea poligraf se așază într-o ordine specifică, fiind reprezentați de:

1. „Un tub pneumograf ce se fixează în jurul toracelui, înregistrând fluctuația volumului de aer de la nivelul cutiei toracice.

2. Un tub pneumograf se fixează în jurul abdomenului, înregistrând volumul de aer la nivel abdominal.

3. Un manșon de tensiune arterială se va fixa pe brațul stâng, înregistrând tensiunea arterială la nivel brahial.

4. Doi electrozi sunt atașați pe degetul arătător și inelar al mâinii stângi, înregistrând modificarea reacției galvanice a pielii (GSR/GSG).

5. Un senzor electronic va fi atașat pe degetul mic al mâinii drepte, înregistrând tensiunea arterială, mai exact pulsul, la nivel distal.

6. În mod opțional se poate atașa un senzor electronic la scaunul subiectului, înregistrând activitatea musculară”^[13].

3.2. Etapele testării poligraf

O primă etapă a testării poligraf este reprezentată de discuția pretest dintre examinator și persoana supusă testului, în care acesta va oferi explicații subiectului testat despre scopul testării, modul de funcționare, drepturile persoanei, etapele și principiile pe care se bazează testarea. Apoi, subiectul va povesti modul în care a perceput întâmplările, iar pe baza acestei discuții, dar și pe baza datelor pe care examinatorul le-a primit anterior, vor fi realizate întrebările pentru bateriile de teste. Acestea vor fi ascultate și aprobate de persoana examinată, oferindu-și consimțământul privind testarea, cu mențiunea că nu vor exista alte întrebări decât cele cunoscute, doar că vor fi adresate în altă ordine.

A doua etapă este reprezentată de formularea întrebărilor și efectuarea testului. În general, orice chestionar poligraf va conține un număr de maxim 10 întrebări, numerotate de la 1 la 10 pe diagrama corespunzătoare, examinatorul adăugând „+” sau „-” în funcție de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului, sau notând dacă acesta a oftat sau a realizat alte mișcări, intervalul fiind de 10 secunde între fiecare întrebare.

De regulă, chestionarele conțin întrebări relevante, cele ce au încărcătură emoțională și sunt în directă legătura cu cauza („Ai furat telefonul lui X?”); întrebări neutre, pentru calmarea subiectului („Te numești Y?”); și întrebări de control, la care se cunoaște că subiectul va răspunde nesincer („Ai furat vreodată?”).

Examinatorul va stabili numărul de teste aplicate și tipul acestora, fiind necesar un număr de 3 din 5 diagrame în care s-a înregistrat un răspuns asemănător la aceleași întrebări relevante^[14].

După examinare, se realizează ultima etapă, respectiv discuția post-test. În cadrul acestei discuții se vor lămuri rezultatele testării, subiectul având posibilitatea de a putea acorda anumite explicații privind răspunsurile furnizate, sau chiar poate să mărturisească fapta pentru care este supus examinării.

---